Ion Cristoiu: Suetoniu sau Istoria ca tabloid

Un nou serial. Deşi în planul personajelor care duc serialul nu se întîmplă nimic, Kirk, Spock jucînd rolul pasiv al coloanelor care ţin bolta numai şi numai prin nemişcare, serialul Star Trek rămîne interesant prin uluitoarea capacitate de a născoci lumi şi situaţii bizare de la un episod la altul, fără a lăsa impresia unei zbateri pentru a fi diferit de la un serial la altul. De remarcat că în seria originală, prezentată mie de toţi cinefilii ca inferioară seriilor mai noi, materia din care se făuresc lumile bizare de la un episod la altul e de natură psihologică şi nu tehnico-ştiinţifică. Serialele sf mai noi pariază pe infinita născocire de descoperiri tehnico-ştiinţifice, produs nemijlocit al credinţei că orizonturile spre care se îndreaptă iscodirea umană sînt mult mai largi decît am crede. Materia seriei iniţiale e dată de infinitul lumii întruchipate de firea umană. De la Shakespeare, realizatorii au reţinut axioma abisurilor sufleteşti. Ceea ce în lumea normală e doar o schiţă – ca de exemplu, nevoia de iluzii – devine în serial, prin episodul cu planeta în care se visează şi nu se trăieşte, un tablou.

*

Formarea ca roman. Azi noapte, terminînd cartea lui G.P. Baker, Le Règne de Tibère, de fapt dînd rasol ultimele pagini, sacrificate de autor emiterii de păreri despre toate cele – stoicism, creştinism, familie – în loc să tragă concluzii despre Tiberiu sau măcar să ia la purecat legendele despre orgiile petrecute pe insula Capri, am sărit din pat şi deşi era deja unu, după miezul nopţii, am luat scăriţa de metal şi am căutat Eduard Gibon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman. E imposibil să nu se fi ocupat de Tiberiu – mi-am zis – demult atras de seriozitatea istoricului englez, folosit de mine la Căderea Constantinopolului. Ştiam de la cercetarea cazului Giustiniani că aveam pe - acasă şi varianta românească, în trei volume, repartizată pe rafturile cu cărţi despre Roma antică. Am pus scăriţa în biroul dinspre stradă, acolo unde am dulapurile cu Istorie Universală şi am luat la rînd volumele din zona Roma antică. Nici vorbă de Eduard Gibon. Am dat însă peste volumul trei plasat pe raftul despre Imperiul Bizantin, lăsat acolo din timpul cercetării la Asediul Constantinopolului. Cu chiu cu vai am găsit şi celelalte volume. Erau ascunse în spatele rîndului de cărţi despre Bizanţ. Din cuprinsul volumului unu lipsea însă Tiberiu. Abia atunci mi-am dat seama că titlul întreprinderii lui Gibon era Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman şi nu Istoria Imperiului Roman, cum am crezut. Efortul n-a fost însă zadarnic la modul absolut. Am dat peste trei volume dintr-o lucrare scrisă înainte de 1989 – Figuri de împăraţi romani de Dumitru Tudor. Iau primul volum, cel în care e tratat pe larg Tiberiu, şi mă întorc în pat. Aprind veioza şi deşi e unu şi ceva şi am luat deja porţia zdravănă de Melatonină, reuşesc să ajung pînă la primii ani de domnie ai lui Tiberiu. Dacă la început textul lăsa impresia unui pamflet împotriva Împăratului, izvorît din Tacitus şi Suetoniu, capitolul despre Tiberiu străluceşte prin obiectivitate. Spre deosebire de alte lucrări, puse sub semnul lui O istorie întunecată, hrănite de bîrfele celor doi mari istorici romani, Figuri de împăraţi romani reuşeşte o perspectivă corectă asupra lui Tiberiu prin luarea în considerare şi a actelor de guvernămînt. Imaginea sinistră din Tacitus şi Suetoniu îşi are temeiurile în atenţia exclusivă arătată politicii interne, dominate de lupta pentru supravieţuire a lui Tiberiu în faţa atacurilor venite dinspre Senat, dinspre membrii familiei, dinspre toţi cei care visau la mantia de purpură. Dacă eşti atent şi la planul mai larg al politicii de consolidare şi expansiune a Imperiului vei descoperi chiar şi în cazul lui Nero lucruri de apreciat. Cel mai bun exemplu de victimă a perspectivei de tabloid e dat de cazul Claudiu. Tacitus se răsfaţă pe pagini întregi cu orgiile Messalinei, cu mîna proastă a lui Claudiu la femei, fără a zice nici miau despre cucerirea Britaniei, despre marile construcţii din vremea lui Claudiu.

Ca şi Baker, Dumitru Tudor aminteşte cazul lui Marbod, comandant al Suabilor din Germania. Tînăr ostatec, Marbod primeşte o educaţie de înaltă clasă ca roman. La întoarcerea pe tărîmurile fumegoase ale Germaniei, el trece la aplicarea la realităţile barbare a învăţăturilor de la Roma. Operaţiunea a fost un succes, deşi Maiorescu ar fi blamat-o ca lovită de boala formei fără fond. Gîndul mă duce imediat la bonjuriştii veniţi de la Paris chitiţi să aplice în Moldo-Valahia cele văzute în orînduirile din Vest.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro