ION CRISTOIU. Tipic românesc: Iluzia că participi la marea politică vorbind despre politică

S-a mai observat, desigur, că eroii lui Caragiale citesc. Prost, înţelegând aiurea, dar totuşi citesc. Jupân Dumitrache şi Ipingescu privesc ziarul cu sfinţenie. Presa îi fascinează. Cred în spusele ei, chiar si când acestea sunt aiuristice. Zita e mare amatoare de lecturi; fie şi ieftine iar Veta fredonează melodii pe poezii la modă.

Ziarul joacă un rol extrem de important în O scrisoare pierdută. Caţavencu şi Dandanache ameninţă cu datul la ziar. Spaima coanei Zoiţica mărturiseşte o credinţă fascinantă în puterea literei tipărite. La rându-i, Miţa Baston ameninţă cu un scandal care să zguduie „Universul”. Să ne reamintim că „Universul” e un ziar de mare tiraj al momentului. Numeroase drame din proza lui Caragiale par rupte din presa vremii. Gesturile, cuvintele eroilor prinşi în relaţia erotică sunt împrumutate din cărţi şi ziare. În patetismul lor excesiv, în dezlănţuirea unei colosale energii, ei nu fac altceva decât să spună pe de rost texte din cărţi.

S-a evidenţiat – şi pe drept cuvânt – că personajele imită înalta societate. Că, junimist convins, Caragiale şi-a concentrat sarcasmul asupra formelor fără fond. Noţiuni şi comportamente moderne occidentale sunt ridiculizate prin atribuirea lor semidocţilor de mahala. Indiferent de originea ultimă a gesturilor împrumutate de către eroii lui Caragiale, sigur este că ele trec, văzute ca o etapă intermediară, prin text, fie că e vorba de cel de ziar, fie de cel de carte ieftină.

Să luăm, de exemplu, faimoasa răzbunare a Miţei cu ajutorul vitrionului. Miţa, „damă bună”, ca şi Zoe, nu e în stare de o asemenea crimă. Dacă umblă cu sticluţa în sân, o face, pentru că aşa a citit ea că trebuie să se comporte o femeie „tradusă”.

Orgoliul îşi spune cuvântul şi într-un alt tic al personajelor caragialiene: spunerea pe de rost, cu ochii închişi, a unor texte aiuritoare. Acestea amestecă, zăpăcitor, clişee politice şi sentimentale din presă sau din romanele proaste. Eroii le rostesc însă cu o imensă plăcere. Explicaţia e simplă: spunerea le satisface orgoliul.

Lectura ziarului din O noapte furtunoasă e un tipic exemplu de trufie. Citind, comentând, cei doi, Jupân Dumitrache şi Ipingescu, se simt importanţi. Au impresia că participă la politică. Sunt, ca să spun aşa, nişte români sadea. Ca şi Conu Leonida, ei îşi dau cu părerea şi, procedând astfel, trăiesc o clipă iluzia participării la marea politică. Să nu uităm, în acest sens, că Jupân Dumitrache şi Ipingescu fac conversaţii pe marginea celor citite. Textele rostite, luate de aiurea, fără nici o legătură cu personalitatea lor (forme fără fond!), sunt expresia orgoliului suprem că şi ei se pricep. La literatură, la politică, la morală. Cum ar fi acţionat un om normal în cazul lui Rică Venturiano? Ar fi scris pur şi simplu „Te iubesc!”. Un om normal are simţul ridicolului. Rică Venturiano este însă un orgolios. El are ambiţia de a face o scrisoare de dragoste mai deosebită. Ca soldaţii care trimit din armată textele liricoide concepute de alţii. Cum ar fi procedat o tânără obişnuită în cazul Ziţei? S-ar fi prăpădit de râs citind aiuritorul bilet. Ziţa nu e însă o tânără normală. Ea este o orgolioasă. Şi, în aceste condiţii, ea nu concepe amorul decât ca în cărţile proaste citite.

Sub acest semn, înţelegem şi de ce Marin Preda a scos o antologie din Caragiale. Faimoasa scenă a lecturii ziarului de la fierăria lui Iocan se întemeiază pe o ipoteză de lucru caragialiană: satirizarea orgoliului. Ilie Moromete, Cocoşilă şi alţii se fac a discuta marea politică de la Bucureşti. Punctele lor de vedere sunt alandala. Marea politică e coborâtă la nivelul fierăriei lui Iocan. Cu toate acestea, ei nu sunt conştienţi că n-au habar. Dimpotrivă, chiar dacă Marin Preda nu ne-o spune, în Moromeţii eroii au conştiinţa şi, prin aceasta, orgoliul de a participa la politica de la Bucureşti.

Sunt eroii lui Caragiale ingenui sau ticăloşi? De răspunsul la această întrebare depinde însăşi definirea operei caragialiene drept satiră sau dramă. Dacă, de exemplu, bileţelul de amor al lui Rică Venturiano e alcătuit în deplină sinceritate, de om căruia, în timp ce se aşterne pe hârtie, îi place textul, atunci Rică Venturiano e un personaj perfect ridicol în tembelismul lui. Dacă însă Rică Venturiano concepe acest text la rece, ştiind că astfel de tirade pompoase vor da gata sufletul înaripat al bietei Ziţa, lucrurile se schimbă. În acest caz el e un ticălos. Iar Ziţa, personajul ridicol propus până acum de numeroasele montări ale Nopţii furtunoase, o victimă nevinovată a unui seducător fără scrupule. În primul caz, O noapte furtunoasă e satiră. În al doilea, dramă.

Exegeţii lui Caragiale au oscilat şi oscilează între cele două variante. Disocierea include nu numai raportul text-personaj, dar şi întreaga personalitate a eroului. Jupân Dumitrache ştie că Veta îl înşală cu Chiriac? Dacă nu, el e un prost fudul. Dacă da, e un cinic primejdios. Trahanache ştie sau nu că Zoe trăieşte cu Tipătescu? Dacă da, e un bătrân senil. Dacă nu, e un mare politician. O iubeşte Tipătescu pe Zoe? Sau e vorba cumva de viclenia unui politician ce vrea, prin această legătură amoroasă, să se aibă bine cu Trahanache, unul dintre puternicii oraşului? Dacă o iubeşte, atunci toată dandanaua cu scrisoarea pierdută e hazlie, iar Tipătescu, un personaj naiv. Dacă n-o iubeşte, ci vrea doar s-o exploateze, atunci Tipătescu e un ticălos. Orgoliul tranşează chestiunea.

Eroii lui Caragiale sunt ingenui. Textele debitate nu vizează nici seducerea unei june, nici agăţarea de putere. Ele exprimă ambiţia personajelor de a fi altceva decât ceea ce sunt nişte mediocrităţi. Fuduli, eroii imită lumea din cărţile şi ziarele citite. Nefiind însă vorba de un gest autentic, izvorât din adâncurile fiinţei, ci de unul copiat, presupus a aparţine lumii înalte, el se expune ridicolului. Ca orice gest artificial, de altfel.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro