Ion Cristoiu: Tudor Arghezi: „Adevărul este că între europeni şi ruşi e o diferenţă ca de la ied la hipopotam”

Sînt valabile şi azi, pentru că se referă la o naţie, şi nu la un moment al acesteia, observaţiile din „Însemnări ruseşti”, iscălite de Arghezi în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august – 1 septembrie 1941. Scriitorul adună aici, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet din străinătate”, texte risipite prin reviste, disparate, despre experienţa sa din Elveţia. Aici, el a putut cunoaşte spiritul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolşevică. „Însemnările” explică nu numai Rusia, dar şi Uniunea Sovietică, nu numai pe ruşi, dar şi pe comuniştii de peste Nistru, nu numai pe ţar, dar şi pe Stalin. Starea de spirit a românului Arghezi, definit prin latinitatea logicii, e nedumerirea faţă de ciudăţeniile aberaţiile comportamentului slav. Sare în ochi, notează scriitorul, contradicţiile violente. Din aceste contradicţii se adună, într-o făptură de carne şi oase, un individ care nu-şi găseşte locul în Europa. Poate că aceasta e observaţia menită a explica tot ce s-a întîmplat, se întîmplă şi se va întîmpla în Rusia:

„M-am certat cu misticii Siberiei dacă Dostoievski s-ar fi putut naşte într-alt popor decît rusesc. Eram laolaltă, de aceeaşi părere, că numai Rusia a dat un asemenea monstruos şi genial exemplar de contraste, dar cititorii din patrie au pus pe scriitorul lor un monopol agresiv, interzicînd străinilor şi dreptul de a-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este că între europeni şi ruşi e o diferenţă ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacţii şi gigantisme.”

Definirea spiritului rusesc porneşte de la diferenţa cosmică faţă de spiritul european. A căuta să-l înţelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică:

„Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-a-ndaratele şi săgeata ei de manometru tremură şi sare peste intervale. Au alte filozofii, chiar alte matematici. Ruseşte, una cu trei face între şapte şi nouă şi minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci şi cinci. Conflictul de caracter ia la ruşi proporţii elefantiazis fantastice şi se aşează între Adam, Iov şi Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganţa religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvîntare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internaţional şi naţionalist şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi ateu, de-a valma. La el, contradicţia se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimîntătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră.

Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creştină şi respectuos de rangul şi de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva şi te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea şi cugetă. Rîde la snoavele unui gîdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pămînt.”

Cu acuitate de moralist e surprinsă o altă notă de esenţă a spiritului rusesc. Nevoia de a tăifăsui în contradictoriu, de cele mai multe ori asupra unor gratuităţi ce nu explică înverşunarea:

„Discuţiile încep, la toată ora din zi şi din noapte, cu problemele pe care Europa sau le-a rezolvat cu cîteva sute de ani mai ‘naint, sau le-a lăsat să aştepte o conjunctură nouă. Una din ele este fundamentală: dacă există sau nu Dumnezeu. Zece argumentatori îl afirmă, zece tăgăduindu-l, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orişicum, chiar în negaţiune totală; rîvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă Molière e mai mare decît Gogol, o noapte întreagă. Gogol rămîne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipografi din Moscova rîdeau în hohote cînd îi culegeau în manuscris zaţul ediţiei întîi. Dar unul îşi aduce aminte spre ziuă, căscînd pe parchet, pricina pentru care totuşi e mai mare Molière şi discuţia este reluată de-a capo.”

Bolşevismul şi stalinismul, revoluţia şi teroarea îşi au rădăcina în nepăsarea faţă de viaţă. Ruşii întîlniţi de Arghezi sînt fanatici prin definiţie:

„Tatiana Leontiev, fiica unui general de la Curte, e revoluţionară. Primea bani mulţi de acasă, pentru o viaţă de lux, şi învăţa la Şcoala de Chimie. Vorbind, răscolea cu degetele agitate un şir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc graţiosul grumaz. Cu cîteva zile mai ‘nainte i se comunicase de poliţia imperială, care serveşte şi împărăţia şi revoluţia în părţi egale, că ţarul va trece incognito prin Bâle spre Paris. Fata dete fuga la Bâle, aşteptînd cîteva trenuri. Supărată, flămîndă şi obosită a intrat în cea mai scumpă ospătărie din oraş. O elită cosmopolită din marea finanţă, industrie şi intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ei reverberaţie. Îşi face apariţia ţarul, urmat de doi lachei! Tatiana se scoală de la masă şi-l fulgeră pe ţar de la distanţă cu patru gloanţe de revolver, în panica de briliante şi mătăsuri a selectului public, trezit la realităţi neprevăzute.
Asasinatul dăduse greş. Ţarul era un industriaş care semăna leit cu Nicolae al II-lea, un oarecare Müller.”

Două dintre personajele ce i se par lui Arghezi ciudăţenii ne sînt nouă, azi, familiare. Unul ar fi celebra Matrioşa, care, deşi din lemn, e totuşi personaj:

„Am pe poliţă un obiect de nici un folos. O lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roşu mac, albastru, verde şi galben muşeţel. Culorile, de o claritate elastică, deosibesc unele de altele fusta, cămaşa, mînecile şi şorţul, semănat cu flori de birlic de treflă. Figura, de lăptăreasă tînără, plină de obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz şi palid omogen, pe care tubul nu-l dă picturii de-a dreptul. Toate culorile ţaţei de lemn au aceeaşi frăgezime şi lacul aşternut peste ele, ca glazură de cofetărie, nu se lipeşte şi nu se ia.

Lăptăreasa se desparte în două ca o rîşniţă de cafea, desfăcută cu o învîrtire contrarie. În interiorul lelei deschise e o a doua leliţă, identică celei dintîi, şi din a doua leliţă iese a treia, dintr-a treia iese a patra şi tot aşa pînă la opt. A opta figură, cît buricul degetului, nu se mai separă în două bucăţi: e masivă. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rînd şi descrescînd, din mamă-n fiică mereu, femeia desfăcută în opt femeiuşti aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domniţa cu domnişoarele şi Domnitorul cu domnişorii, ridicînd un chivot, sprijinit pe palme.
Silueta de lemn, în care se ascund alte şapte siluete, este rusească.”

Celălalt e însuşi Lenin, zis şi Ulianov. Deşi publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sînt credibile cînd e vorba de nedumerirea stîrnită de intenţiile acestui rus singuratic:

„La Zürich, unde am stat patru zile, trăieşte într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, într-o băcănie de cartier.
«E cel mai ursuz şi cel mai primejdios, spune rusul. Are cîţiva aderenţi şi fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi cîtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc şi scrie zi şi noapte. Ce scrie! dracul să-l ştie, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întîmpla, prin imposibil, să izbutească ăştia, se duce Rusia!».”

Poate că notele lui Arghezi sînt exagerate dacă ne gîndim cînd au fost tipărite: la puţin timp după trecerea Prutului. Totuşi, observaţiile sale pot fi punct de plecare pentru a înţelege ce se întîmplă acum în Criza Ucraineană.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro