Ion Cristoiu: Tudor Arghezi: Puricele e mai vechi decît Istoria

Convocat cu ceva timp în urmă de Radio România Actualităţi să recomand o carte, cum cerea unei vedete rubrica special înfiinţată pentru asta, m-am oprit asupra celor volumelor de Publicistică din seria Opere de Tudor Arghezi, editată de Academia Română.

Aşa cum ziceam în rîndurile înregistrate şi difuzate de Postul Public de Radio, Tudor Arghezi e întruchiparea indiscutabilă a Adevărului că textele marilor jurnalişti supravieţuiesc clipei trecătoare despre care mulţi spun c-ar fi Destinul rîndurilor apărute într-un ziar.

Cheia supravieţurii? Talentul neobişnuit al autorilor de a surprinde plastic Adevăruri de viaţă. Fragmentele de mai jos din Publicistica lui Arghezi, copiate de mine din volumele tipărite de Academie, o dovedesc:

Despre cum să scrii ca să nu-i superi pe cei Mari

„Procedarea bunului-simţ implică noţiunea că nu jigneşti pe nimeni şi că faci plăcere tuturora. De pildă, poţi critica actele, să zicem, ale unui prim-ministru, dacă, bineînţeles, păstrezi tonul bunei-cuviinţe, care consistă, dacă scrii, în a te scula de cîteva ori de pe scaun în cursul unui articol; iar dacă vorbeşti, în a saluta, după fiece period, portretul în mărime naturală a personagiului criticat, bustul lui – mai corect: bustul domniei sale – sau Banca Ministerială“. (T. Arghezi „Din carnetul unui bărbat de stat“, în „Complex literar şi artistic literar“, an 1, nr. 10-11, ianuarie 1928)

Laudă umorului

„Preocuparea noastră de căpetenie nu este totuşi a face pe oameni să se scarpine, ci pe cititor să zîmbească. O dată pe zi, un surîs nu e de lepădat, şi doi lei pe zi ca să surîzi e un record de ieftinătate şi o medicină bună. Niciodată omul nu a mai fost bolnav decît de atunci de cînd a început să fie serios şi tragic“. (T. Arghezi, Cuvînt înainte la apariţia Biletelor de papagal, nr. 1, 2 februarie 1928)

Dispreţul politicianului faţă de mustrările prin scris

„Rebelă, intactă şi impermeabilă rămîne însă clasa muţilor politici, invitată continuu de-a surda la tălmăcirea în fapte a ideilor exprimate în scris. Ea nu citeşte, pentru că are prea multă minte proprie şi dispreţuieşte sfatul şi sugestiile citite, fiind o clasă în toate privinţele perfectă şi infailibilă. Un scriitor care nu este măcar un deputat din majoritate, nu poate să fie citit, în orice caz nu poate să fie luat în serios. Cînd feciorul din casă îi atrage atenţia că şi-a pus galoşul de-a-ndaratele, ministrul îl ascultă. Dacă un scriitor îi spune că a pornit de-a-ndoasele şi că ar fi timpul să o ia drept, conform indicaţiei galoşilor, ministrul nici nu aude“. (Tudor Arghezi, „Repeţiri în variante“, Bilete de papagal, nr. 10, 12 februarie 1928)

Elogiul purecelui

„Gîndiţi-vă că puricele, evaziv, absent şi provizoriu, mai trăieşte şi după ce limba latină, în care i s-a zis pulex, a murit. E mai vechi decît istoria: s-au scărpinat de el fenicienii, perşii, chinezii, Attila, Iuliu Cesar, Napoleon şi antropopitecul. Un om călare nu se poate ţine după el, săgeata nu-l găseşte, glonţul încă nu l-a nimerit, există realmente şi totuşi dubitativ, mai mic decît el însuşi, invizibil şi preferînd costumului pielea“. (T. Arghezi, „Cuvînt înainte” la apariţia Biletelor de papagal, nr. 1, 2 februarie 1928)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro