Ion Cristoiu: Un moment istoric uitat: Incidentele de la Cluj din mai 1946

Pe măsură ce ne apropiem de Conferinţa de Pace de la Paris menită a dezbate şi chestiunea Ardealului de Nord, lucrurile se complică şi mai mult în plan intern şi extern. Sperînd într-o decizie nefavorabilă României, maghiarii din Ardeal, din Ungaria, din întreaga lume pornesc la contraatac. În Ardeal provocările iredentiste se amplifică. Rapoartele de pe teren curg cu nemiluita. Buletinul Informativ al Inspectoratul General al Jandarmeriei privind starea de spirit din ţară, în ianuarie 1946 semnala printre altele:

        „O organizaţie din Budapesta, susţinută chiar de guvernul maghiar prin agenţii ei din Ardealul de Nord, îndeamnă populaţia maghiară să nu se supună legilor şi dispoziţiilor luate de guvernul român, să saboteze Convenţia de Armistiţiu, iar pe funcţionarii maghiari să se plîngă că statul român nu le achită salariile la timp etc.”

Buletinul Informativ privind starea de spirit a populaţiei în luna martie 1946 avertizează:

„Prin ordinul strict-secret nr. 2 684 din 8 septembrie a.c., trimis de Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Budapesta, Direcţia pentru Afacerile Transilvănene (a se observa că titulatura a fost schimbată) către Legaţia Maghiară din Bucureşti, care activează în clandestinitate, sunt arătate directivele cu privire la alegerile parlamentare din România, după cum urmează:

        - Elementele maghiare de încredere să se infiltreze, pe orice cale posibilă, în Partidul Comunist Român unde să activeze intens şi disciplinat şi să cîştige încrederea spre a putea obţine posturi importante, mai ales în viaţa administraţiei de stat” (...).

Tensiunea avea să explodeze în ceea ce va intra în istorie sub numele de incidentele de la căminul Avram Iancu din Cluj. Iată-le relatate de o sursă neutră: Raportul asupra situaţiei din România în 1946, elaborat de Adrian Holman, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, adresat primului ministru Clement Atlee la 12 martie 1947:

„În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii Tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte „Dermata” au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nici o încercare să intervină şi autorităţile pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de un caracter naţionalist, mai degrabă, decît unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rînd al convingerii lor că dr. Petru Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional”.

Dovedind un excepţional realism, Adrian Holman sesizează contrastul dintre politica tiribombistică a guvernului Groza şi adevărata realitate din teren:

        „D-lui Petru Groza îi făcea plăcere să afirme cît mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei MADOSZ, controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro