ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 22 decembrie 1989: Complotul împotriva Revoluţiei (II)

Compoliştii primesc binecuvîntarea Moscovei

Mai ales că împotriva unora dintre “complotişti” s-a abătut furia regimului. Căpitanul de rangul I Radu Nicolae a fost condamnat la 10 ani închisoare; generalul Ştefan Kostyal a fost condamnat, evacuat din Bucureşti, cu domiciliu forţat în provincie, trecut în rezervă şi degradat printr-un decret special. “Practic, cinci ani de zile am fost terorizaţi, nu mai puteam suporta această teroare. Nici eu, nici copiii, nici nevasta, toată familia, eram în aceeaşi situaţie”, relata Militaru. “Circulau zvonuri de genul că la închisoarea Jilava s-au săpat 20 de gropi pentru 20 de generali din armată”.

În condiţiile de mai sus, Militaru se decide să ia în mod direct legătura cu “tovarăşii sovietici”: “Mi s-a organizat un contact la Consulatul General Sovietic de la Constanţa. După două luni de zile de la moartea lui Ioniţă (20 august 1987), am fost acolo, la consulat, cu trei probleme. Întîi, l-am întrebat pe consul ce părere are Uniunea Sovietică dacă în România ar avea loc o mişcare pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Apoi, dacă Uniunea Sovietică va recunoaşte noile autorităţi şi a treia problemă, care ne durea cel mai tare, dacă se va repeta un august 1968, de la Praga. Consulul a plecat, a stat 15-20 de minute, care mie mi s-au părut ore, apoi a venit, m-a servit cu o cafea, un coniac şi apoi a zis Tovarăşe Militaru, Uniunea Sovietică nu se amestecă în treburile interne ale României, faceţi ce credeţi că trebuie să faceţi. A doua problemă, vă asigur că Uniunea Sovietică va recunoaşte prima noile autorităţi din România. Şi a treia problemă, niciodată nu se va repeta ceea ce s-a întîmplat în august 68, în Cehoslovacia”. Binecuvîntarea Moscovei pentru răsturnarea lui Ceauşescu era dată. Comitetul Salvării Naţionale, transformat cu aproape un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 în Front, putea să treacă la treabă.  

Dar precauţiile, cît şi atenta suptaveghere a “complotiştilor” a amînat mult lucrurile. Acţiunea lor avea să fie devansată de izbucnirea revoltelor la Timişoara. “În ziua de 18 decembrie 1989 trebuia să plec într-un sat de lîngă Timişoara, pentru ceva pur personal – relatează Militaru. “În sera de 17 decembrie, pe la miezul nopţii, a venit la mine un maior de securitate, care era legătura mea cu un grup din Securitatea română (să înţelegeţi, nu toată Securitatea era de parte lui Ceauşescu, mulţi din ei au făcut parte din Frontul Militar). Acest maior mi-a spus că la Timişoara a început revolta, că s-a tras în populaţie, că speră şi ei să se extindă pe tot teritoriul ţării. Mi-a m-ai spus că sînt rugat să nu părăsesc domiciliul nici ziua, nici noaptea, pentru că viaţa mea este în pericol. Printr-un telefon, m-am convins că armata este alarmată şi m-am conformat recomandărilor – nu am ieşit din casă. Eram sigur că puteau să mă lichideze oricînd. În 22 dimineaţa, am ascultat comunicatul despre moartea lui Milea. La prînz, dintr-un instinct, am dat drumul la televizor şi am văzut că televiziunea emite din nou. Ceauşescu fugise. M-am îmbrăcat militar şi am plecat acolo”.

Comitetul Central, Televiziunea şi Ministerul Apărării au devenit rapid polii de atracţie pentru grupul “complotiştilor”. Din aceste puncte, în frunte cu Ion Iliescu, au umplut rapid “vidul de putere”, aplicînd stratagemele puse la punct anterior. Ridicarea populară împotriva comunismului, cu evidente trăsături revoluţionare, a fost utilizată de către grupul de complotişti în trambulină pentru cucerirea puterii politice în statul român. Ei nu au mai dat o lovitură de stat lui Ceauşescu şi regimului său, ci revoluţiei române.

La porţile revoluţiei

În 21 decembrie 1989, după mărturia generalului Ştefan Kostyal, membru activ al ”complotului”, “Iliescu stătea acasă”. Un traseu mult mai sinuos l-a avut în acele zile Virgil Măgureanu. Acelaşi general afirmă: “acest Măgureanu era chiar foarte activ pe la mijlocul lui decembrie. Brucan mi-a povestit că pe el nici măcar rudele nu îl puteau vizita la domiciliul forţat în care se afla înainte de 22 decembrie. Se trezeşte, însă, pe la mijlocul lui decembrie cu acest Măgureanu în vizită. Avea la el şi o sticlă de vin, ca orice securist care face o vizită de curtoazie – mai mare gafă nu putea să facă”.

O judecată poate cam dură şi în orice caz nedreaptă. Măgureanu a fost, după propria sa mărturie, dar nu numai, unul dintre “factorii” extrem de activi ai complotului anticeauşist. Încercînd să închege o cît mai largă grupare de activişti care să i se opună lui Ceauşescu, în calitatea sa de profesor la “Academia Ştefan Gheorghiu”, a deschis uşile multora, nu fără riscuri. Uneori acestea veneau de unde nu te aştepţi. De pildă, fostul lider al grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, Dobre, ajuns printre studenţii săi la “Academia Ştefan Gheorghiu” (sistemul prefera mai întîi pervertirea opozanţilor şi doar în caz “malign” trecea la represalii), pe care Măgureanu încerca să-l apropie grupării complotiştilor, l-a turnat pe “ domnul profesor”. În 1994, în faţa comisiei senatoriale care investiga evenimentele din decembrie 1989, Virgil Măgureanu, ajuns director al Serviciului Român de Informaţii, afirma: “astăzi sînt şi  în posesia chitanţelor cu banii pe care îi încasa de la Securitate”.

În 1989, potrivit afirmaţiilor sale, neconfirmate însă şi de alte surse, încercarea de a se ralia “Scrisorii celor şase”, împreună cu Ion Iliescu, a fost dejucată de  Securitate. Măgureanu a primit domiciliu obligatoriu la Focşani (după cum se ştie, Iliescu nu a păţit nimic). Aici a avut însă o oarecare libertate de mişcare. Aşa a putut să plece de aici chiar după ce, la Timişoara, izbucnise revolta. “Printr-o coincidenţă providenţială, atunci îmi dispăruse complet vocea. Deci am plecat miercuri, pe 20 decembrie 1989, pe bază de concediu medical. Dar luasem legătura cu familia ca să nu stăm în Bucureşti, cu 10 zile înainte aveam deja bilete cumpărate să mergem la Zalău” [la Giurtelec – Hodod, satul său natal– n.n.].

Vocea îi dispăruse la timp, în conformitate cu datele de pe biletele de tren. În faţa comisiei senatoriale care a investigat evenimentele din decembrie 1989, Virgil Măgureanu recunoştea că a sosit mai întîi la Bucureşti, alături de familie, unde a avut ocazia să vadă începutul sfîrşitului: “deja pe sub balconul de la apartamentul nostru din Ştefan cel Mare treceau cu lumînări în mînă manifestanţii şi ne făceau semne să coborîm”. A coborît, alături de ai săi şi, prudent, a luat trenul spre Zalău. Avea să facă cale întoarsă a doua zi, “după ce l-am văzut pe Caramitru pe post”.

Oricum, s-a grăbit cît a putut, străbătînd ţara de la un capăt la altul, în comparaţie cu Ion Iliescu. Acesta încercase în zadar să se învoiască de la serviciu (Editura Tehnică) – în  acele împrejurări, toţi şefii instituţiilor erau “de permanenţă”. Dar nu reuşise să o găsească la telefon pe tovarăşa ministru Suzana Gâdea, spre a-i solicita aprobarea, ca să plece fără riscuri la “revoluţie şi reformă”. Aşa că s-a ivit la sediul CC al PCR abia la orele 17.40, însoţit de ambasaborul sovietic Evgheni Tiajelnikov. Venise vremea deciziilor aşezate – iar Iliescu se simţea în putere să le ia, în pofida celor din stradă, care cereau tot mai insistent şi supărător “Jos comunismul”.

În faţa acestor strigăte, generalii armatei moarte a regimului i s-au alăturat, făcînd un front comun – al “salvării naţionale”. Care cu piciorul în ghips, care cu tunica duhnind a naftalină, au venit să participe la o revoluţie pe care nu au fost în stare să o pună la cale împotriva lui Ceauşescu, pe care nu o înţelegeau, pentru că nu era a lor, şi de care, de fapt le era frică pentru că scăpa logicii cazone. Pricepuţi la lovituri de stat teoretice, generalii armatei moarte au înviat, pentru a salva ceea ce mai era de salvat din comunismul pe care l-au slujit o viaţă. Şi, pentru o vreme (care ne-a costat şapte ani din istorie, cît ţara a fost condusă de Iin Iliescu şi ”echipa” sa), au reuşit. Dar istoria le-a fost împotrivă. În cele din urmă, şi românii, printr-un vot care a învins manipularea şi nostalgia.