ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea. Alte vremuri, aceleaşi nemulţumiri: în 1977 crescuse vîrsta de pensionare, alimente erau pline de pesticide şi începuse criza economică. Dar lozinca ”munceşte şi crapă” devine realitate abia azi

În 1977, se schimbaseră multe. Cutremurul din 4 martie parcă zguduise din temelii nu numai clădirile, ci şi oamenii şi vechile lor obişnuinţe. Începea să fie din ce în ce mai greu: bani mai puţini, pe muncă mai multă şi o înrăutăţire drastică a condiţiilor de trai. Parcă era ca azi, dacă e să trecem în revistă nemulţumirile oamenilor. Numai că pe primul ministru îl chema Manea Mănescu şi nu Cîţu, iar preşedintele ţării era un om al muncii din Scorniceşti şi nu un profesor sas din Sibiu.

Anul în care a dispărut cafeaua

În 1977, criza de alimente, care se făcuse simţită în România cu trei ani în urmă, cînd au apărut primele cozi la zahăr şi ulei, s-a extins şi la alte produse. Carnea, cafeaua, care aromase – proaspăt prăjită şi măcinată – holurile de intare ale alimentarelor au dispărut din galantare, pentru a reveni abia după căderea regimului comunist. Nu numai oferta de produse era una din ce în ce mai limitată, dar şi puterea de cumpărare era din ce în ce mai scăzută.

Criza energetică generase scumpirea curentului electric şi a gazelor naturale, începuse să se intre într-o eră a ”economiei” aproape draconice. ”Nu mai e de trăit în România”, spuneau mulţi români, odată cu iniţierea mişcării de protest a lui Paul Goma – unii au şi părăsit-o, că au vrut, ori că au fost împinşi să o facă, drept formă ultimă a persecuţiilor Securităţii.

Criza alimentelor nu mai există, persecuţiile politice au fost înlocuite în zilele noastre cu impunerea criteriului politic pentru ocuparea oricărei funcţii. Libertatea cuvîntului şi accesul tot mai neîngrădit la informaţii (dar care e meritul internetului, nu al politicienilor) şi dreptul de a vota (degeaba) odată la patru ani sînt cam singurele elemente prin care diferă fundamental lumea noastră de lumea în care trăiau, acum mai bine de patru decenii, părinţii noştri.

Bineînţeles, să nu uităm, schimbarea regimului comunist cu ”democraţia originală”, a sistemului politic de alianţe, cu privirea spre vest, şi nu spre est. Sistemul economic al CAER a fost şi el înlocuit de Uniunea Europeană.

Dar ”sistemul de valori” al societăţii a rămas acelaşi, dominat de setea de putere şi bani, statul a rămas cu aceleaşi valori seculare, cu autorităţi care, atunci ca şi acum, au scos icoanele din şcoli, pentru a le înlocui cu ”educaţia sexuală”.

Cum zice Ecleziastul, ninge peste noi la fel, plouă peste noi la fel.

”Reforma sistemului de pensii” din 1977: egalizarea în sărăcie

Poate că sînt cele mai izbitoare asemănări cu prezentul între reforma pensiilor, făcută de guvernul comunist al lui Manea Mănescu şi actuala reformă a sistemului de pensii, pe care o pregătesc Raluca Turcan şi guvernul liberalo-userist al lui Cîţu. Ambele au stîrnit şi stîrnesc nemulţumiri pentru că ambele prevăd cam aceleaşi lucruri: creşterea vîrstei de pensionare şi interzicerea cumulului între pensie şi salariu (în 1977, pentru că munca era numai ”la stat”, se introducea obligaţia de a nu realiza alte venituri peste o pensie al cărui cuantum era unul de mizerie).

Decretul-Lege nr. 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, publicat în Buletinul Oficial al RSR din 6 august 1977 începea, aşa cum încep şi discursurile de astăzi ale doamnei Turcan cu privire la pensii, cu un ton pompos şi sforăitor, mimînd grija faţă de binele cetăţeanului. Spre deosebire de zilele noastre însă, discursul comunist era unul direct cacofonic: ”În Republica Socialistă România, munca constituie un drept fundamental şi o îndatorire de onoare a tuturor membrilor societăţii. Toţi cetăţenii apţi de muncă sînt datori sa presteze o activitate utilă”. În caz contrar, pedeapsa mergea pînă la închisoare, pentru parazitism.

Legea din 1977 a devenit imediat una impopulară. În primul rînd, prin stabilirea normelor de vechime în muncă şi a vîrstei de pensionare, peste ceea ce fusese pînă atunci: ”Personalul muncitor care are o vechime în muncă de minimum 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vîrstă, la împlinirea vîrstei de 62 ani bărbaţii şi 57 ani femeile”.

Munca salariată după această vîrstă era permisă numai în condiţii speciale: ”Persoanele care doresc să continue activitatea şi după împlinirea vîrstei de 62 ani bărbaţii şi 57 ani femeile, pot cere, cu 3 luni înainte de împlinirea acestor vîrste, ca unitatea să le menţină în muncă, pe o perioadă de cel mult 3 ani”. Era cu desăvărşire interzis ca alte venituri să se realizeze, constant, din muncă retribuită, după pensionare. Ceea ce, în condiţiile în care aceeaşi lege stabilea drept norme de calcul ale pensiei unele care au făcut ca pensiile să fie unele de mizerie, au dus la naşterea unei noi categorii sociale în România: pensionarul comunist, al cărui atribut era sărăcia.

Bineînţeles, existau excepţii notabile în această categorie, ele privind pensiile militare, reglementate (ca şi în zilele noastre) prin dispoziţii speciale, ca şi pensiile activiştilor de partid, similare ”pensiilor speciale” de azi. Altfel, nimic nou, cum nimic nou nu se aşteaptă de la preconizata ”reformă Turcan” a pensiilor, al cărui pandant este şi în acest caz creşterea vîrstei de pensionare la nu mai puţin de 70 de ani pentru bărbaţi şi 65 de ani pentru femei. E ceva la care Ceauşescu nu îndrăznise să viseze, dar Cîţu şi Turcan fac acum acest vis posibil.

Cum e de presupus, s-a ”comentat” îndelung pe seama noii legii a pensiilor, în 1977. Serviciul ”S” al Securităţii din Timişoara a interceptat şi deschis mai multe scrisori în acel an, spicuind din ele modul în care se comenta pe marginea Decretului-lege 3/1977. Ceea ce a dus şi la o intensificare a muncii informative pe acest subiect. Securitatea a raportat ”mai sus”. Intrată pe făgaşul ”respectării legalităţii socialiste”, poliţia politică nu ştia încă prea bine ce să facă. Altădată, i-ar fi arestat imediat pe cei ce ”răspîndeau zvonuri” şi ”comentau negativ”.

În 1977, doar consemnau nemulţumirile şi le raportau mai sus, la partid – pînă ce şefii Securităţii, evitînd să-l supere pe ”Comandantul Suprem”, au cerut să fie eliminate din rapoartele-sinteză multe din aceste ”aspecte negative”. În anii ’80, Securitatea ar fi consumat cantităţi industriale de hîrtie dacă ar fi continuat cu asemenea rapoarte privind nemulţumirile exprimate de populaţie. Dar, în 1977 ele încă erau consemnate. Iar ”noua lege a pensiilor” era pe valul acestor nemuţumiri.

Visul lui Ceauşescu, devenit realitate: munceşte pînă crapă

Lista ”celor ce au zis că” întocmită de Securitatea din Timişoara era lungă. Pintea Carol se plîngea că ”noua lege a pensiilor a adus numai nemulţumiri acelora care urmează să se pensioneze acum, deoarece pentru pensie de bătrîneţe se cer 30 ani de serviciu pentru bărbaţi şi 25 pentru femei, iar la cei care încă pot lucra şi vor să lucreze, pensia şi salariul nu pot depăşi ultimul salariu avut în momentul pensionării. Majorarea pensiilor se aplică numai celor care au pensii sub 1.500 lei. Poţi să-ţi închipui ce viaţă de mizerie poţi duce într-un oraş mare, unde fiecare pas te costă bani, iar preţurile se urcă mereu? Din 1960 şi pînă acum, preţurile s-au urcat de 5 ori, aşa încît 1200 lei de atunci, aveau valoarea de cumpărare cît 6.000 de lei de astăzi”.

La rîndul lui, ”numitul Blăgoi N. comentează că sînt din cale afară de supărat, şi anume cu pensionarea s-a terminat, acum nu se mai permite cumul de pensie cu salariu; la salariu, de asemenea, mă atinge, pentru că eu aveam reducere la impozit, de la 1 iulie s-a zis şi cu inţelegerea asta; dacă ieşeam la pensie după salariul pe care l-am avut, aş fi primit o pensie de vreo 2.200 de lei, aşa, dacă am mai rămas să lucrez, aş primi cam 1.800-1850 lei, exact ca să mor de foame”.

Oamenii erau atît de nemulţumiţi, încît vorbeau despre pensii în faţa cui se nimerea, pentru că nervozitatea învinsese prudenţa. ”Numita Grofsorean Zina îi relatează unui necunoscut: ... Ce spui de urcarea pensiei? S-a mai auzit aşa ceva? Cîţi pensionari vor muri pînă atunci? Standardul vieţii s-a urcat grozav, preţurile au crescut cu 50 la sută, şi cît se vor mai urca? Nu vorbesc de faptul că nu găseşti alimente, carne de porc n-am mai văzut de luni de zile, şi aşa ce ce scump este tot! Dogaru G., din Timişoara, comentează: Toţi sînt necăijţi cu pensia şi nemulţumiţi, căci au pierdut foarte mult şi vremea merge înamte, totul se scumpeşte şi nu mai au valoare banii deloc ...”.

Alte nemulţumiri, deloc puţine, erau legate de calitatea proastă a alimentelor. Am găsit în arhivele Securităţii un raport al ministrului de interne Teodor Coman, care a pus pe jar activiştii partidului – şi ei se hrăneau, în fond, din aceleaşi produse ale agriculturii româneşti, care depăşise, pentru a creşte producţia la hectar, de cîteva ori normele admise la utilizarea pesticidelor. De asemenea, criza de alimente stîrnea deja valuri de proteste, care au culminat, în acel an, 1977, cu greva minerilor din Valea Jiului: ei aveau salarii bune, dar n-aveau ce cumpăra cu ele. Iar, peste toate acestea, mai venise şi ”recalcularea pensiilor”, care le conferea tuturor un sentiment de zădărnicie şi-i făcea să se teamă de anii în care vor fi obligaţi să trăiască dintr-o pensie mizeră.

Nimic nou sub soare. În timpul comunismului, în lagărele de muncă de la Canal şi de la stuf, din Deltă, lozinca la ordinea zilei era ”munceşte şi crapă!”. Era un vis pe care Ceauşescu n-a îndrăznit să-l aplice, în întreaga ”economie socialistă”. Acum, refoma sistemului de pensii, anunţata şi măreaţa ”reformă Turcan”, va avea şi acest un efect notabil, în plus faţă de ”egalizarea în sărăcie” a pensionarilor, realizată în anii regimului comunist de reforma din 1977: aceea că ne va aduce, prin creşterea vîrstei de pensionare, să muncim pînă în pragul morţii, înfăptuind ceea ce Nicolae Ceauşescu n-a îndrăznit să viseze.