ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Securitatea a deportat în Bărăgan peste o sută de mii de oameni violând Constituţia, dar ea a rămas inviolabilă

2444 afișări

Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Securitatea a deportat în Bărăgan peste o sută de mii de oameni violând Constituţia, dar ea a rămas inviolabilă

Corneliu Coposu (mijloc), pe şantier, la Rubla, 1963. FOTO Captură Memorialsighet.ro

Deportările în Bărăgan au continuat şi după 1954, an în care celor peste 10.000 de familii ale celor deportaţi din Banat, în noaptea de Rusalii cu trei ani în urmă, li s-a ”permis” să se întoarcă acasă. Câmpia română a înghiţit de astă dată deţinuţi, eliberaţi din închisori, dar consideraţi ”nereeducaţi”. Lor li s-a fixat ”domiciu obligatoriu” în casele părăsite ale bănăţenii deportaţi.

Toţi ”indezirabilii”, trimişi sub escortă direct în Bărăgan

Securitatea a constatat rapid cât de eficientă e măsura deportării. Doar ameninţarea cu această măsură era deajuns să înduplece şi cele mai reticente comunităţi săteşti să se înscrie la ”colectiv”. Astfel că măsura deportărilor, ca şi cea a ”internărilor” în lagăre de muncă a devenit o practică curentă a Securăţii Poporului. La 22 august 1952 se aproba o nouă Hotărâre a Consiliului de Miniştri, cu caracter secret, pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă şi a batalioanelor de muncă. Ea completa o altă hotărâre, din 26 octombrie 1950, prin care se ”închideau” marile oraşe şi erau deportate în afara lor ”elementele duşmănoase”.

HCM-ul, cu numărul 1554/1952, cu menţiunea ”nepublicat”, motiva că deportările în Bărăgan se fac ”pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasa muncitoare şi pentru a curăţi cele mai importante centre vitale ale ţării de elementele duşmănoase”. Măsura cădea în sarcina unor comisii regionale, formate din secretarul de partid, şeful Regiunii de Securitate şi comandantul Miliţiei, care ”studiau” dosarele şi propunerile pregătite şi prezentate de Securitate şi Miliţie. După aprobarea comisiei regionale, propunerile comisiilor erau înaintate Comisiei centrale, formată la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Interne. De fapt, totul era la latitudinea şefului Securităţii, generalul Pintile Gheorghe (Pantelei Bodnarno), secondat de adjunctul Alexandru Nicolski (Boris Grunberg).

Pe aceste liste au fost trecuţi ”toţi foştii exploatatori ale căror bunuri au fost naţionalizate”, cu excepţia farmaciştilor şi a drogheriştilor, precum şi rudele ”trădătorilor de patrie şi spionilor care au fugit din ţară”, atât înainte, cît şi după 1945 şi ale celor condamnaţi ”pentru crime de trădare de patrie şi spionaj”. Au fost exceptaţi de la deportare ”marii artişti, sculptori, pictori, compozitori, academicieni, dacă au dovedit că muncesc cinstit şi sunt folositori societăţii”, ceea ce a contat ca un mijloc de şanaj pentru a-I face să treacă de partea regimului. Alte excepţii n-au mai fost. Se întâmpla chiar ca, dacă părinţii erau pe liste de deportare iar fiul lor în armată, acesta să fie nevoit, după liberare, să-şi urmeze familia în Bărăgan.

Deportările în Bărăgan au continuat deci şi după Rusaliile anului 1951. În total, după evidenţele Securităţii, între 1948-1964 au fost trimişi sub soarele arzător al câmpiei, cu ”domiciliu obligatoriu” în colibe de chirpici, cu surse de trai precare, în jur de 60.000 de persoane, după cum susţinea în rapoarte din 168 Securitatea. Drama deportaţilor, de la copii la cei mai bătrâni, este greu de zugrăvit în cuvinte. Unii au încercat (au şi reuuşit) să o facă. Dar, adunate la un loc toate suferinţele, ele s-ar strânge într-o adevărată ”carte de nisip” şi lacrimi care au udat Bărăganul.

Folcloristul Harry Brauner a ajuns în deportare îmbrăcat într-un halat de casă

În 1954, o nouă Hotărîre a Consiliului de Miniştri, cu nr. 337 din 11 martie a abrogat măsurile care stabileau deportările: murise Stalin, şi un ”dezgheţ” se anunţa deja. Iar dincoace de Prut, România Populară se pregătea, ”ajutată” de URSS, să intre în Organizaţia Naţiunillor Unite – ceea ce s-a întâmplat în anul următor, în decemrbrie. În acest context, Securitatea nu mai putea apela la deportarea ”duşmanilor de clasă”, după modelul sovietic. Ba chiar urmele acestor măsuri trenuiau şterse.

S-a stabilit ca singurele categorii care mai puteau fi trimişi cu ”domiciliu obligatoriu” în satele-fantomă ale Bărăganului să fie numai acei deţinuţi politici eliberaţi din închisori care pe parcursul detenţiei ”nu s-au reeducat şi prezintă pericol pentru securitatea statului”. Aceste pedepse suplimentare au ajuns să depăşească în numeroase cazuri 5 ani, maximul prevăzut de HG 337/1954.

Erau valabile interdicţiile şi pedepsele în cazul părăsirii domiciliului obligatoriu fixat. Dacă încerca cineva să plece din cătunele răsărite în câmpia arzătoare, risca pedepse grele, de la 15 la 20 de ani. Dacă unii deportaţi ”refuză să muncească în condiţiile şi locul destinate”, puteau fi condamnaţi între 3 şi 5 ani, urmând ca, după terminarea pedepsei, să fie trimişi ”înapoi la locul de unde au fugit”. Aceste noi pedepse au fost ”legalizate” printr-un decret semnat pe 22 august 1952 de dr. Petru Groza. Bărăganul se transformase astfel într-o imensă închisoare.

Cu ocazia acestor deportăril ale deţinuţilor politici, Securitatea a comis nenumărate abucuri. În 1967, oficiali ai CC al PCR se vedeau nevoiţi să constate că ”din examinarea unui număr de 2.285 dosare ale persoanelor care au avut domicilii obligatorii, a rezultat că această măsură s-a luat faţă de un număr de 512 persoane pe timp nelimitat”, deci aproape un sfert dintre cei supuşi domiciliului obligatoriu nu ar fi putut părăsi practic niciodată locurile în care au fost nevoiţi să trăiască, sub o riguroasă supraveghere.

Cunoscutul folclorist Harry Brauner, de pildă, a ieşit din închisoare în plină iarnă, înfăşurat într-un halat de casă, fără nici un ban şi încadrat de doi soldaţi. Un halat, pentru că toate celelalte haine avute la arestare se făcuseră praf. În Gara de Nord, unde a aşteptat câteva ceasuri trenul de Slobozia, nu a avut voie să telefoneze acasă, pentru a primi un răspuns la aceeaşi chinuitoare întrebare a celor eliberaţi după lungi detenţii. Mai avea el oare o familie?

Şocul brutal şi deznădejdea au anihilat în bietul om, slab şi bolnav, capacitatea de a raţiona şi lua o decizie. Fusese dus într-un sat de sărăcăcioase căsuţe de chirpici acoperite cu paie. Scufundate în mormane de zăpadă. Acestea fuseseră clădite de ţăranii bănăţeni, strămutaţi peste noapte în Bărăgan. Casele goale, aproape dărăpănate, erau destinate acum celor cu domiciliu obligatoriu. Securistul satului, stăpânul absolut al deţinuţilor, îl plasase la o văduvă, ”într-o casă de o respingătoare murdărie”. A trăit prima săptămînă într-o stare de completă prostaţie, înainte de a găsi puterea şi curajul de a merge ”cu autorizaţie” în satul vecin, pentru a telefona, în fine, familiei.

Erau fixate 17 ”comune-depozit” ale foştilor deţnuţi politici, în marea majoritate sate ridicate din chirpiciul câmpiei de către ţăranii bănăţeni, deportaţi în 1951, de Rusalii. Ele se întindeau de la Călăraşi la Lehliu şi de la Galaţi pînă la Feteşti. Cînd ”şurubul” s-a strâns din nou, în februarie 1957, primul ministru Chivu Stoica a semnat un nou HCM secret, prin care s-a fixat domiciliulu obligatoriu şi pentru cei ”care prin fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”. O definiţie foarte largă şi pe placul Securităţii. În baza acestei hotărâri, au fost trimişi în domiciliu obligatoriu aproape imediat un număr de alte noi 2.241 persoane.

Ultima Hotărîre a Consiliului de Miniştri cu privire la regimul deportării şi a domiciliului obligatoriu (nr. 1108 din 2 august 1960) a fost semnată tot de Chivu Stoica şi a decis restrângerea la patru, a numărului comunelor în care foştii deţinuţi politici erau nevoiţi să trăiască, în regimul unei supravegheri absolute, departe de familii. Aceste sate, devenite în timp embleme ale ultimului popas al deţinuţilor politici pe drumul suferinţei lor au fost Viişoara şi Fundata din raionul Slobozia, Lăţeşti (raionul Feteşti) şi Rubla (raionul Călmăţui). Restricţiile domiciliare au fost ridicate ulterior în mai multe etape, cele mai multe în 1964, anul graţierii pedepselor politice, dar ele au fost practicate de către Securitate, în cazuri izolate, până în 1989.

Securitatea a refuzat să recunoască amploarea deportărilor

În documentele Securităţii, există evidenţe pentru circa 60.000 de persoane, care au fost dislocate între 1948 şi 1964. Având însă în vedere că nici măcar textele unora dintre hotărîrile sau deciziile MAI enumerate nu se mai aflau în arhivă, fiind arse în anii ’60 din dispoziţia Direcţiei Secretariat a Securităţii, această estimare poate fi socotită parţială. De altfel, un alt document intern al poliţiei politice comuniste preciza (în mod fals!) că ”nu s-a putut stabili cu exactitate numărul persoanelor dislocate şi cu domiciliu obligatoriu, deoarece în perioada respectivă nu a existat un organ care să ţină evidenţa acestor persoane”.

În realitate, în arhivele Securităţii, instituţia care era abilitată cu coordonarea aceste operaţiuni de deportare şi fixare a domiciliului obligatoriu s-au păstrat decizii şi rezoluţii, cu liste de deportaţi care nu au fost centralizate de ofiţerii de Securitate, însărcinaţi în 1967 cu misiunea de investigare a acestei probleme. Securiştii au vrut să minimalizeze amploarea fenomenului, reducând artificial, cu cel puţin o treime, numărul celor ce au suferit de pe urma efectelor acestei măsuri.

Ca întotdeauna, securiştii au ignorat ori au minimalizat conţinutul unor documente şi evidenţe din arhivele proprii, pentru a nu arăta adevărata faţă a acestei instituţii, deşi crimele şi abuzurile priveau generaţii anterioare de cadre ale instituţiei.

De aceea, cred că putem socoti drept minimă, dar mult mai aproape de realitate estimarea unui număr de 100.000 de persoane, care au suferit măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în anii de ”democraţie populară”. Chiar şi în 1967, Securitatea mai insista asupra faptului că ”măsura domiciliului obligatoriu s-a impus faţă de o seamă de persoane care, prin poziţia lor socială şi activitatea politică desfăşurată în trecut, prezentau un pericol pentru ordinea socială şi de stat”. Se recunoştea însă că actele normative care au statuat această măsură ”contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi”.

Atât Constituţia din anul 1948, cât şi cea din 1952 prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Or, multe din dispoziţiile actelor normative care au prevăzut măsura deportării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu încălcat în mod grav aceste garanţii constituţionale”, se recunoştea la nivelul Comitetului Central al PCR, în 1968. Dar nu s-a întâmplat nimic. Constituţia fusese violată de Securitate, dar Securitatea era inviolabilă.

ULTIMELE ȘTIRI

Vezi mai multe articole din categoria editorialistii

Citește pe alephnews.ro: Curtea de Apel București judecă solicitarea lui Călin Georgescu privind anulare alegerilor prezidențiale. Susținătorii lui Georgescu protestează la Curtea de Apel

Citește pe www.zf.ro: S-a terminat cu sunatul după doctori, vânatul de programări şi aşteptatul. 2025 va fi anul revoluţiei tehnologice şi în sănătate. Ce vor putea face pacienţii în viitorul apropiat. VIDEO

Citește pe www.zf.ro: Cum poate România să ajungă o forţă în regiune şi să lase în urmă toţi vecinii

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Taguri:: istoria fara perdea,; marius oprea,; deportari baragan,; securitatea

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.