ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: ”Bazele muncii de Securitate” – valabile şi în ziua de azi

O broşură mai secretă ca secretul

”Bazele muncii de Securitate” este titlul unei broşuri de uz intern, editată la începutul anilor 70 de către Departamentul Securităţii Statului (DSS) în care, pe parcursul a peste 400 de pagini format A5, se povesteşte pe larg pentru cine lucrează şi ce are de făcut Securitatea.

Nu pot fi acţionat în justiţie nu numai pentru că din punct de vedere juridic Securitatea nu mai există, dar şi pentru că broşura cu pricina, deţinută în prezent de Serviciul Român de Informaţii este atît de secretă, încît nici măcar personalul CNSAS nu are acces la ea – pentru simplu motiv că SRI nu a moştenit doar arhiva şi o parte importantă a personalului Securităţii, ci şi “bazele” muncii ei – aşadar, această broşură este considerată astăzi, ca şi la data elaborării ei, drept un document “strict seccret”.

Acest regim cu care SRI-ul blagosloveşte un document istoric, manualul ”muncii de Securitate”, care ar face lumină în multe dintre aspectele privitoare la ceea ce a fost Securitatea şi rolul pe care ea l-a jucat în economia internă a regimului comunist este pe deplin explicabil. În special, prin faptul că o cunoaştere integrală a sa ar putea dărîma unul din cele mai active mituri ale tranziţiei – şi anume că ar fi existat două Securităţi: una care a “servit patria” şi o alta “ca poliţie politică”. Atît de fapt, cît şi de drept, ceea ce “Bazele muncii de Securitate” arată este că această instituţie a fost, în menirea, esenţa şi practicile ei, doar poliţie politică: o gaşcă de indivizi ale căror scrupule au fost cusute sub epoleţii albaştri ai uniformei, care îi blagoslovea cu putere de viaţă şi de moarte asupra semenilor în numele unei unice raţiuni: aceea de apărare a regimului comunist.

Ceea ce nu s-a spus prea des pînă astăzi este că în nici un document intern al Securităţii nu apare menţionat decît accidental şi în orice caz nu drept subiect al propoziţiei cuvîntul ţară, pentru un motiv care rezidă în însăşi decretul care a statuat apariţia şi funcţionarea acestei instituţii: în nici un moment al acţiunilor lor, securiştii nu au lucrat pentru interesele ţării, ci pentru cele ale regimului comunist. 

Cadre cu sarcini şi cu ”puteri speciale”

Ziua de 30 a lunii august a anului 1948 a arătat o faţă mohorîtă Bucureştiului. “Plouă a toamnă. E linişte şi e trist...”, scria în jurnalul ei intim la acea dată Alice Voinescu, o mare doamnă din elita intelectuală a “foştilor exploatatori burghezi” din perioada interbelică. Acest fundal sumbru este al tabloului zilei în care istoria noastră postbelică a consemnat, prin Decretul 221, naşterea Securităţii, principala instituţie cu atribuţii represive a regimului comunist din România.

Încă de la înfiinţare, se stabilea ca Securitatea să se organizeze “pe baze militare, introducîndu-se principii militare”, fără a se da publicităţii “schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul”, iar  în cursul dezbaterilor de la vîrful Comitetului Central care au precedat întemeierea ei se stabilea că Secretariatul CC “va da toată atenţia nevoilor ei de cadre, trimiţînd numai elemente verificate”. Aceste “cadre” au devenit, prin lege, beneficiarii unor sarcini şi ale unor puteri speciale. La articolele 4 – 6 se arăta că “ofiţerii de Securitate sînt singuri competenţi a instrumenta în infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, care se extindea “în cadrul competenţei lor materiale pe tot întregul ţării”. Instrucţiunile interioare de serviciu, bugetul şi în genere toate normele interne au avut de la înfiinţare şi pe toată durata regimului comunist un caracter secret, statuat prin lege.

Organizarea internă a Securităţii a pus întodeauna cel mai puternic accent pe funcţiile operative, de supraveghere informativă şi pe acţiuni directe împotriva celor identificaţi ca “duşmani” ai regimului, care puteau fi ridicaţi prin intermediul Direcţiei de Anchete penale şi depuşi în aresturile proprii, în urma informaţiilor adunate şi raportate de compartimentele cu atribuţii de investigaţii (Direcţia de Informaţii interne, de contrainformaţii economice şi contraspionaj).

              Într-un Comentariu care însoţeşte publicarea Decretului 221 în Buletinul Direcţiunii Generale a Poliţiei din 5 septembrie 1945, caracterul de poliţie politică, drept atribuţie esenţială a Securităţii este exprimat explicit. Se arată că transformările politice, sociale şi economice “inţiate în viaţa Statului nostru” odată cu instaurarea Guvernului Groza, “continuate într-un ritm mai rapid după 31 decembrie 1947, dată cînd ultimul bastion al imperialismului în ţara noastră – monarhia – a fost înlăturat, ridică problema apărării drepturilor cucerite pentru popor, ca urmare a acestor transformări”. Această “apărare” era încredinţată Securităţii, într-un context în care “lupta pe plan extern între concepţiile socialiste avansate şi concepţiile capitaliste reprezentînd trecutul cu formele lui de viaţă, care au fost depăşite de mersul istoriei, se repercutează şi pe plan intern”.

În continuare, se avansa, drept argument al înfiinţării Securităţii “ascuţirea luptei de clasă”, condiţii în care “elementele burgheze şi reacţionare vor întrebuinţa orice mijoace prin care speră să întoarcă înapoi roata istoriei, prin care speră să-şi recîştige poziţiile pierdute”. Ca urmare, clasa muncitoare “trebuie să se apere şi să stîrpească de la rădăcină acţiunile minorităţii, reprezentînd clasa burghezo-capitalistă”. Securitatea era în mod explicit definită drept o instituţie cu caracter special, abilitată să poarte o luptă a majorităţii “democrat-populare împotriva rămăşiţelor burgheze”, o unealtă a istoriei, care acţiona pentru desfiinţarea unei lumi incompatibile cu “vremurile în care exploatarea omului de către om trebuie să dispară”.

Securitatea scuză mijloacele

Nu contau mijloacele prin care această instituţie avea să lupte împotriva infracţiunilor “ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”. Şi, aşa cum se ştie, pînă la dispariţia Securităţii mijloacele ei de “luptă” au fost delaţiunea, şantajul, tortura şi crima, pe care securiştii le-au acceptat, odată cu intrarea în instituţie, drept îndatoriri de serviciu.

Încadrată pe tot parcursul funcţionării ei “cu elemente verificate din punct de vedere politic şi devotate trup şi suflet clasei muncitoare”, Securitatea trebuia, prin însăşi legea organică în baza căreia funcţiona, să se achite zi de zi de misiunea ei: aceea de  a fi “un pilon de susţinere al regimului”. Nu al ţării, ci al regimului. 

Lupta deschisă a regimului comunist împotriva “minorităţii” care continua să i se împotrivească a fost întodeauna legitimată în actele Securităţii drept o necesitate istorică. Represiunea era legiferată ca principalul ei atribut. Insituţia a fost plasată în fruntea războiului pe care regimul de ocupaţie sovieto-comunist l-a dezlănţuit cu brutalitate împotriva românilor. În mod esenţial, aparatul Securităţii a funcţionat din 1948 şi pînă în 1989, asumîndu-şi explicit rolul de poliţie politică, “tăiş al sabiei” în lupta de clasă.

Şi unde este “patriotismul” Securităţii? Nicăieri. Ea a fost, prin legea în baza căreia a luat fiinţă şi a propriilor regulamente interne instituţia  prin care regimul comunist s-a autocertificat în mod oficial drept un stat poliţienesc. Securitatea avea ca scop declarat “apărarea cuceririlor democratice”, deci menţinerea şi consolidarea sistemului prin anihilarea oricărei dizidenţe faţă de linia impusă de conducerea comunistă. Ea a fost exclusiv o instituţie “importată” de regimul comunist de la Bucureşti de la Moscova, constituind transpunerea în România a principiului exprimat de decretul lui Lein, Despre teroarea roşie, în care se spunea că “este esenţial ca Republica sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre”. Regula era valabilă şi pentru cei a căror vină o constituia numai simpla apartenenţă la o categorie socială socotită ostilă. Pentru cei implicaţi în mod direct în “conspiraţii” pedeapsa nu era decît una: lichidarea fizică. Acestea au fost, în mod esenţial, reperele după care s-a ghidat Securitatea în activitatea ei, de la naştere şi pînă la presupusa moarte.

                                                                        *

Printr-o stranie coincidenţă, în ziua mohorîtă care coborîse peste capitala României Populare cu ocazia naşterii Securităţii, la 30 august 1948, Alice Voinescu mai nota în jurnalul ei: “Nu vă cer să ne iubim unii pe alţii, ci împreună să urîm imperialismul – a spus, la Breslau, Fadeev. E darea peste cap nu numai a creştinismului, ci şi a umanismului elin. Ce ar spune Antigona de această predică despre ură? Se dau pe faţă tot mai mult… În vara anului 1948, regimul nu mai era constrîns de păstrarea unor aparenţe democratice. Într-adevăr, atunci sosise timpul ca masca să cadă. După 1989, ea a fost pusă la loc. ”Bazele muncii de Securitate” e cel mai bun exemplu. Am întrebat, ”neoficial”, un fost official al SRI-ului de ce această broşură e secretă. La început, a negat existenţa ei. După ce i-am descris-o, mi-a spus scurt: ”pentru că după ea lucrăm şi azi. Tehnicile şi acţiunile sînt încă valabile”. Aferim!