ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Colonelul genist Constantin Săvescu şi secretul scufundării distrugătorului sovietic ”Moskva”, în 1941

Odiseea navei ”Moskva” 

În ziua de 26 iunie 2011, s-au comemorat 70 de ani de la scufundarea distrugătorului sovietic ”Moscova” în largul portului Constanţa. Nava făcea parte dintr-o flotă care a primit sarcina de a ataca oraşul port, instalaţiile sale şi rezervoarele de carburanţi de pe mare. A fost o luptă încrîncenată aero-navală desfăşurată în largul portului, din care atacatorii sovietici s-au retras, înfrînţi. ”Moscova” s-a scufundat, ruptă în două, iar o altă navă, ”Harkov”, a fost grav avariată. La şapte decenii de la înfruntare, în semn de reconciliere între foştii combatanţi, a fost depistată sub valuri epava navei scufundate şi pe acel loc a avut loc o ceremonie comemorativă. La locul scufundării s-au deplasat fregata „Mărăşeşti” şi nava de desant „Yamal”, iar consulul Federaţiei Ruse la Constanţa şi comandantul Forţelor Navale ale României, alături de veterani de război, au oficiat o slujbă de comemorare şi au aruncat flori în mare .

A fost momentul în care a revenit întrebarea: cum a fost scufundat una dintre cele mai puternice nave ale flotei sovietice din Marea Neagră? Portul Constanţa era apărat de baraje de mine, iar în momentul atacului flotei sovietice dinspre mare, au intervenit împotriva sa distrugătoarele româneşti ”Mărăşeşti” şi ”Regina Maria”, ca şi bateriile de artilerie de coastă române şi germane. Înaintea zorilor zilei de 26 iunie, a început o crîncenă şi scurtă bătălie.

Distrugătoarele ”Moscova” şi ”Harkov” s-au apropiat la 20 de mile marine de portul Constanţa şi au început, la ora 4,02 să tragă salve de artilerie asupra portului şi gării Palas. Au fost lovite şi incendiate cîteva cisterne petroliere de cale ferată şi mai multe magazii. Cele două nave au fost observate de submarinul ”Delfinul”, iar navele româneşti ”Regina Maria” şi ”Mărăşeşti” au deschis focul asupra lor, nouă minute mai tîrziu, ca şi şi bateria germană de mare calibru Tirpitz, care trage 39 de lovituri asupra lor. Cele două nave au lansat perdele de ceaţă şi s-au retras, iar la ora 4,26, în babordul navei ”Moscova” a avut loc o puternică explozie, care a rupt nava în două. În trei-patru minute, distrugătorul s-a scufundat. Supravieţuitorii au fost salvaţi de două nave româneşti de mici dimensiuni şi de hidroavioane româneşti.

Distrugătorul ”Moscova”, cel ce a lăsat moştenire numele său navei-amiral a Federaţiei Ruse, scufundată în Marea Neagră în zilele noastre, cele ale războiului ruso-ucrainean, în condiţii la fel de misterioase (ruşii susţinînd varianta unei explozii la bord, ucrainenii asumîndu-şi lovirea ei cu o rachetă) a precedat soarta acestuia. Adevărul cu privire la scufundarea distrugătorului sovietic a fost multă vreme o necunoscută.

S-au lansat trei variante, privind scufundarea distrugătorului ”Moscova” în 26 iunie 1941. Mai întîi, a fost acreditată victoria germană, iar comandantul bateriei ”Tirpitz” a fost decorat cu Crucea de Fier, pentru loviturile comandate. Apoi, navele ”Mărăşeşti” şi ”Regina Maria” au raportat şi ele avarierea distrugătorului sovietic. Căpitanul de pe Mărăşeşti a notat în jurnalul său de bord: ”tragem o salvă, două şi… a treia salvă nu mai pleacă. Pe locul unde, în capul formaţiei inamice, a existat temerara Moscovă, s-a ridicat un nor de flăcări, ce vrea parcă să ajungă cerul. A fost lovită probabil la camera de muniţii, căci explozia s-a produs ca erupţia unui vulcan ce aruncă foc. O sferă imensă de pară roşie, luminînd ca un fulger, apoi cînd s–a stins, nu mai era nimic”. Dezastrul s-a petrecut rapid, în retragerea distrugătorului sovietic, însă dincolo de puterea de foc a navelor române.

Cea de-a treia variantă, nediscutată atunci (cînd se disputau ”laurii victoriei”) a fost lovirea unei mine maritime. Oricum ar fi fost, războiul pe mare împotriva URSS începea printr-o mare victorie: distrugătorul sovietic ”Moscova”, cu o lungime de 127, 5 metri, o lăţime de 11,7 metri şi un deplasament de 2.623 de tone zăcea pe fundul mării.

Pînă la ora 11, vedetele torpiloare româneşti ”Viscolul” şi ”Vijelia”, au sosit la locul scufundării navei ”Moscova”, după ce submarinul ”Delfinul” a anunţat că în mare se află supravieţuitori ai echipajului, şi astfel au fost salvaţi 68 de marinari sovietici, printre ei comandantul navei, căpitanul Tuhov, comisarul politic, cît secundul navei căpitanul Privalenkov. Unii marinari păreau că nu vor să fie salvaţi – erau efectele propagandei sovietice, care relata despre ”torturile” la care sînt supuşi prizonierii de război. Toţi naufragiaţii supravieţuitori, plini din cap pînă în picioare de petrolul scurs din rezervoarele navei, au fost culeşi din mare şi duşi la ţărm. De aici, nouă ofiţeri de pe „Moskva” şi trei aviatori (doi ofiţeri aviatori fuseseră ”pescuiţi” din mare cu o zi în urmă, după doborrea avioanelor lor) au fost trimişi sub escortă la Bucureşti, la Comandamentul Marinei Regale, pentru interogatorii. Ulterior au fost duşi la Timişul de Jos. Mai tîrziu, după o tentativă de evadare din acest lagăr, ofiţerii de pe ”Moscova” au fost transferaţi într-un alt lagăr, cu regim mai strict, de la Slobozia Veche (jud. Ialomiţa).

Colonelul Săvescu – imaginea onoarei militare - ”să te mîndreşti într-o zi cu numele tău...”

La Bucureşti, prizonierii de pe ”Moscova” au fost daţi în grija (şi spre anchetare) colonelului de geniu Constantin Săvescu, detaşat pe atunci la comandamentul Marinei, pentru a se îngriji de apărarea prin cordoane de mine ale frontierei maritime a României. El a ştiut încă de atunci, de la prizonierii pe care i-a descusut, adevărul în legătură cu scufundarea navei sovietice: lovise o mină, în cursul retragerii. Suferise, e drept, avarii şi de pe urma focurilor de artilerie trase asupra sa, ca şi a focului de baraj de pe distrugătoarele româneşti, dar acestea nu erau grave, ci doar i-au determinat retragerea, în urma navei ”Harkov”, care deja se îndrepta spre Sevastopol. În cursul acestei deplasări, s-a petrecut dezastrul ”Moscovei”, de pe urma acroşării unei mine, la babord. Secundul navei a mai apucat doar să dea ordinul de abandon al navei şi să lanseze o barcă la apă, pînă la explozia care a rupt-o practic în două.

La început, colonelul Săvescu i-a văzut pe ofiţerii sovietici lipsiţi de orice dorinţă de a coopera, în afara declinării identităţii şi a gradului. Dar, după ce l-a izolat pe acela pe care-l identificase drept ”ofiţer politic” şi i-a tratat pe toţi mai mult decît omeneşte (le-a oferit haine curate, le-a comandat mîncare şi chiar băutură zilnic, de la un restaurant apropiat, desfiinţîndu-le chiar şi paza în birourile în care au fost închişi la sediul Marinei, sub cuvînt de onoare că nu vor evada (a rămas doar garda obişnuită, de la intrare în sediu), marinarii sovietici şi-au dat drumul la gură şi au povestit cele întîmplate. Erau dintre puţinii norocoşi – doar a cincea parte a echipajului, de peste 300 de marinari - care supravieţuiseră. Colonelul genist a notat atent totul, iar rezultatele interogatoriilor le-a trimis, sintetizate, superiorilor. A lăsat posterităţii mai multe dovezi ale adevărului scufundării navei ”Moscova”, după eliberarea sa din închisoare şi domiciliu obligatoriu, la care a fost supus la instaurarea comunismului. Am avut ocazia să citesc toate aceste amănunte, care mi-au fost puse cu amabilitate la dispoziţie de nora colonelului Săvescu, doamna Valeria Săvescu. Ele sînt ”o istorie în istorie”, aceea a oamenilor, protagonişti ai unui şir întreg de evenimente, din cursul războiului.

Constantin Săvescu s-a născut pe 4 februarie 1900 în comuna Ţibăneşti, jud. Vaslui. A absolvit Liceul civil (şase clase reale), Şcoala Militară Ofiţeri Geniu (1922) şi Şcoala de Aplicaţie Geniu (1925). A parcurs pe rînd şi cu brio toate etapele unei cariere militare de succes, iar la izbucnirea celui de-al doilea război mondial avea gradul de locotenent-colonel. Trimis pe frontul de est, Constantin Săvescu a îndeplinit diferite funcţii de comandă, fiind în dese rînduri evidenţiat. A comandat acţiuni operative ale unităţilor, iar în spatele frontului a fost profesor-instructor al unor generaţii de ofiţeri tineri genişti. Tot ceea ce a făcut, primind distincţii, notări şi aprecieri, pe parcursul războiului, nu i-a folosit la nimic, după instalarea ocupaţiei sovieto-comuniste a României, cînd vechea armată a fost drastic epurată (din 17.000 de ofiţeri, au rămas mai puţin de 3.000). Cei ”deblocaţi”, printre care s-a numărat la finele anului 1945 şi colonelul Constantin Săvescu, au fost înlocuiţi cu simpli subofiţeri avansaţi ”excepţional”, doar pentru că proveneau din diviziile ”Tudor Vladimirescu” şi ”Horea, Cloşca şi Crişan”.

Supus unei vieţi ”marginale”, Constantin Săvescu s-a lăsat atras, de către un fost camarad al său, în relaţie cu ambasada britanică la Bucureşti, într-o acţiune de organizare a unui grup care să ofere informaţii aliaţilor occidentali, în vederea unei preconizate ”eliberări” a României de ocupaţia sovieto-comunistă. Totul era însă o ”făcătură” a Securităţii, atent supravegheată, care a atras mai mulţi nevinovaţi, naivi, sau (ca în cazul colonelului Săvescu) oameni determinaţi să facă ceva pentru răsturnarea regimului, într-o acţiune care era de fapt sortită eşecului.  

La 25 iulie 1950 colonelul Săvescu a fost arestat de Securitate într-un lot de ”spioni” şi condamnat după o anchetă violentă şi înjositoare la zece ani de temniţă grea, pentru ”complicitate la crima de înaltă trădare”. Spre cinstea sa, Constantin Săvescu şi-a retras mai multe din declaraţiile date sub tortură la proces, încercînd să-i salveze sau să diminueze pedeapsa unor alţi arestaţi din ”lot”. Toate acţiunile incriminate, dedesubturile acestui proces şi soarta celor condamnaţi ar putea fi, lesne, subiectul unei cărţi – ca şi soarta ofiţerului de carieră Constantin Săvescu.

Îşi lăsase la arestare soţia să crească singură un băiat, Benone. Din domiciliul obligatoriu la care a fost supus după eliberare, în vara anului 1960, în comuna Lăţeşti, de unde a reuşit să revină acasă abia în 25 iulie 1963, a putut comunica cu familia numai prin scrisori. Pentru a nu-i pricinui probleme fiului său, ca ”odraslă” de ”trădător”, colonelul Săvescu s-a abţinut să-i scrie fiului său, care se pregătea de întemeierea unei familii, alături de Valeria. Dar în toamna anului 1960 a ”călcat” acest consemn autoimpus şi i-a scris fiului său o scrisoare impresionantă, pe care am putut-o parcurge, graţie doamnei Valeria Săvescu, nora colonelului.

Constantin Săvescu îi scria fiului Benone în 11 noiembrie 1960:  ”e mai nimerit ca eu să vă scriu mai rar şi ţie... poate deloc. Sînt destul de bătrîn şi atins de o boală care nu ştie să ierte, deşi ştie să mintă. Tu eşti bărbat în toată firea – deşi eu, astăzi, trebuie să fac un efort de judecată – mă întorc mereu cu gîndul (închizînd ochii peste zece ani – de acum unsprezece ani – din viaţa mea), la flăcăiaşul pe care-l dădăceam la compoziţie şi alte mărunţişuri – şi deci înţelegi că moartea nu este, aşa cum unii juiseuri ai vieţii o văd, o încetare a plăcerilor, ci adesea o eliberare şi te poţi adînci în ea chiar cu oarecare satisfacţie, dacă ai conştiinţa că ţi-ai îndeplinit toate datoriile. Tu să înveţi din trecutul meu ceea ce a fost bun în el, ajungînd un bărbat desăvîrşit, atît pentru mulţumirea şi fericirea noastră – a părinţilor tăi şi a celor ce te iubesc, cît şi pentru viitoarea ta familie. Şi iată-ne ajunşi la motivul principal al acestei scrisori, cel secundar fiind acela că odată, cînd eu nu voi mai fi , să ai şi tu rămas de la mine măcar atît – aceste cîteva rînduri scrise. Deci, e vremea, cred că şi tu să te gîndeşti că ai dreptul să te mîndreşti într-o zi, aşa cum mă mîndresc eu azi, că numele de Săvescu, dacă şi tu ţii la el, atîta cît ţin eu, e purtat cu cinste peste generaţii. Şi cine mai poate, să fie cinstit mai departe...”