ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Colonelul Gheorghe Raţiu, fostul şef al Direcţiei de Informaţii Interne a Securităţii: ”Ceauşescu îşi vărsa focul pe animale, ucigînd cîte 150 de cerbi lopătari odată”

Colonelul Gheorghe Raţiu era în decembrie 1989 cel mai informat om din România, fiind la comanda Direcţiei a I-a de Informaţii Interne a Securităţii. A fost printre primii care a înţeles în acele zile că Nicolae Ceauşescu e pierdut. Ştefan Andrei, viceprim-ministru al Guvernului României, aflat în dimineaţa de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central confirmă acest fapt: ”La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu”. 

 

”Ceauşescu, paranoic, cădea dintr-o extremă în alta, dar ea era şi proastă, şi foarte rea”

 

Pe 16 februarie 1994, la ora 9 dimineaţa, colonelul Gheorghe Raţiu a fost ivitat la Comisia Senatorială pentru analiza evenimentelor din decembrie 1989, condusă de Valentin Gabrielescu. A făcut o serie de destăinuiri, fireşte, căutînd, precum toţi ceilalţi colegi din Securitate, să disculpe poliţia politică comunistă. Era un vechi slujitor al ei. Născut în 1932, la numai 20 de ani, în 1952 a fost încadrat ca locotenent în Securitate, la Rîmnicu Vîlcea. Acolo a ”lucrat” pînă în 1965, cînd a fost transferat cu gradul de căpitan la Slatina, în judeţul Olt. Reuşind să intre în graţiile lui Ceauşescu cu ocazia vizitelor acestuia acasă la Scorniceşti, a ajuns din 1972 să conducă Inspectoratul Judeţean de Securitate. Pînă în 1986, cînd a fost transferat la Bucureşti, în fruntea Direcţiei a I-a de Informaţii Interne. 

 

În faţa Comisiei, a declarat că ”în decembrie 1989 aveam date că se pregăteşte ceva la Timişoara. Erau nemulţumiri în populaţie. Mai demult, după o teleconferinţă a lui Nicolae Ceauşescu, Iulian Vlad a spus că mai mult de trei luni nu mai poate dura asta. În România era situaţia explozivă, lipsea doar scînteia. Scînteia s-a declanţat la Timişoara”. Cît priveşte rolul lui Laszlo Tokes, Raţiu a căutat să-l minimalizeze, susţinîn că e un ”caz fabricat”: ”la Tokes în birou aveam plasat un microfon şi toate convorbirile lui cu agenţii este înregistrată, nu ştiu de ce Securitatea (sic!) nu le prezintă. Nu bătrînii aceia cu lumînările au început revoluţia ci populaţia din piaţă”. El insistă pe rolul unei manipulări a serviciior secrete maghiare, arătînd că ”situaţia era mai explozivă la Iaşi sau Galaţi, zone mult mai necăjite şi noi ne aşteptam ca acolo să înceapă. Erau şi mulţi conducători nemulţumiţi de Ceauşescu: Gogu Rădulescu, Mizil, chiar şi Dăscălescu, Dumitru Popescu. Ceauşescu, cînd împuşca 10-15 urşi era nemulţumit, vroia peste 20 urşi şi împuşca la o vînătoare cîte 150 cerbi lopătari: îşi vărsa focul pe aceste biete animale. Vlad era nemulţumit încă din 1984”.

 

Dar n-au făcut nimic – ceea ce, fireşte, colonelul Raţiu trece sub tăcere.

 

”Postelnicu în schimb era foarte docil, ascultător, în mai multe împrejurări s-a manifestat faţă de mine şi Macri, nu avea reţineri. Elena Ceauşescu avea unele ieşiri: că de ce Iancu de Hunedoara era trecut între eroii neamului la o expoziţie, că-i mîna iredentismului maghiar. Am fost chemat odată la Elena, era şi Petre Enache, care pe urmă a făcut comoţie cerebrală. Nu cred că Enache a fost asasinat, însă Elena era atît de grosolană şi dură, încît Enache a ieşit complet desfigurat. Adică Elena a spus că cel din grupul statuar nu este Iancu de Hunedoara, ci Matei Corvin şi e mîna ungurilor. Că ştie ea după costumaţie. Apoi altă dată, Elena a făcut mare scandal pentru Săptămîna filmului american, că ce vor imperialiştii în România. Ceauşescu în paranoia sa cădea dintr-o extremă în alta, dar ea era şi proastă, şi foarte rea”.  

 

Revoluţia colonelului Raţiu: ”Generalul Vlad m-a sunat: ştii ce avem de făcut”

 

”În 15 decembrie, Tokes a chemat enoriaşii să-l susţină. Noi am instalat o cameră de luat vederi, vizavi de locuinţa lui. Noaptea au mai rămas circa 60, şi ăştia bătrîni. Nu se punea problema evacuării lui, pentru că sîmbăta şi duminica nu se fac evacuări, ci eventual luni. La 3 am plecat la masă, sună telefonul, am venit înapoi la serviciu, mi s-a spus că la Timişoara (nu la casa lui Tokes, ci pe strada principală) a apărut un grup de turbulenţi, alţii decît cei din faţa casei lui Tokes, au blocat circulaţia, opresc trecătorii, se îndreaptă spre piaţa Maria. Am raportat lui Vlad, a venit şi Giani Bucurescu, Postelnicu l-a chemat pe Vlad la el, Vlad s-a reîntors şi mi-a spus că cele doă trupe de securitate nu sînt suficiente, să trimitem şi alte trupe la Timişoara. Comandantul de brigadă din Timişoara a fost de acord să trimită alte trupe, dar au spus că fără armament, să nu se implice în restabilirea ordinii, ci numai în munca de informare. Erau şi trupe de securitate-miliţie, care trebuiau să dea ajutor miliţiei, pentru restabilirea ordinii. La Timişoara erau două companii de trupe de securitate-miliţie, deci securişti puşi la dispoziţia miliţiei, pentru restabilirea ordinii. Apoi erau trupe de intervenţie antiteroristă. În Timişoara era o brigadă, cu 3-4 batalioane.

 

Am fost apoi din nou chemat de Vlad, era şi Emil Macri (şeful contrainformaţiilor) şi au zis să anunţăm şi şefii judeţelor despre ce se întîmplă la Timişoara, să intensifice munca informativă, să raporteze orice se întîmplă. Apoi Vlad a fost solicitat să trimită şi el oameni la Timişoara. Pînă la urmă, s-a hotărît să plece Macri. A plecat pe 16, la ora 23, de la mine l-am trimis pe Anastasiu, un locţiitor. Seara s-a mai liniştit la Timişoara. Dimineaţa, Traian Sima (şeful Inspectoratului Securităţii – n.n.) m-a sunat din Timişoara că a plecat coloana cu Tokes în jud. Bihor... Nu ştiam de nici o evacuare forţată. Postelnicu primise indicaţii să-l scoată pe Tokes din oraş. Noi ne-am comportat civilizat cu el.

 

În 21 decebrie, am intrat ofiţer de serviciu pe minister. La ora 9 a început alerta. Primele telefoane le-am primit de la Sibiu şi Cugir, că grupuri de oameni se îndreaptă spre sediul de partid, că au dat foc... După ora 8, cu alţii n-am putut vorbi. Dimineaţa, în 22, o telegramă din Sibiu m-a sunat şi a cerut ajutor, că sînt încercuiţi şi se trage. Au apărut asemenea manifestări la Caransebeş, Cluj, la Sfîntu Gheorghe, Braşov, la Arad a fost ceva, dar fără focuri de armă. Dimineaţa trebuia să mă schimbe generalul Gheorghiu, dar n-a venit. Toţi erau la Comitetul Central, reţinuţi: de aici se comandau acţiunile din Capitală. Am rămas la sediu, pînă pe la 11. Am trecut pe la generalul Stamatoiu, spunea că merge la unităţi”. În realitate, Stamatoiu a fugit şi s-a ascuns.

 

Pentru colonelul Raţiu, lucrurile deveneau, în acele ore din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, din ce în ce mai clare. ”Am auzit de sinuciderea lui Milea. Aveam 6 ofiţeri la Televiziune şi 5 la Radio. Generalul Vlad m-a sunat: ştii ce avem de făcut, - adică să nu facem noi ordine, în stradă. M-am dus la unitate. M-a sunat un ofiţer de la televiziune, că oamenii vor să intre. Am spus să se retragă, armele de la santinele să fie închise. L-am sunat pe Petre Constantin, şeful Televiziunii, m-a întrebat ce facem cu dispozitivul special (care să scoată Tv-ul din funcţie). Am spus să nu-l acţioneze. Apoi ofiţerii de la mine au deschis uşile de la televiziune. 

 

Între timp, manifestanţii au venit şi la Ministerul de Interne. Aici, ”s-a făcut un nou comandament de securitate, cu generalul Mortoiu (şeful Securităţii Municipiului Bucureşti – n.n.). Am urcat şi eu pe capota unui ARO, am spus manifestanţilor să ne ajute să păstrăm documentele, dar să nu intre toţi, ci un comitet. Au intrat circa 15-16, i-am instalat într-o sală, şi-au ales un conducător, Cristi Popovici şi alţii, am stabilit cu ei să instituim paza, dar fără armament şi am început colaborarea cu revoluţionarii. Nu erau trimişi de nimeni”.

 

”M-am gîndit să întreb cine conduce revoluţia asta. Am dat telefon, era la telefon Iliescu”

 

M-am gîndit să întreb cine conduce revoluţia asta. Am dat telefon la 261, era la telefon Iliescu. M-a întrebat dacă-l ştiu pe Stănculescu şi să-l caut, să mergem la Ministerul Apărării. Era în jur de ora 13. M-am conformat. În cabinet la Stănculescu erau Guşe, Logăfătu, Chiţac, Voinea, Hortopan, era şi Militaru. Pe la 3 fără 10, au venit civilii: Iliescu, Voican, Montanu, Petre Roman. Nu ştiu de ce nu s-a spus despre această şedinţă de la M.Ap.N. Şedinţa a deschis-o Ion Iliescu, a spus că s-a creat un vid de putere, trebuie să creem un comandament unic etc. Cred că era şi Brucan”. E celebra şedinţă, consemnată în filmul cunoscut drept ”Noaptea generalilor”. De fapt, era în plină zi şi nu la M.Ap.N. cum greşit îşi aminteşte Raţiu (acolo s-au întîlnit mai tîrziu), ci în camera 261, a Comitetului Central, unde armata, Securitatea şi Ion Iliescu, reuniţi în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au dat o lovitură de stat revoluţiei anticomuniste, umplînd ”vidul de putere”. 

 

Raţiu a mărturisit senin, în faţa comisiei senatoriale condusă de Valentin Gabrielescu că ştia de Frontul Salvării Naţionale, dinainte de decembrie 1989:  ”Ştirile de la radio Europa Liberă au transmis că în România s-a înfiinţat o nouă grupare: Frontul Salvării Naţionale. Eu am mai auzit de FSN, găsind nişte manifeste confiscate dintr-un tir. Manifestele erau semnate: Frontul Salvării Naţionale şi Acţiunea Democratică Română”.

 

Mărturia colonelului Raţiu acreditează şi ea, ca multe altele, că Revoluţia română, cu caracter anticomunist a existat cu adevărat – fiind consemnată în toate rapoartele întocmite de el, pînă în dimineaţa de 22 decembrie 1989: ”documentele mele le-am lăsat la dl. Măgureanu, acolo puteţi să le găsiţi”. Nu le-a găsit nimeni, pînă azi.

 

Revoluţia anticomunistă a fost deturnată, prin umplerea ”vidului de putere” de către echipa mixtă militar-politică, din care făceau parte capi din eşaloanele superioare ale Armatei şi Securităţii, care-şi căutau astfel ”spălarea păcatelor” de a fi ascultat pînă atunci de Ceauşescu, cît şi protecţie şi impunitate în faţa legii (cel puţin, Securitatea a găsit-o, în mare parte, dar cu preţul desfiinţării ei ca structură), precum şi dizidenţii din partidul comunist. În frunte cu, aţi ghicit, Ion Iliescu. 

 

Şi apoi cu toţii au pus umărul la salvarea, a ceea ce mai putea fi salvat, din comunism – inclusiv la diversiunea cu ”teroriştii” ori la mineriade şi, cînd au văzut că nu se mai poate, l-au privatizat. Proces la care, ca şi la lovitura de stat dată Revoluţiei, colonelul Gheorghe Raţiu a participat din plin. La comisia parlamentară condusă de senatorul Gabrielescu a declarat că e ”jurist la o firmă”. De fapt, fostul şef al Direcţiei a I-a de Informaţii Interne a Securităţii a fost omul din umbra omului de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu şi eminenţa cenuşie din multe afaceri, inclusiv din media - dar asta e altă poveste, pentru mai tîrziu.