ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Dacă barajul de la Vidraru s-ar rupe, în Piteşti viitura ar avea 12 metri înălţime. Un asemenea pericol a existat în 1972, probabil din cauza unui cutremur

”Ctitorie a socialismului”, cu munca deţinuţilor

Lacul Vidraru, rezultat în urma ridicării unui baraj de beton, un adevărat colos care îndiguieşte rîul Argeş, oferă pînă în ziua de azi o privelişte spectaculoasă şi un loc preferat pentru amatorii de sporturi extreme, aici  găsindu-şi locul favorit amatorii de bungee-jumping, care au şi posibilităţi proprii de campare în zonă. Afluxul de turişti pe blocul imens de ciment care zăgăzuieşte rîul şi oferă un peisaj impresionant, atît a lacului de acumulare, cît şi asupra masivului Făgăraşului şi a extraordinarului Transfăgărăşan, e unul constant, de la momentul în care barajul de la Vidraru a fost dat în funcţiune, în vara anului 1965.

Prezentat adesea ca o ctitorie a Epocii de Aur a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a avut, de fapt, legătură mai mult cu regimul Dej, barajul fiind construit la decizia Biroului Politic condus de acesta, luată în anul 1959. În 1960, după pregătirile de şantier, lucrările au început. Inclusiv cu munca ”brigadierilor” utemişti, dar şi a unui important ”contingent” de deţinuţi politici, despre al cărui ”aport” prin muncă forţată şi gratuită, reportajele realizate de propaganda comunistă la această uriaşă construcţie, n-au vorbit niciodată. La momentul punerii sale în funcţiune, inaugurat fiind de noul secretar general al PCR, Nicolae Ceauşescu (singura sa contribuţie la barajul de la Vidraru), imensul lac de acumulare ocupa locul opt în Europa şi 20 în lume, prin înălţimea sa de 166 de metri şi o lungime a coronamentului de beton de 307 metri.

Cantitatea de muncă depusă la baraj a fost una imensă, în cei cinci ani şi jumătate cît a durat construcţia. Au fost escavate peste un milion de tone de rocă în subteran, rezultînd tuneluri care însumează 42 de kilometri şi alte 760.000 tone la suprafaţă şi s-au turnat aproape un milion de metri cubi de ciment. Numai echipamentele instalate cîtăreau ele, în sine, 6.300 de tone. Dar se pare că au fost prea puţine – şi aici făcîndu-se ”economii”, care în aprilie 1972 au dus la o avarie gravă la baraj. Ori, poate că a fost vorba de rezultatul unui cutremur, resimţit mai demult în zonă. Oricum, Securitatea din Piteşti a intrat în alertă, în primăvara anului 1972, cînd s-a petrecut o  avarie gravă la unul din tunelurile de golire a barajului, care conferă siguranţa exploatării luciului de apă al barajului. ”Luciu” care s-ar transforma într-un pericol mortal, dacă ar lua-o la vale, nestăvilit: sprafaţa lacului de la Vdraru este de 893 hectare, cu o lungime de peste 10 kilometri şi o lăţime de peste doi, are o circumferinţă de 28 de kilometri şi o adîncime maximă a apei în zona barajului de 155 de metri. Volumul de apă este de 465 de milioane de metri cubi – deci nimeni nu se poate juca cu aşa ceva.

E de înţeles alerta în care ”organele de stat”, în frunte cu Securitatea, au intrat în 24 aorilie 1972, cînd s-a dat alarma la barajul de la Vidraru: tunelul nr.2 de golire de fund al lacului s-a crăpat şi apa a început să fisureze roca, riscînd ca volumul necontrolat de apă care se deversa din lac în aval să devină necontrolat. Nu s-a dat alarma, cum s-ar crede, în calea potenţialului pericol. Totul s-a ţinut ”la secret” – atît avaria, cît şi motivele sau căile de rezolvare a ei. Populaţia nu trebuia ”panicată”, chiar dacă riscul producerii de victime a fost unul real. Dar asta era politica – era imperios necesar ca eşecul să fie secretizat, numai ”realizărili”  puteau fi date publicităţii, chiar cînd secretizarea se putea transforma, ea însăşi, într-o cauză a producerii de victime omeneşti. Politica regimului comunist se traducea prin ”mergem aşa, pe burtă, vedem ce facem noi p-ormă, dacă o fi cazul”. Specialiştii de la baraj au încercat să ascundă ei înşişi avaria, dar ochii atenţi ai Securităţii vegheau şi aceştia aveau să plătească ei înşişi pentru sperietura trasă de autorităţi, fiind trecuţi pe ”listele negre” ale poliţiei politice, de potenţiali vinovaţi ai unui dezastru care n-a mai avut loc.

”Perla barajelor româneşti” putea deveni un coşmar

O notă a Inspectoratului Judeţean al Securităţii din Argeş, trimisă la Bucureşti în 6 iulie 1974 transmitea rezultatele investigaţiilor privind ”avaria de la tunelul golirii de fund nr.2 de la barajul Vidraru – Argeş”, petrecute în data de 24 aprilie 1972 şi care nu fuseseră remediate nici pînă atunci. Cercetările au fost, efectuate de o echipă operativă, trimisă la faţa locului în urma sesizării venite de la ofiţerul care răspundea de ”obiectiv”. Ea arată că incidentul din urmă cu doi ani, considerat ”grav” (aşa şi era) s-ar fi produs ”datorită infiltrării apei din în fisurile masivului din rocă, ceea ce a condus la pierderea acestuia”. A tunelului, nu a masivului – tocmai că prăbuşirea unuia din malurile de rocă ale lacului de acumulare ar fi fost un dezastru major. Dar Securitatea nu excela întodeauna în acordul clar al subiectului cu predicatul.

Nota arată cum, cu doi ani înainte, în aprilie 1972, ”infiltrarea apei din baraj în rocă a putut fi posibilă prin: 1) caverna ce a existat în stratul de torcret şi beton, în aval de blindajul vanei plane”. Stratul de torcret însemna nivelul de beton finisat, cu plasă de fier beton, de la suprafaţa blocului de beton prorpiu-zis. ”Caverna” în betonul tunelului, spre norocul tuturor, se constatase în aval de valva care închidea şi deschidea accesul apei barajului în tunel, astfel încît ea a putut fi remediată ulterior notei Securităţii, dar n-a putut să împiedice ca apa să infiltreze deja masivul de stîncă, punînd întreaga construcţie a barajului în pericol. Nota Securităţii arată că ”această cavernă a fost constatată la data de 24 aprilie 1972, de către o echipă care a efectuat controlul, încheind în final şi un proces verbal de constatare. Conducerea de electrocentralei Rîmnicu Vîlcea, deşi a luat la cunoştinţă despre existenţa cavernei, nu a luat măsurile necesare de remediere”.

 Ceea ce era deja grav. Decizia fusese luată pentru că, probabil, ar fi dus la oprirea pentru o perioadă de timp a producţiei de energie la hidrocentrală – ori, exista un plan ce trebuia îndeplinit, iar o asemenea măsură nu cuteza nimeni să o ia, fără aprobare ”de sus”. În comunism, birocraţia mergea mînă în mînă, pînă la anularea raţiunii, cu un soi de instinct de conservare, care se rezuma la ”conservarea funcţiei”. ”Responsabili de neluarea măsurilor sînt: Alexe Dumitru, director; Cîrtiţă Pantelimon, director tehnic; Florescu Constantin, toţi de Electrocentrale Rîmnicu Vîlcea, şi Gheorghiescu Paul, şef centrale hidroelectrice Argeş”.

O a doua ipoteză a Securităţii privind posibilitatea de a se fi petrecut un dezastru în 1972, ne dă frisoane, astăzi – cînd toată lumea trăieşte cu pishoza cutremurului. Ea arăta că ”fisurarea stratului de torcret” şi caverna din beton s-ar fi putut produce ”ca urmare a mişcărilor seismice semnalate în zonă (cutremur de 6 grade, înregistrat în 1969, cu epicentrul în zona Muscelului), sub presiunea apei, într-o zonă unde roca prezenta fisuri mai mari şi rezistenţa acesteia era mai mică decît valoarea luată în calcul, precum şi ca urmare a variaţiilor de temperatură, prin dilatări şi contractări diferite ale blindajului de oţel, faţă de stratul de torcret”. Factorii puteau fi înlăturaţi dacă se aduceau la îndeplinire recomandările comisiei de control şi s-ar fi trecut la măsuri provizorii. Prin documentul încheiat de această comisie se recomanda „analizarea utilităţii blindării galeriei între vana plană şi vana Johnson”. În situaţia acestei recomandări posibilitatea infiltrării apei din galerie în masivul de rocă era exclusă.

Dar măsura, presupunea, cum am spus, oprirea sau diminuarea producţiei de energie – ceea ce nimeni nu-şi putea permite, fără ”aprobare de la Bucureşti”. Aşa că remedierea defecţiunii nu se făcuse nici pînă în vara anului 1974. Totuşi, se ştia cui aparţinea culpa: ”de neaducerea la îndeplinire a acestei recomandări sunt vinovaţi: Ionescu Tudor, comisia de recepţie; Cîrtiţă Pantelimon, locţiitor al preşedintelui comisiei şi membrii comisiei; Prişcu Radu, specialist coordonator proiectare baraj Vidraru…” şi lista urca în ierahie, pînă la şefii complexului de baraje Argeş, la şefii din Direcţia generală de producţie şi transport a energiei electrice şi la specialiştii din institutele de proiectare şi cercetare de profil – nu mai puţin de 9 ingineri, profesori şi cercetători şi trei directori cu rang superior.

Acea defecţiune gravă, sesizată din aprilie 1972 nu fusese remediată nici peste doi ani, în 1974. Nota arată că ”pentru executarea lucrărilor de revizie a vanei plane au avut loc repetate încălcări ale instrucţiunilor privind retragerea din exploatare a acestor instalaţii. Astfel, pentru datele de 24, 26 şi 30 iunie 1974, precum şi pentru 4-6 iulie 1974, nu au existat aprobări de prelungire a reviziei. Rezultă că în momentul avariei galeriei golirii de fund, aceasta a fost ţinută sub presiune, fără a exista aprobarea necesară. Pentru nerespectarea în cazul de faţă a instrucţiunilor se fac răspunzători: inginer Maldeş Sorin, şef atelier amonte, care în peioada respectivă, ţinînd locul şefului de secţie nu a cerut aprobare, şi conducerea Uzinei hidroelctrice Argeş”. Astfel, ”Badea .Nicolae, director al Uzinei hidroelectrice Argeş, nu a urmărit modul de execuţie al lucrărilor şi nu a analizat necesitatea de prelungire a acestora”. Ca urmare a acestui fapt, un accident de proporţii limitate, cu ”distrugeri provocate în aval de baraj” a avut în cele din urmă loc, fiind ”influenţate şi de imposibilitatea  luării unor măsuri operative de închidere a vanei”. Toate lucrările anterioare de reparaţii ar fi presupus închiderea temporată a hidrocentralei, pe care nimeni nu şi-a permis-o.

Securitatea a sesizat că s-au făcut ”economii” nepermise, chiar din faza de proiectare şi execuiţie a barajului de la Vidraru. Astfel , ”în protocolul încheiat în iulie 1961 cu furnizorul cehoslovac al echipamentului hidromecanic se prevedea montarea în casa vanei plane a unui grup diesel de siguranţă. Consiliul tehnico-ştiinţific de la Ministerul Energiei Electrice şi consiliul tehnic al Institutului de studii şi proiectări hidroenergetice Bucureşti au renunţat, cu prilejul avizării ofertei, la montarea acestui grup, fără a justifica decizia adoptată”. În 1974, ”economia” făcută cu cinci ani în urmă se arăta a fi fost o decizie culpabilă, iar Securitatea îi enumeră pe toţi specialiştii vinovaţi, începînd cu profesori doctor docenţi şi încheind cu şefi de lucrări de pe şantierul hidrocentralei de la Vidraru. Dar era prea tîrziu: tunelul de evacuare a apei nr. 2 al hidrocentralei era deja compromis.  

Numai Pronia a făcut ca, în 1972 şi 1974 un dezastru să nu aibe loc şi municipiul Piteşti să nu fie şters de pe faţa pămîntului. Goana după producţie, mai ales producţia de energie electrică a stins orice precauţie. Securitatea căuta vinovaţi acolo unde nu erau, pentru că toţi respectaseră ”linia partidului” – atît la economii, pe parcursul unei investiţii, cît şi la ” fluxul de producţie neîntrerupt”. Iar partidul, fireşte, nu putea să poarte vreo vină.