ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Despre ideologie, instituţii şi moarte, în comunism: istoria procesului unor paraşutaţi în România sovietizată şi preambulul său politic

Cum s-a comunizat România

Demolarea în cîţiva ani a structurilor statului de drept nu a fost doar un rezultat al violenţei ocupanţilor. Să nu uităm că lumea, proaspăt ieşită dintr-un război mondial, nu era străină de „mirosul sîngelui”, aşa că utilizarea exclusivă a violenţei ar fi fost de natură să provoace mai degrabă o revoltă decît supunerea. Într-un timp relativ scurt, erodînd din interior structurile instituţionale din „vechea Românie”, comuniştii au transformat existenţa unei mari mase de oameni într-un coşmar care, deşi era refuzat de conştiinţă, se perpetua zi de zi în viaţa trăită de fiecare.

Prezenţa Armatei Roşii în ţară a fost de natură să grăbească acest proces. A intervenit pe de altă parte oboseala aşteptării unor americani care întîrziau să vină. Pe acest fond, după ce între timp avusese loc lichidarea fizică sau izolarea în regim de exterminare a exponenţilor fostului regim şi a conştiinţelor nemaleabile, a început convertirea. Armata de propagandişti a partidului a popularizat cu insistenţă noi valori. Aceşti „misionari” propovăduiau cuvintele „apostolilor” Marx, Engels şi Lenin şi credinţa în virtuţile de-a dreptul divine ale conducătorului Iosif Visarionovici Stalin. În condiţiile sărăciei din acele timpuri, ei încercau să substituie speranţele în lumea bună de după moarte şi să le preschimbe în imaginea raiului comunist, unde nu sînt bani şi fiecăruia „i se dă” după necesităţi. O lume spre care declarau că tind. În cazul celor care preferau vechile tradiţii noilor mituri, intra în scenă „inchiziţia” regimului. La noi ea s-a numit (paradoxal, ca o chintesenţă a demagogiei) SECURITATE.          

În demersul lor, ocupanţii sovieto-comunişti ai României au avut de întîmpinat agresivitate, neîncredere, frică. Au operat în acelaşi registru de sentimente. Acolo unde au întîlnit agresivitate au semănat frica, acolo unde au găsit frică şi neîncredere au instigat la agresivitate în numele „luptei de clasă”. Un exemplu: vinovaţi de consecinţele secetei din 1946 au fost făcuţi moşierii şi chiaburii. În primul caz, impunerea ordinii prin teroare şi a noii mitologii a regimului a făcut obiectul activităţii Securităţii şi a fruntaşilor comunişti, mici dumnezei locali ridicaţi peste noapte dintre complexaţii societăţii. Astfel, ostilitatea faţă de  comunism a rămas în curînd manifestă doar în unele medii care au intrat în atenţia instituţiilor represive, în vreme ce tot mai largi pături ale populaţiei alegeau resemnarea          

În primul deceniu al ocupaţiei sovieto-comuniste în România, ideologia marxist-comunistă şi cele două instituţii prin care s-a impus (Partidul şi Securitatea) au alcătuit un triunghi dominat de vocea impozantă a miilor de funcţionari care-l copiau pe idolul lor Stalin. Orice era în afara acestui triunghi, se situa în afara legii. Pe de altă parte, propagandiştii partidului au înţeles că valorile promovate de vechea societate trebuie rapid înlocuite cu unele care să servească demersului lor. De exemplu, au căutat să înlocuiască simţul proprietăţii în mediul rural cu mitul colectivist, în care ţăranii obţineau recolte mamut fără prea mult efort, transformaţi în simpli spectatori ai travaliului zeului tractor.  Pentru muncitori, au ajuns mai importante rezultatele la concursurile stahanoviste decît mersul zilnic al producţiei, iar fiecare utilaj nou adus în fabrică din „ţara frăţească şi prietenă” era sărbătorit la fel ca sfinţirea unei biserici în trecut.

Treptat, fiecare progres tehnic, fiecare bec instalat în cîte o casă, fiecare pod construit sau pod săpat devenea, într-un ritual al prosternării colective, o ofrandă adusă conducătorului atoateştiutor şi atoatefăcător. Stalin, Dej, Ceauşescu. În fine, pe măsură ce războiul rece a scăzut din intensitate şi lumea nu s-a mai redus la simple etichete, a devenit necesară înlocuirea propagandiştilor cu patru clase şi a „inchizitorilor” Securităţii cu tehnicieni, tehnocraţi, specialişti în psihologia şi controlul maselor. În fond, însă, nu s-a schimbat nimic. Realitatea rămînea confundată cu ficţiunea raportării. Totuşi, „la vîrf” entuziasmul anilor’ 50 (fie el şi demagogic) a lăsat exclusiv locul unei acerbe şi tainice lupte pentru putere.  

În ultimii treizeci de ani au ieşit la iveală nenumărate mărturii ale unora care au cunoscut suferinţa pentru că s-au situat în afara triunghiului dintre ideologie, partid şi securitate. Aşa am aflat despre cei care au plătit cu viaţa lor nesupunerea. Dar nici suferinţa, nici jertfa lor nu au putut schimba ceva în acei ani. Astăzi, din motive care-i privesc, specialiştii întîrzie să se aplece asupra istoriei comunismului. Ceea ce ne rămîne este să ascultăm povestiri triste despre ideologie, instituţii şi moarte. Cum este şi cea care urmează.

”Lotul paraşutiştilor” conduşi de Constantin Săplăcan

În ziua de 23 decembrie 1951, într-una din celulele condamnaţilor la moarte din penitenciarul Jilava a fost introdus un informator al Securităţii, fostul comisar Stelian Tomescu. Acesta fusese agent al SSI, serviciul secret din „vechea Românie”, devenind după arestare informator al Direcţiei a VII-a de Filaj şi Investigaţii. Cel ale cărui ultime zile trebuia să le urmărească era un tînăr de 29 ani originar din Ocna Dej, pe nume Constantin Săplăcan. Acesta fusese paraşutat în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951 în Munţii Făgăraş împreună cu alţi patru tineri originari din România, pe care sfîrşitul războiului I-a găsit în lagărele de refugiaţi şi prizonieri din Italia. După mai multe peripeţii, pe care o să le prezint într-un articol viitor, cei paraşutaţi au fost prinşi rînd pe rînd de Securitate. Dosarul 10.716 din arhiva MAI care cuprinde ancheta acestui grup este în fapt o astfel de tristă poveste despre ideologie, instituţii şi moarte. Iată cum şi-a trăit Constantin Săplăcan ultimele zile ale vieţii, în descrierea informatorului Securităţii:

„În ziua de 23 decembrie am fost băgat în celula lui Săplăcan. În prima zi a fost luat la anchete de la 6 dimineaţa pînă la 8 seara, a doua zi de dimineaţă pînă la prînz, cînd a revenit pentru două ore în celulă, după care a fost chemat iar, pînă seara. În ziua de 25, ziua în care a fost judecat, a fost luat pentru proces de dimineaţă pînă seara, iar astăzi, 26 decembrie, a fost anchetat între orele 8 şi 3 după amiază. După o oră a plecat definitiv. Deci am stat împreună 18 ore. În aceste 18 ore am aflat de la dînsul următoarele: este din Ocna Dej, are 29 de ani. Are patru clase primare, o mulţime de surori şi fraţi dintre care jumătate sînt vitregi. După ce a terminat şcoala primară a păscut vaci, a păscut cai, a fost slugă la chiaburi, salahor, ziler, ucenic la lăcătuşerie. După 1940 a lucrat la uzina de avioane din Braşov, în sala de montaj. Săplăcan vorbeşte foarte incoerent, cîteodată încurcat, se exprimă greoi. Povesteşte aventurile prin care a trecut din 1943 cînd părăsind ţara şi trecînd în Ardealul ocupat ca să-şi vadă mama rămasă la Ocna Dej a fost prins şi a ajuns în lagărul de muncă de la Losoncz din Ungaria. În 1951 a fost arestat la Braşov. A venit acasă din Germania, fiindcă mi-era dor de mamă, de surori, de fraţi – spune el… Despre cazul lui nu spune nimic, numai în general a observat odată că dacă eşti prost, mai bine să stai acasă lîngă mama. Eu am fost prost, am plecat şi am păţit-o. am căzut dintr-o nenorocire într-alta şi tare mi-e teamă că am să termin prost. Săplăcan povesteşte mai mult despre aventurile lui din Ungaria, Olanda, Iugoslavia şi Germania”.

Tomescu povesteşte în continuare, ajungînd să empatizeze cu victima sa: ”Marţi, 25 decembrie, în dimineaţa în care a fost luat la proces era cam agitat. Într-un moment mi-a spus foarte enervant să nu mă mai întrebaţi nimic, nu ştiu nimic! Îl întrebasem dacă ştie ceva de proces. Trebuie să observ că altfel era foarte cuviincios, politicos, colegial. Nu m-a lăsat să mătur eu prin celulă şi îmi oferea mereu din ţigările lui. În 25 decembrie la ora 8 dimineaţa a apărut în celulă îmbrăcat în costum de paraşutist. Era distrus, era copleşit de evenimentele zilei, de condamnarea sa la moarte. Nu vorbea deloc. S-a aruncat în pat. Respira greu, fuma ţigări una după alta. Gemea. Cînd a fost adusă mîncarea abia s-a atins de ea. După stingere, a fost chemat la încă o anchetă şi s-a întors tîrziu. M-am trezit. Nu vă supăraţi că vă deranjez, a fost tot ce a spus. Dimineaţa n-am vorbit mai nimic. Stătea cu capul în mîini, suspina şi gemea într-una. Şi fuma. La 8 a fost chemat la anchetă şi s-a întors la prînz. S-a aruncat pe pat. Nu dormea. Se uita fix la tavan. La 4 a fost scos. Era aşa de zăpăcit, absent şi nefiresc în gesturile lui şi în modul cum se comporta, că a şi uitat să-şi ia rămas bun. Cu toate că sergentul i-a spus luaţi tot ce aveţi, a uitat nişte nimicuri pe masă”.

Aşa se încheie această notă informativă scrisă în după amiaza zilei de 26 decembrie 1951 într-o celulă a condamnaţilor la moarte din penitenciarul Jilava. În timpul în care nota infromativă era pusă pe hîrtie, sentinţa 1533 din 25 decembrie 1951 era şi ea pusă în aplicare. Alături de Constantin Săplăcan, au fost executaţi în 26 decembrie 1951 la ora 17 la Jilava Mathias Bohn, Wilhelm Spindler şi Puiu Ilie, trei dintre tinerii împreună cu care fusese paraşutat. Al patrulea, Gheorghe Bîrsan, s-a sinucis în momentul arestării. Iată cum este reflectată moartea lor în documentele dosarului penal 10.716, din arhiva SecurităţiiI, volumul VIII, fila 44, unde e procesul verbal al execuţiei, semnat de procurorul militar Gheorghe Pârvan. „Condamnaţii au fost legaţi la ochi şi apoi de stîlpii de execuţie, cu spatele către grupa de execuţie. După îndeplinirea celor de mai sus am ordonat comandantului grupei executarea. Comandantul grupei, luînd comanda, a pregătit armele, ochirea şi focul. Condamnaţii fiind executaţi, medicul penitenciarului Jilava a constatat moartea. După o oră de la constatarea morţii, cadavrele s-au dat în primirea Directorului penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept care am încheiat prezentul proces verbal în 4 exemplare.”

La cîteva luni după execuţie, dosarul de anchetă din care am citat a fost preluat de la Direcţia VIII Penală de către Direcţia ”A” de spionaj a Securităţii. O copie-sinteză a anchetei, într-un volum de peste 300 de pagini şi împănat cu fotografii a fost tradus în rusă şi înmînat tovarăşilor consilieri sovietici din MAI. Ulterior, într-un raport-analiză întocmit în 12 ianuarie 1952, s-a constatat: „Pregătirea spionilor a fost precară. Au fost neglijate indicaţiile privind comportarea în RPR. N-au fost învăţaţi cum să-şi legalizeze situaţia, nu cunoşteau starea de spirit a populaţiei. Spionii au vagabondat fără rost.” Tinerii paraşutaţi în octombrie 1951 în munţii Făgăraşului i-au spus unui bătrîn  din Porumbacu, primul om întîlnit în cale, că au fost paraşutaţi de americani. După cîteva zile de paraşutare, Wilhelm Spindler, 23 de ani, ucenic brutar fugit de acasă la 15 ani într-un tren de voluntari germani a părăsit grupul şi s-a dus la părinţii săi din Sibiu, după care s-a prezentat la Miliţie să declare că s-a întors din prizonierat. A fost întrebat cum, şi aşa a ajuns pe mîna Serviciului de anchete al Securităţii. Constantin Săplăcan a fost găsit de Miliţie beat într-o cîrciumă din Braşov, cu lăutari cîntîndu-i cîntece  de jale. Puiu Ilie a fost prins într-un tren, după ce întrebase în stînga şi în dreapta cine vrea să cumpere „cocoşei”, iar Mathias Bohn şi Gheorghe Bîrsan au fost surprinşi dormind într-o şură în urma unui denunţ.

Întîmplările de mai sus au ajuns argumente în „dezbateri ideologice”, piese pe tabla de şah a războiului rece. Iată un fragment din cuvîntul apărării la procesul din 25 decembrie 1951: „Inculpaţii, crescuţi şi educaţi în spiritul naţionalismului burghez, înrolaţi în armata fascistă, cu conştiinţa lor desfigurată, trăind în mocirla şi promiscuitatea lagărelor de refugiaţi din Germania, Austria şi Italia au fost captaţi de către serviciul de spionaj american pentru desfăşurarea acţiunilor de spionaj la noi în ţară. În aşa-zisele democraţii apusene au văzut cum numai puterea dolarului dirijează dreptul la viaţă al oamenilor, fără să fi avut posibilitatea să vadă cum o generaţie nouă, cu o conştiinţă nouă, alături de URSS în ţările de democraţie populară, îşi croiesc viaţa lor nouă, fără exploatarea omului de către om.”

Prin Nota 7982, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Române a remis Legaţiei americane la Bucureşti un protest în legătură cu actul ostil României. Nerecunoscînd acuzaţia de spionaj, Legaţia Statelor Unite a răspuns printr-o notă verbală în 20 decembrie 1951, considerînd întreaga afacere drept o înscenare.

Dar, să revin la procesul tinerilor paraşutaţi în Făgăraş. Sîntem în ziua de 25 decembrie a anului 1951, în sala Tribunalului Militar Bucureşti. Are cuvîntul procurorul militar de şedinţă, maiorul magistrat Ioan Spulber: „Verdictul pe care îl veţi da trebuie să exprime ura şi mînia poporului nostru  în contra imperialiştilor americani şi a agenţilor  săi, spionii şi trădătorii de ţară. Această sentinţă trebuie să exprime dragostea  înflăcărată a poporului nostru pentru libertate şi democraţie, pentru viaţă şi pace. Prin acest verdict, spuneţi spionilor şi trădătorilor aflaţi în slujba imperialismului războinic că mergînd în contra Patriei, ei merg la moarte!”