ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Dosarul Revoluţiei. Conspiratorii lui Gorbaciov în România

Preambul

Prima oară cînd am intrat în contact cu această realitate a ”conspiraţiei” care se alcătuise pentru răsturnarea lui Ceauşescu de la putere, a fost în 1994. Se vorbea despre aşa ceva, dar lipseau elementele concrete. Am avut ocazia atunci, fiind angajat consultant de televiziunea BBC – alături de prietenul meu, istoricul britanic Dennis Deletant – pentru realizarea unui documentar despre Revoluţie, să intru în casa generalului Nicolae Militaru, unde am participat la o lungă discuţie cu acesta. Generalul era obosit, bătrîn, bolnav şi nemulţumit de ”marginalizarea” sa de către foştii colegi ”conspiratori” din trecut, care la cinci ani după 1989, gustau din ”roadele” puterii. A spus tot, sau aproape tot.

Atunci cînd am aflat că s-a constituit la Parchetul Militar un grup de procurori militari care a demarat în trombă cercetări cu privire la Revoluţie şi că acesta e condus de colonelul Ranco Piţu, pe care îl cunoşteam, pentru că ne asistase în trecut, cu competenţă şi căldură, la cercetările noastre (ale Institutului pentru Investgarea Crimelor Comunismului în România), pentru deshumarea rămăşiţelor partizanilor ucişi de Securitate în Banat, am pus la dispoziţia procurorilor (şi) aceste casete şi l-am contactat pe generalul Gheorghe Cosneanu, şeful Direcţiei Parchetelor Militare în acest sens, fiind de acord inclusiv să dau o declaraţie, în legătură cu circumstanţele obţinerii acestor înregistrări.

Conspiraţia

Am citit cu atenţie Rechizitoriul întocmit de Parchetul General, în prima lui formă, cea respinsă iniţial de Înalta Curte. Motivele acestei respingeri au ţinut, cum se ştie, de procedură şi nu de conţinutul documentului. Asfel încît, am toate motivele să cred, deşi nu am văzut actuala formă a Rechizitoriului, că ”faptele reţinute”, la care mă refer în continuare, au rămas nealterate. Şi ele probează modul în care o ”echipă” de conspiratori, în frunte cu Ion Iliescu, au acţionat în România încă de la începutul anilor ’80, cu un succes discutabil, pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Din documente, reiese că mare lucru n-au reuşit. Dar ceea ce se întîmplase a fost că ei erau deja constituiţi ca o ”echipă”, iar atunci cînd s-a ivit oportunitatea revoluţiei române, începută la Timişoara şi Iaşi, extinsă apoi la Bucureşti şi în mari oraşe ale Transilvaniei (Arad, Cluj, Braşov ş.a.), soldată cu fuga lui Ceauşescu în 22 decembrie 1989, această ”echipă” a ocupat rapid aşa-zisul ”vid de putere” creat. De fapt, ceea ce au făcut ei, în lipsa lui Ceauşescu, a fost să aplice o ”lovitură de stat” nu acestuia, pentru că părăsise puterea, ci Revoluţiei anticomuniste, pe care au deturnat-o prin forţă militară, fapt care a generat numeroase victime omeneşti după fuga lui Ceauşescu. Scopul acestei deturnări a fost ”legitimarea” puterii lor şi păstrarea esenţei fostului regim comunist. Pentru că ”inspiratorul” lor, Mihail Gorbaciov, liderul URSS, aflată încă în putere, nu avea deloc de gînd, ca şi prietenul său din studenţie Ion Iliescu, să renunţe la ideologia comunistă. În esenţă, Rechizitoriul amintit prezintă principalele elemente ale constituirii ”grupului dizident Iliescu”, arătînd că ”probatoriul administrat a relevat că pe fondul degenerării relaţiilor bilaterale dintre România şi URSS (degradare survenită ulterior momentului Praga 1968), urmare, inclusiv, a gravelor erori de politică internă - ce au produs o stare de nemulţumire profundă şi generală - s-a coagulat şi a evoluat o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS”. Gruparea ”complotistă” a avut două ”aripi”, una civilă, condusă de Ion Iliescu şi alta militară, condusă de fostul ministru al apărării Ion Ioniţă, iar după decesul acestuia, de generalul Militaru. De aceea, depoziţia acestuia din urmă, atît la Comisia Senatorială pentru analiza faptelor din Decembrie 1989, cît şi în faţa camerelor televiziunii BBC a fost o piesă esenţială în descifrarea succesiunii evenimentelor. În esenţă, generalul Militaru a povestit cum a fost ”recrutat” în acest grup, de însuşi Ion Iliescu, în anul 1982: ”Eu am intrat în legătură cu dl. Iliescu într-un spital. El făcea o vizită într-un spital şi cînd m-a văzut a intrat şi la mine, am stat puţin de vorbă şi l-am condus. Pe scările spitalului am comentat că cu două zile înainte, Ceauşescu, în una din multele lui cuvîntări, ultima chiar, dădea cu barda în Dumnezeu. Am zis că, oare chiar nu sînt forţe în România, pentru că în ultimă instanţă nu era altă posibilitate decît înlăturarea lui. Dl. Iliescu nu a zis nimic atunci, a fost de principiu de acord cu mine. Am ieşit din spital, m-am dus la serviciu plecînd chiar pe teren, iar cînd am revenit secretara mi-a spus că m-a căutat domnul Iliescu şi a insistat să iau contact telefonic cu el. I-am dat telefon, era într-o sîmbătă dimineaţă, m-am dus la el, apoi am plecat cu maşina lui de la Ape în Parcul Herăstrău, unde ne-am plimbat şi am discutat vreo 4-5 ore. Deci, am intrat eu în acel grup, grup din care făceau parte şi Virgil Măgureanu şi cpt. de rang I Radu Nicolae. Atunci am auzit că s-a încercat să se ia legătura cu gen. Ioniţă care, însă a refuzat, mi-am luat eu obligaţia să reiau contactul cu el, pentru că eram legaţi sufleteşte din acest punct de vedere şi i-am spus că există un grup aşa (....) iar a doua zi s-au întîlnit şi a fost primul contact. Apoi am început să lucrăm împreună”. Nu intru în detalii asupra ”planurilor din cuţite şi pahare”, făcute de-a lungul timpului de către ”conspiratori”, care n-au avut nicio finalitate. Dar trebuie spus că e importantă mărturia generalului Militaru, care afirmă răspicat că ”Frontul Salvării Naţionale”, prezentat iniţial şi apoi de-a lungul anilor drept o ”emanaţie a Revoluţiei”, a fost de fapt un produs politic al conspiratorilor, pentru a substitui Partidul Comunist, a cărui dizolvare o cereau revoluţionarii din stradă şi a cărui supravieţuire sub aceeaşi titulatură nu mai era posibilă. Aşa că i-au schimbat numele, dar structurile administrative şi de putere ale acestuia au rămas, în cea mai mare parte, intacte: „Comitetul Salvării Naţionale a fost înfiinţat mai demult, s-a dat această denumire sub care să se facă toate comunicările şi intervenţiile, iar în iarna anului 1988 - 1989 acel comitet a luat denumirea de Frontul Salvării Naţionale. Denumirea de FSN şi-a însuşit-o şi domnul Iliescu. Urma ca apelul către Congresul al XIV-lea să fie semnat cu o asemenea titulatură, FSN. La început, din acel comitet făceau parte domnii Iliescu, Ioniţă, Militaru, Kostyal, cpt.rg.I Radu Nicolae, Măgureanu şi alte persoane (....) aceasta m-a determinat să insist în seara de 22 decembrie să se numească Frontul Salvării Naţionale (....) Noi nu discutam de capitalism şi nici nu puteam să ne batem cu pumnul în piept din punct de vedere moral, nimeni nu se gîndea la „Jos comunismul”, noi vedeam aşa ceva cam ce era în capul lui Gorbaciov, nu ştiu dacă se potrivea şi la noi”. Cel puţin pînă la alegerile din 1996, s-a potrivit - şi se potriveşte pînă azi, pentru că în primii şase ani ai puterii lui Ion Iliescu regimul comunist ”s-a privatizat”, iar puterea politică s-a transformat în putere economică a exponenţilor vechiului regim şi a moştenitorilor (politici şi chiar biologici) ai acestora. Şi parte din ceilalţi participanţi la ”conspiraţie” au confirmat existenţa ei. De pildă, generalul de armată Vasile Ionel a declarat la Comisia Senatorială în 14 decembrie 1994 că  ”Înainte de 1989 a fost un grup de militari care se gîndeau la o eventuală răsturnare a lui Ceauşescu - la răsturnarea comunismului nu se gîndeau ei – dar răsturanarea dictaturii acesteia şi că în sfîrşit erau o serie de ofiţeri care discutau această posibilitate. În 1983 el (cpt. de rang I Nicolae Radu) mi-a propus atunci, mi-a povestit că se organizează ceva pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi dacă eu aş putea să particip la aşa ceva. I-am spus că o să mă gîndesc. A venit peste vreo săptămînă sau două şi i-am spus - da! Atunci cînd va fi nevoie şi voi fi chemat, voi fi prezent. A doua întîlnire am avut-o cu generalul Ioniţă. Ne-am întîlnit pe stradă, undeva spre Piaţa Aviatorilor şi atunci mi-a spus Ioniţă că se organizează, că sînt organizaţi, că trebuie numaidecît dat jos Ceauşescu şi cu ea, că nu se mai poate lăsa, pentru că fac greşeli după greşeli şi nu mai pot fi suportaţi”. Nici Virgil Măgureanu, fostul director SRI, nu s-a lăsat mai prejos. El a povestit la Comisia Senatorială în 27 octombrie 1993 că „eram în legătură, pe timpuri, cu fostul ministru al apărării Ion Ioniţă, legătura mi-a făcut-o cpt. de rang I Radu Nicolae. Am ajuns prima dată în casa lui Ioniţă în toamna lui 1982. Am avut mai multe întîlniri cu Ion Ioniţă, cu primul ministru al armatei de după 1989 – generalul Militaru şi la două dintre aceste întîlniri a participat şi actualul preşedinte (Iliescu - n.n.). Toate aveau acelaşi scop, adică îndreptate împotriva regimului Ceauşescu. S-a încercat o închegare, pot să dau numele unor generali care au fost contactaţi şi care, spre cinstea lor, au primit aceste contacte, dar nu le-au dus mai departe. La prima întîlnire cu generalul Ioniţă, domnul Iliescu căruia i-am servit nu numai ca partener, dar şi ca şofer, că eu îi duceam la întîlnire pe dl. Nicolae Militaru şi Radu Nicolae despre care am vorbit. Întîlnirea a avut loc într-o casă din cartierul Balta Albă, gazde sigure. La această întîlnire, dl. Iliescu a fost întrebat cine sînt eu, iar dînsul, cu sinceritate a spus că sînt cel care l-a racolat şi pe dînsul, pentru cauza aceasta”. Cine a ”racolat” pe cine, e mai puţin important. Ion Iliescu a negat însă întodeauna, cu vehemenţă, existenţa acestui grup al ”conspiratorilor”. El s-a considerat pe sine şi ai săi exclusiv o ”emanaţie a Revoluţiei”, pe care de fapt o deturnase.

Securitatea.   

Oamenii lui Ceauşescu au aflat de această ”conspiraţie”, pe care o ţineau sub supraveghere atentă şi o considerau, din acest motiv, inofensivă. Aşa a şi fost: dacă n-ar fi fost Revoluţia, ”conspiratorii” ar fi fost demni de roluri într-o comedie bufă. Dar aşa, au uzurpat imediat puterea, după fuga lui Ceauşescu pentru că erau pregătiţi să o facă. Şi îi aveau în spate pe sovietici, cu toată puterea lor. Despre cît de multe ştia chiar Ceauşescu, să nu mai vorbim de Securitate, despre acest grup fidel Moscovei, dar de care tocmai din acest motiv nu se putea atinge, a relatat procurorilor într-o declaraţie de martor în 13 februarie 2018, Constantin Olteanu, fost ministru al apărării, fidel lui Ceauşescu: ”În 1988 am purtat o discuţie cu generalul Iulian Vlad, şeful DSS, în urma căreia am aflat de la acesta faptul că în mod periodic Ion Iliescu, gl. Nicolae Militaru, gl. Ioniţă Ion şi alţii se întîlneau şi purtau discuţii despre formarea unui nou guvern, în eventualitatea pierderii puterii de către Nicolae Ceauşescu. Existau date informative mai vechi cu privire la preocuparea generalului Militaru pentru accederea la o funcţie chiar acea de ministru al apărării, într-un viitor presupus guvern. În perioada cît am fost ministru al apărării, cadrele Serviciului de Contrainformaţii mi-au adus la cunoştinţă faptul că Emil Cico Dumitrescu era colaborator al unui serviciu secret străin, mai precis GRU. Nu am aflat mai multe în acest sens, însă ulterior, în timpul mandatului de primar al capitalei, Emil Cico Dumitrescu m-a vizitat solicitîndu-mi să-l ajut într-o problemă. Cu această ocazie mi-a spus că se întîlneşte cu Ion Iliescu pe care îl cunoaşte relativ bine, avînd în vedere faptul că taţii celor doi au fost mecanici de locomotivă pe ruta Olteniţa-Bucureşti”. Din dispoziţia lui Ceauşescu, UM 0110, unitatea ”antiK GB” din Securitate îi urmărea cu atenţie pe conspiratori şi ştia aproape toate mişcărilor lor. Vasile Lupu, fost locţiitor al şefului unităţii, generalul Neculicioiu, cu care am avut ocazia să stau de vorbă în două rînduri la începutul anilor ’90 şi mi-a spus, trunchiat, cîte ceva din cele declarate şi de subalternul său, a dat şi el o declaraţie de martor în faţa procurorilor militari, afirmînd: ”Cel mai activ serviciu pe teritoriul României ce aparţinea fostei URSS era GRU. După 22 decembrie 1989 primul care a preluat conducerea unităţilor DSS a fost generalul Logofătu. Din datele pe care le ştiam, gl. Logofătu s-a aflat în atenţia Serviciului de Contrainformaţii Militare, în legătură cu o anumită apropiere de GRU. Am fost surprinşi şi de numirea generalului Mlitaru ca ministru al apărării. Ştiam că trecerea sa în rezervă, cu cîţiva ani în urmă, se datorase şi faptului că, inclusiv serviciul nostru demonstrase un anumit ataşament al acestuia faţă de GRU. Atît el cît şi generalul Kostyal au format obiectul acţiunii Corbii, materializat într-un documentar complex. Generalul Militaru a numit la scurt timp ca şef al Statului Major General pe generalul Vasile Ionel”. Unii dintre ”conspiratori” au dat cu subsemnatul la Securitate, din cu totul alte motive, decît ”conspiraţia” în sine. Dar au fost atraşi în dezvăluiri despre aceasta. Aşa cum declara în faţa procurorilor militari, fostul ofiţer anchetator al Securităţii Gheorghe Cotoman, ”în toamna anului 1987 mi s-a ordonat să intru în anchetă cu un pensionar militar, respectiv cpt. rang I Radu Nicolae. La un moment dat Radu Nicolae a declarat că a redactat aceste înscrisuri (300 de înscrisuri semnate CSN cu conţinut îndreptat împotriva lui Nicoale Ceauşescu) la sugestia unui profesor de la Academia Ştefan Gheorghiu – Virgil Măgureanu. Din acel moment Radu Nicolae a declarat că, fiind în relaţii apropiate cu Virgil Măgureanu, acesta i-a destăinuit că face parte dintr-o organizaţie clandestină denumită Comitetul sau Consiliul Salvării Naţionale care avea ca scop desfăşurarea de acţiuni împotriva regimului Nicolae Ceauşescu. În continuare, Radu Nicolae a declarat că această grupare era formată din două componente, una militară din care făceau parte generalii Ion Ioniţă şi Nicolae Militaru, precum şi una politică în componenţa căreia erau Ion Iliescu şi Virgil  Măgureanu. Ion Ioniţă, Nicolae Militaru şi Ion Iliescu făceau parte din aşa numitul nomenclator al CC al PCR de care Securitatea nu avea voie să se atingă. Radu Nicolae a mai declarat că se întîlnea cu Virgil Măgureanu şi Nicolae Militaru în Parcul Herăstrău şi în două case pe care el le-a numit conspirative. A mai declarat că, într-o împrejurare a mers la sediul Comandamentului Trupelor de Securitate din Băneasa unde a discutat cu comandantul acestuia, pe care Virgil Măgureanu i-ar fi spus că l-a atras în grupare. De asemenea, Radu Nicolae a declarat că în grupare a fost atras şi un ofiţer cu funcţie de răspundere de la Academia Militară”. Dar ”conspiraţia” n-a funcţionat – a venit şi peste ea revoluţia oamenilor, ieşiţi în stradă împotriva regimului. În schimb, conspiratorii, pregătiţi, i-au aplicat acesteia lovitura de stat pregătiră pentru Ceauşescu.