ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Frica de Securitate

România lui Orwell

Începînd din 6 martie 1945, de cînd teroarea a fost resimţită, majoritatea populaţiei a deprins rapid modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric de poporul român. Spre deosebire însă de trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă în România, ca şi şi în celelalte state intrate sub “cortina de fier” au fost mult mai mari, iar teroarea mult mai “eficient” administrată.

Rolul impunerii acestor rigori a fost preluat, în cazul specific al comunismului românesc, de către Securitate. În mod paradoxal – şi nu întîmplător – un termen care defineşte de regulă starea de confort şi de absenţă a tulburărilor provocate de imixtiuni în viaţa privată a cetăţeanului, securitatea, a fost ales să numească o instituţie care a practicat tocmai restrîngerea pînă la anulare a drepturilor omului, pentru a impune rigorile partidului-stat, în numele “dictaturii proletariatului”.

“Libertatea este sclavia, războiul este pacea, ignoranţa este forţa”, enumera Orwell cele trei principii după care se conducea lumea zugrăvită în romanul 1984, o lume izbitor de asemănătoare, cu al său Minister al Adevărului, similar aparatului represiv şi de propagandă al regimului comunist, cu lumea în care românii trăiau în anul purtat ca titlu de ficţiunea scriitorului britanic.

Mai multe elemente fac ca această asemănare să fie de-a dreptul tulburătoare: războiul necruţător dezlănţuit de comunişti împotriva propriului popor, cu sprijnul material şi logistic al sovieticilor şi rolul esenţial jucat în această permanentă “luptă de clasă” de către Securitate, ca instrument principal al reprimării oricărei împotriviri. Apoi, ignoranţa, servilismul şi lipsa de scrupule utilizate drept criterii pentru selectarea şi recrutarea celor  din Securitate şi nu în ultimă instanţă scopul final al acesteia - transformarea României într-o ţară supusă intereselor Moscovei şi a românilor într-o naţiune pusă la cheremul unei subţiri pături de activişti şi a Conducătorului Suprem, dau substanţă acestei asemănări.

”Fluturele în sticla de lampă”

Cum a fost posibil?  e o întrebare retorică, care a fosr foarte des pusă, mai ales în momentele de şoc, de după răsturnarea regimului comunist. Un răspuns l-a dat în 1985 într-un eseu dizidentul est-german Jens Reich, reputat profesor de bio-matematică, în care autorul vorbea de o “pierdere a conştiinţei în umbra STASI”, poliţia politică din Republica Democrată Germană. Textul, intitulat “Siguranţă şi laşitate: fluturele în sticla de lampă”, pune puterea regimului în seama controlului exercitat de Securitate asupra mecanismelor fricii, pentru că “alături de frică se strecoară şi laşitatea în faţa autorităţii, constrîngerea de a te purta bine, a fi pe linie şi totodată acea abilă retragere în cochilie a melcului: un amestec între supunere, şi reflexul de a te preface mort”.

Reich observa, pe bună dreptate, că această tendinţă de a fi pe placul celor ce poruncesc “este moştenirea mea exersată în copilărie”, transformată însă de rigorile statului totalitar în comportament social. Ca urmare, reflexul general uman, “cuplat cu frica mea de Securitate mă face sclav, face din mine un cetăţean model al RDG, mort de frică în gaura lui de şoarece. Ceea ce descriu nu este doar nevroza mea  privată. Iluziile şi reprezentările despre frică, în toate gradele de intensitate, aparţin tuturor şi impregnează manifestarea noastră socială. Fiecare se programează în aşa fel, încît să alunece cît mai lin din viaţa socială în cochilia vieţii private”.

Pentru asta, cele mai eficiente servicii le face Securitatea, prin simpla ei existenţă, nu prin acţiuni. Ea declanşează ”un mecanism fin de autocenzură, subordonat conştientului, care acţionează ca un sistem de reflexe şi anihilează din faşă toate ieşirile, împiedicînd apariţia unor conflicte cu sistemul. Observăm aceste mişcări de evitare în special la ceilalţi, însă foarte rar la noi înşine”.

Reich descrie dilemele morale ale individului în relaţia cu sistemul comunist în perioada anilor ‘80, cînd regimul era deja tacit acceptat de majoritatea populaţiei, raportul cu instituţiile statului nu mai era unul antagonic, ci de acceptare resemnată, iar împotrivirea faţă de dictatură devenise mai degrabă accidentală. Rarele acte de dizidenţă nu puneau la îndoială legitimitatea regimului, ci urmăreau mai degrabă o utopică reformare “din interior” a acestuia. Se ajunsese aici printr-o îndelungă exersare a fricii, sub ”bagheta” poliţiei politice – la noi, Securitatea.

Supunerea, obţinută prin frică

Evoluţia Securităţii cunoaşte două mari etape. Prima se circumscrie anilor 1948 - 1964 1964. Dacă primul este anul oficial de “naştere” a Securităţii, anul 1964 reprezintă, prin eliberarea majorităţii deţinuţilor politici, un punct de cotitură, în care  administrarea cu mijoace brutale a actului de poliţie politică pierde din pondere în faţa unor metode mai blînde, dar la fel de eficiente în controlarea scoietăţii.

Ca să se ajungă aici, primele două decenii următoare momentului instaurării în forţă a comunismului au fost marcate, în scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care au avut drept scop să anihileze orice încercare de a contesta regimul, nu doar în substanţa legitimităţii sale, ci şi prin refuzul acceptării normelor pe care le impunea partidul-stat existenţei cotidiene. Supunerea devenise cheia, iar ea era obţinută prin frică. Securitatea a avut, tocmai de aceea, un rol esenţial în acţiunea de consolidare a comunismului. Principala ei atribuţie a constat în inocularea şi administrarea fricii, componentă fundamentală a regimului. Ne-am supus, am tăcut şi am acceptat să ne fie schimbată şi controlată viaţa, mai ales de frică. 

Frica este un sentiment “înţepenit” în subconştient. Ceea ce defineşte activitatea Securităţii cu precădere în anii ‘50, dar şi în deceniile următoare este rigoarea aproape ştiinţifică cu care a acţionat asupra mecanismelor sale de declanşare, pentru a o folosi în scopul propus (apărarea regimului în faţa oricărei forme de dizidenţă).

În fond, Securitatea, ca şi KGB-ul, modelul său originar, au pus în practică doctrina leninistă, în accepţia căreia dictatura proletariatului însemna “puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar “îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să ”instaureze teroarea, în termeni clari, fără echivoc”. Sînt cuvintele lui Lenin.

Mijloacele represive au urmărit menţinerea continuă a fricii, în stare difuză. “Utilizarea”, manipularea ei în această stare, posibilă ca o consecinţă a brutalităţilor cu care regimul comunist din România şi-a tratat adversarii politici, care au luat cu sutele de mii calea lagărelor şi închisorilor s-a dovedit atît  de eficientă, încît a creat percepţia unei puteri malefice, de-a dreptul supranaturale, a Securităţii.

Frica, mai întîi cultivată şi apoi întreţinută de poliţia politică în beneficiul puterii comuniste a avut aceleaşi rezultate obţinute cu două secole înainte de absolutismul monarhic şi la mijlocul secolului XX de către nazism. De pildă, Franţa “Regelui Soare” utiliza, în paralel cu teroarea făţişă inspirată de prezenţa Bastiliei, “instrumentul unei supravegheri permanente, exhaustive, omniprezente, capabile de a face vizibil totul, cu condiţia ca ea însăşi să rămînă invizibilă”, după cum a sceis Michel Foucault, în A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. E cu totul valabil  atît pentru sistemul de lucru al Gestapo-ului în anii ’40, dar şi al poliţiilor politice comuniste – inclusiv Securitatea.

Neputinţa în faţa ”braţului înarmat”

După ”schema de lucru” de mai sus, deşi raportată la numărul populaţiei, suma celor care în anii regimului comunist din România au cunoscut în mod direct Securitatea este departe de a reprezenta o majoritate, totuşi majoritatea populaţiei manifesta o adîncă teamă faţă de ea. Reflexul a fost îndelung exersat, pe parcursul primelor două decenii ale regimului comunist, cînt brutalităţile Securităţii au înspăimîntat atît înnuntrul, cît şi dincolo de zidurile închisorilor şi ale birourilor de anchetă. Datorită acestor brutalităţi, frica a ieşit din sediul Securităţii, din puşcării şi lagăre de muncă, a ajuns în stradă şi a intrat în casele oamenilor pentru ca, la finele celor două decenii de consolidare a regimului, să reuşească performanţa unei manipulări care să nu mai reclame represiunea în forme dure. Nu mai era nevoie de bătaie: ajungea amintirea ei

La mijlocul anilor ‘60, rezistenţa anticomunistă din România era practic anihilată, iar exigenţele regimului erau nu numai acceptate cu resemnare şi însuşite ca o parte a universului cotidian de larga majoritate a populaţiei, ci proclamate şi chiar asumate drept ”legitime şi superioare” de către mult mai numeroşi cetăţeni, în comparaţie cu momentul instaurării comunismului. La originea acestor transformări a stat gestionarea fricii, cu scopul de a constrînge mai întîi şi în cele din urmă de a sădi convingeri.

Metoda fusese exersată deja cu succes de către CEKA, poliţia secretă bolşevică şi succesorii săi instituţionali, pînă la KGB şi ea a fost copiată în amănunt de Securitate, creaţie de fapt a consilierilor sovietici veniţi să ”întărească” regimul lui Dej. De fapt, propria dominaţie asupra României. Acţiunea a fost menită nu doar să anihileze împotrivirea faţă de regim, ci şi să asigure fidelitatea fanatică a slujitorilor lui.

Chiar şi aceştia erau nu o dată sacrificaţi pentru a păstra integritatea “liniei” impusă de partidul-stat şi de voinţa Conducătorului. “Astăzi, omul nu mai vorbeşte liber cu cineva decît noaptea, cu capul sub pătură”, nota Isaac Babel în timpul terorii staliniste din anii ‘30, iar Ilia Ehrenburg evalua astfel consecinţele ei: “nimeni nu mai îndrăznea să-şi împărtăşească scepticismul în legătură cu adevărul oficial. Fiecare devenise o insuliţă izolată”.

În toate statele ”lalgărului socialist” s-a ajuns prin teroare şi frică la “închiderea muncitorului în uzină, a ţăranului pe ogorul său, a deţinutului într-un lagăr de exterminare”, cum scria Andre Glucksmann, într-un sistem organizat riguros, controlat şi dominat prin frică. Aparatul Securităţii a generat această frică, mai întîi prin acţiunile sale şi apoi doar prin simpla existenţă sau invocarea sa. Securitatea s-a transformat treptat într-un soi de demon fără chip, slujitor fidel, ferm şi la nevoie crud al regimului.

“Neputinţa în faţa răului înarmat este poate cea mai teribilă dintre umilinţele la care este supus omul”, nota Adam Michnik. “Braţ înarmat” al partidului comunist, “tăiş al sabiei” în lupta de clasă, cum se autodefinea prin vocea ofiţerilor ei, Securitatea a folosit mijoace brutale în primele două decenii ale regimului pentru a provoca frica, iar în anii ‘70 şi ‘80 a cultivat-o, pentru a-i controla şi umili pe cei ce continuau să se îndoiască, în tăcere, de adevărurile proclamate de regim.

Eliberarea de frică

Cum am arătat, pe parcursul primelor două decade ale funcţionării ei, brutalităţile Securităţii prelungiseră efectele torturilor aplicate deţinuţilor, dincolo de închisori şi birouri de anchetă. Frica, în mod voit cultivate, prin semnele percepute de către cei rămaşi acasă ale terorii dezlănţuite între zidurile de temniţă, s-a impregnat şi în lumea celor liberi. Arestările la ore tîrzii din noapte, uneori fără un motiv plauzibil, aveau un efect devastator nu numai asupra victimelor şi a familiilor celor ce luau calea închisorii, ci şi asupra vecinilor şi a cunoscuţilor.

După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o şi mai mare pregnanţă, iar teama faţă de poliţia politică a ajuns să se transforme în reflex. Cînd oamenii şi-au văzut cunoştinţele, rudele, vecinii, prietenii, revenind de la închisoare distruşi, bolnavi, slăbţi ca nişte stafii umblătoare, frica s-a mărit, prin acest gest apparent ”umanitar” de eliberare a deţinuţilor politici, în 1964. 

Graţierea prin decrete individuale a celor întemniţaţi de Securitate nu a însemnat, cum s-ar putea crede, renunţarea la utilizarea ei de către partid şi conducerea acestuia în acte de teroare, ci a marcat o radicală schimbare de strategie, impusă de noua politică de stat. România era nevoită să ţină cont de contextul internaţional, care impunea estomparea măsurilor represive, aplicate în anii războiului rece şi crearea aparenţelor respectării drepturilor fundamentale ale omului.

Activitatea Securităţii în acest nou cadru a fost axată, în anii lui Ceauşescu, pe controlul riguros al oricărui act de dizidenţă, ca şi a mediilor socotite ostile şi trecerea la acţiuni de intimidare sau izolare a indivizilor potenţial periculoşi pentru regim, şi nu la sancţionarea brutală a unor întregi “loturi” de oameni, sau la anihilarea unor categorii politice sau socio-profesionale, socotite drept anticomuniste, aşa cum se procedase anterior. Şi aceasta nu pentru că s-a diminuat potenţialul represiv al regimului, ci, trebuie să accentuez, pentru că se schimbase conjunctura internaţională, iar România trebuia să “pozeze” drept o ţară în care, chipurile, drepturile omului sînt respectate.

Nici nu mai era nevoie de un pumn de fier: ajungea pomenirea lui. Frica de Securitate se generalizase. Dar cînd regimul a trecut din nou la represalii şi a început să ucidă oameni, această frică s-a schimbat într-un sentiment general de revoltă, chiar şi faţă de sine şi faţă de tăcerea de pînă atunci, resimţită în acele momente drept complicitate inacceptabilă la crimă: frica s-a spulberat, iar orele comunismului au fost numărate. În mod paradoxal, eliberarea de frică s-a produs în urma ultimei crime a regimului.