ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Ioan Talpeş, protectorul spionilor lui Ceauşescu – nu doar din dragoste, ci şi din interes

Procesul de privatizare la care Securitatea a participat activ, inclusiv prin cadrele ei ”integrate” în serviciile de informaţii, a fost o copie la indigo a modului în care a decurs, pe numeroase segmente, aşa‑zisa tranziţie în fosta Uniune Sovietică. Singura excepţie o constituie caracterul nonviolent al acestui proces în cazul românesc. O explicaţie o constituie fidelitatea structurilor fostului DSS faţă de noii protectori din Frontul Salvării Naţionale, fidelitate sporită de faptul că Securitatea a fost salvată şi recuperată după decembrie 1989 de noua putere, în condiţiile în care majoritatea populaţiei cerea ”jos cu securiştii”. Între aceşti protectori ai foştilor securişti din subordine a fost generalul Ioan Talpeş, din 9 aprilie 1992 numit prin decret prezidenţial al lui Ion Iiescu şef al Serviciului de Informaţii Externe. Nu doar din dragoste, ci şi din interes.

Cei trei ”T” (Talpeş, Tănăsescu, Temeşan) – cei mai puternici români

Începutul mandatului lui Ioan Talpeş în fruntea SIE coincide cu perioada de înflorire a afacerilor, sub paravanul ”spionajului” românesc. Luîndu-i locul lui Mihail Caraman, cel care furase secrete NATO în anii ’60-’70 şi a ajuns în fruntea Serviciului de Informaţii Externe în 1990, Talpeş i-a preluat şi ”reţeaua”. Mai ales pe ”spaţiul” în care se înţelegeau pe un limbaj comun: pasiunea de colecţionari de artă şi antichităţi. Astfel că ”omul de casă” al lui Caraman, cu care acesta lucra zilnic împreună, deseori la achiziţii de mobilă veche şi obiecte de artă, mai ales tablouri, pentru care au adus prin SIE inclusiv reviste de specialitate din Anglia (cu semnături de pictori celebri, pentru identificarea tablourilor lor în România) a devenit nelipsit din biroul lui Talpeş.

Nu trebuie să ne închipuim că Ioan Talpeş s-ar fi expus, făcînd afaceri mai puţin curate el însuşi. Nu este chiar atît de naiv. Sau că Alexandru Tănăsescu, s-ar fi expus şi el. Nu – cei doi dădeau telefoane şi ”semnale” cui trebuie. În timp, generalul Tănăsescu, a ajuns mîna dreaptă şi bun prieten al directorului SIE Ioan Talpeş, care l-a promovat prim‑locţiitor al său.

Alexandru Tănăsescu s‑a născut pe 17 martie 1945 la Bucureşti şi a absovit, ca şi Talpeş, Universitatea Bucureşti – Facultatea de Istorie, dar în 1967 (la trei ani înaintea şefului său), după care a fost încadrat cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Sociologice – Bucureşti. Dar drumul său fusese ”trasat” din faculate şi aceasta n-a fost decît fabricarea acoperirii. Din 3 ianuarie 1973 a fost încadrat în fosta Direcţie Generală de Informaţii Externe. Ca tînăr spion a fost practic crescut de Mihai Caraman, de cînd lucra pe „spaţiile” lui: se afla în Anglia, sub rezidenţa acestuia, în momentul defectării lui Ion Mihai Pacepa. Retras de urgenţă în ţară, a lucrat în centrala spionajului RSR, pe problema ”emigraţiei ostile”, sub conducerea unui securist veteran, colonelul Iordache, care avea studii la Moscova. De altfel, Caraman l-a şi promovat odată cu venirea lui la comanda Serviciului de Informaţii Externe, în 1990.

Tănăsescu a ajuns rapid, de la şef de Birou Emigraţie, şef al UM 0225 (de contrainformaţii SIE, fosta 0195 condusă de generalul Moţ în timpul lui Ceauşescu), apoi locţiitor II şi general şi, în cele din urmă, locţiitor I al lui Caraman, cu care era permanent în contact, am văzut de ce. Şi a rămas în contact permanent cu Talpeş.

Lui Tănăsescu nu i-a fost greu să-l convingă pe Talpeş de oportunitatea atragerii de partea lor a celui mai puternic ”bancher” al acelor timpuri, Răzvan Temeşan – ceea ce s-a şi petrecut, în 1993. Iată ce spunea o notă a contrainformaţiilor din SIE, cît serviciul a mai apucat să-şi facă treaba: ”Generalul Tănăsescu Alexandru, adjunct al şefului SIE, are relaţii strînse cu Răzvan Temeşan, preşedintele BANCOREX şi cu Viorel Hrebenciuc, relaţii dictate de interese financiare. În rîndul unor angajaţi ai BANCOREX, se comentează că generalul Tănăsescu Alexandru controlează şi influenţează deciziile lui Temeşan cu privire la acordarea de credite în valută şi lei, precum şi alte facilităţi financiare pentru unele firme preferate de acesta (Tănăsescu) de la care primeşte, în schimb, sume importante de bani”.

În mod frecvent, generalii Talpeş şi Tănăsescu îi primeau ”în sediul central al SIE pe Răzvan Temeşan şi Viorel Hrebenciuc. La nivelul SIE se comentează că, pentru a avea un control deplin asupra lui Răzvan Temeşan, generalul Tănăsescu Alexandru a reuşit să-l determine pe generalul Ioan Talpeş, şeful SIE, astfel încît acesta a fost încadrat în structura SIE cu gradul de colonel”. Astfel, „s‑a format o adevărată echipă, cu Talpeş, Tănăsescu, Silinescu [adjunct şi socru cu Talpeş, pînă la divorţul ”copiilor” – n.n.], care au penetrat puternic activitatea acestei bănci, prin relaţiile cultivate cu Hrebenciuc şi Temeşan”, spune o notă a protecţiei contrainformative din acea vreme.

Bineînţeles, „subordonatul” Temeşan răspundea oricăror ordine ale generalilor, deveniţi şi prietenii săi. Iar prietenia s-a transmis între generaţii: în cadrul unui ”turneu asiatic” din vara anului 1996, făcut de Nicolae Văcăroiu după ”modelul” din acel timp, au plecat la plimbare prin China, Coreea de Sud şi Japonia copiii lui Oliviu Gherman şi Răzvan Temeşan, dar şi fiul generalului Tănăsescu. Deja, reţeaua celor trei ”T”, controlată de Talpeş, operată de Tănăsescu şi finanţată de Temeşan funcţiona de trei ani.

Cu acoperire politică, cu bani de la Bancorex, Talpeş, Tănăsescu şi Temeşan erau laolaltă (şi se simţeau) cei mai puternici oameni din România. Mai mulţi subordonaţi au sărit, din tot sufletul, să facă parte din această ”reţea” şi să o slujească, făcînd, toţi, mai mulţi bani decît visaseră vreodată.

Coloneii şi antichităţile

În curînd, s-a aflat între cadrele din SIE de pasiunea pentru antichităţi a noului şef SIE Talpeş (ca şi a precedentului). Unul dintre aceştia, colonelul Faur, l‑a cadorisit pe fostul director al SIE cu săbii, ceasuri, statuete şi diverse alte obiecte. Faptul nu a scăpat atenţiei publice. Un citat din raportul Armagedon 7 spunea că „este de înţeles că foştii ofiţeri de Securitate din SIE, atunci cînd îşi aduc aminte că au lucrat şi în CIE, ba chiar şi în DIE, simt că‑i furnică în palme, gîndindu‑se la dolari şi la euro. Dar cine ar fi putut să‑şi închipuie că un intelectual de talia lui Ioan Talpeş, care a supervizat transformarea SIE în SA sau, eventual, SRL, ar fi putut intra cu o asemenea nonşalanţă în rolul lui Tudor Postelnicu?”.

Talpeş a intrat fără probleme în pielea lui Tudor Postelnicu. Şi, întîmplător sau nu, unii care-l slujiseră pe Postelnicu îl slujeau acum pe el. Un exemplu reprezentativ este Vasile Măeran, fostul şef al Securităţii Buzău, care fusese om de casă al ministrului de Interne ceauşist, căruia îi era cu totul devotat: trimitea în fiecare marţi o maşină a Securităţii la Bucureşti, cu covrigi de Buzău pentru „domnul ministru”, motiv pentru care şeful său (şi al Securităţii), generalul Homoştean, îl poreclise „Covrigarul”.

Măeran era un subaltern care ştia să-şi mulţumească şi şefii chiar mai mari. În vremea cînd la Buzău era prim‑secretar Postelnicu, iar el era şeful Inspectoratului Judeţean de Securitate, s‑a asigurat, între altele, ca Nicu Ceauşescu să termine în bune condiţii şcoala militară acolo. El a ajuns, din acest motiv, în graţiile Elenei Ceauşescu şi a promovat în spionajul românesc, în calitate de comandant‑locţiitor al UM 0800, care se ocupa de artă, cultură şi presă, calitate în care ”nu făcea nimic altceva în birou decît imprimări de casete video pentru familia Ceauşescu şi pentru Postelnicu”, după cum relevă o notă despre trecutul său.

Cu toate acestea, Măeran a fost preluat de Talpeş de la Caraman: fostul ”covrigar” de la Buzău a ajuns şef al Unităţii Cifru, ”ca recompensă pentru faptul că i‑a recomandat artişti ebenişti pe care în trecut i‑a avut în cunoaştere, şi cu care generalul Caraman face şi în prezent [mai 1998 – n.n.] afaceri cu mobilier vechi şi recondiţionat”.

Unii ofiţeri au denunţat relaţiile clientelare, bazate pe ”peşcheşuri” care domneau la ”Cifru” în vremea lui Talpeş, între cei trimişi la post în afara ţării şi şefii lor din centrală: „odată, la sosirea echipei de curieri diplomatici din America de Sud, i‑a fost remis prin secretariatul SIE lui Măeran un plic de la cifrarul din Brazilia”. Din greşeală, plicul a fost deschis de altcineva, care ”a dat de scrisoarea cifrorului către Măeran, prin care‑l informa că‑i trimite 400 dolari pentru sărbători (banii erau în plic). Măeran, datorită banilor pe care îi percepe la numirea la post a fiecărui cifror, face achiziţii de valori la licitaţiile de obiecte de artă, cumpărînd tablouri, obiecte vechi, statuete”. Pentru Talpeş, şeful cel mare, se înţelege, care-şi avea partea lui, din ”tributul” dat de cei de la posturile din străinătate.

Tunuri după tunuri

Cu abilitatea operativă a lui Tănăsescu şi sub direcţia (cu aprobarea) lui Talpeş, s-au dat tunuri după tunuri. Unele dintre acestea au pus chiar în pericol restul cadrelor din SIE şi îl au ca autor pe ”covrigarul” Măeran, cu aprobarea celor doi generali. E vorba de o fraudă de peste 1,5 milioane de dolari, ”operată” în 1996, ”prin achiziţionarea de utilaj electronic necesar schimbării metodologiei de transmitere telegrame de la ambasade şi a cifrării lor. S-au achiziţionat utilaje învechite moral, degenerate încă din 1990, care în plus radiază un cîmp magnetic de mare intensitate. Sînt necesare cheltueli de peste 25 milioane de dolari, pt. ca la MAE şi ambasade să se construiască camere de plumb (cum erau şi sînt camerele de discuţii de la ambasade), pentru a împiedica interceptarea discuţiilor şi a feri personalul de iradiere, cheltuieli imense, care dau o pîine de mîncat”.

În unitatea lui Măeran slujba era foarte bine plătită, la salariu se adăugau diurna şi fonduri ”extra” pentru deplasări. Aşa că era o pîine bună şi fără bătaie de cap. Un membru al echipei de curieri diplomatici, care se bucura de o asemenea ”pîine” era fratele generalului Dumitru Iliescu, şeful SPP, frate pe care l-a adus în SIE tot Ioan Talpeş şi i l-a plasat lui Măeran, la rugămintea colegului său, Iliescu –  deşi fratele generalului n-avea nici şcoală şi nici habar de militărie, ca să nu mai vorbim de cifru şi secrete. Dar, ce-i trebuia?...

Curînd, cei asemenea lui Măeran, care erau în ”relaţii” cu şefii Talpeş şi Tănăsescu, au obţinut autoturisme Grand Cherokee, ”împrumutate” din parcul de maşini al Bancorex. Unul a fost făcut praf în timpul unei ”misiuni”. Alte limuzine, Mercedes, Peugeot, au fost destinate celor doi generali şi acoliţilor lor, de acelaşi rang. Bancorex a ”sponsorizat” inclusiv construcţia noului sediu din pădurea Băneasa, SIE oferind în schimb sediul său din Batiştei.

Cu achiziţia radioactivă a lui Măeran, era cît pe ce să iasă un scandal. O notă contrainformativă SIE arăta că ”pentru instruire (de fapt pentru a acoperi cu praf în ochii lumii din SIE) a fost trimisă în SUA o delegaţie la instruire, dar din ea nu au făcut parte specialişti şi cei de la inspecţii, ci alţi acoliţi ai lui Măeran”. Curînd, asemenea note au încetat. Colonelul Cornel Grigoraş (ulterior general),  şeful protecţiei interne din SIE, cunoaşte despre activităţile de tip mafiot însă se complace în această situaţie, fiind total aservit generalului Tănăsescu Alexandru, pentru care face Interceptări ilegale ale telefoanelor unor cadre, filajul acestora şi trimiterea de provocatori în scop de intimidare. Este vorba despre acele cadre pe care generalul Tănăsescu şi generalul Talpeş le bănuiesc că ar cunoaşte activităţile lor incombativile cu funcţiile şi statutul lor de generali.

”Acoliţii” lui Măeran erau din aceeaşi ”familie”, dezvoltată ca într-o adevărată caracatiţă de generalul Tănăsescu, mîna dreaptă a lui Talpeş în SIE. Pentru a nu bate la ochi, acesta ”delegase” atribuţii operative directe unor ofiţeri credincioşi. Despre toţi aceştia şi afacerile pe care le-au ”derulat” în ”serviciu comandat”, de la ”tunuri” la Bancorex, pînă la delapidarea fondurilor pentru o tipografie destinată românilor de peste Prut, voi vorbi, cu lux de amănunte, dacă mai sînt mîine bine-sănătos. Acum doar îi enumăr.

Colonelul Virgil Faur, numit de Talpeş şeful Serviciului Relaţii Externe, se ocupa de ”protocol”: organiza mese copioase în compania lui Octav Cozmâncă, Constantin Teculescu, Florin Georgescu, Hrebeniuc, ca să nu mai vorbim de Răzvan Temeşan – care era nelipsit. Ultimul s-a arătat mai mult decît serviabil: n-a fost nevoie decît de o rugăminte ca Faur-junior, abia trecut de adolescenţă, să fie angajat la Bancorex pe postul de „consilier” al preşedintelui băncii.

Pe lîngă colonelul Faur, şeful cu ”disctraţia” şi întreţinerea ”spatelui politic”, ”locţiitorul pentru servicii” al lui Talpeş, colonelul Aurel Ceciu (fost miliţian) avea treburi mult mai importante: umflarea devizelor la mutarea sediului SIE din Batiştei (cedat Bancorex) în sediul nou, dar şi să aibă grijă de ”studiile” lui Codru Talpeş, aşa cum colegul său, ”covrigarul” Măeran, avusese de cele ale lui Nicu Ceauşescu înainte de 1989. Apoi, coloneii Ion Giotoiu şi Nicolae Boroi se ocupau de ”finanţe”, adică de relaţiile cu Bancorex-ul, investind banii rezultaţi din tot felul de tunuri, în afaceri profitabile – de la o fermă de vaci şi fabrică de lactate, într-un imobil de lux.

Astfel că, în acest imobil din Bucureşti, de pe strada Plantelor nr. 36, sector 2, construit în perioada 1993 – 1996 (un bloc luxos cu 3 nivele), locuiau la inaugurarea lui familia Giotoiu, familia Boroi şi fiul lui Răzvan Temeşan. Un apartament era încă liber, dar vecinii ştiau deja că în el se va muta un tînăr pe nume Tănăsescu – fiul generalului. Spiritele mari se întîlnesc, chiar şi în acelaşi bloc.