ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Tragedia şi măreţia Revoluţiei: ”Nu trageţi, vrem pîine!”

”Sînt bunicul fetiţei de 9 ani ce a fost împuşcată în 23 decembrie 1989, în locuinţa mea de la etajul şase, pe la ora 10. Se trăgea de pe blocul de vizavi. Administratorul blocului din strada Piatra Craiului 3, Comşa, mi-a spus că a deschis să urce pe acoperiş unui locotenent major paraşutist şi unui plutoner, tot de la paraşutişti. Erau în haine militare. Jaluzelele erau trase, glonţul a trecut prin ele şi s-a desprins miezul de cămaşă, iar cămaşa glonţului a lovit-o pe fetiţă în gît şi a murit instantaneu. Se doreşte mai nou legitimarea celor care au reprimat revoluţia, fie că se spune că au executat la comandă, fie că erau în legitimă apărare. Iar dacă s-a omagiat în Parlament moartea generalului Guşă, printr-un moment de reculegere, mă face să consider că Parlamentul nu mă mai reprezintă”, spunea Nicolae Negruţiu, inginer agronom pensionar, în faţa Comisiei senatoriale de investigare a evenimentelor Revoluţiei, pe 31 martie 1994, la trei zile de la moartea generalului Ştefan Guşă, unul dintre autorii represiunii, devenit între timp erou. Singurii care au intrat într-un anonimat al istoriei sînt protagoniştii şi victimele Revoluţiei – cei care au înfăptuit-o.  

 

 

Un pensionar din Timişoara, Nicolae Frunză, rezuma în faţa Comisiei senatoriale condusă de ţărănistul Valentin Gabrielescu cele întîmplate în timpul Revoluţiei şi după aceasta, în cîteva cuvinte: ”un miliţian care bătea manifestanţii cu bastonul a dispărut timp de un an, apoi a revenit şi îşi face serviciul tot la Judeţeana de poliţie; plutoner major Morariu Constantin se ocupă acum cu cei care sînt la arest, la subsol”. Comisia de anchetă a audiat la începutul anului 1994 mai mulţi manifestanţi din Timişoara, care redau din propriile lor perspective un alt ”adevăr” al Revoluţiei, cel de la ”firul ierbii”. 

 

Vasile Farcău, membru în Asociaţia 17 decembrie, povestea în faţa Comisiei: ”Am plecat un grup de 14-15 persoane din cartier spre Piaţa Operei, era în 17 decembrie noaptea, orele 3. Nu se trăgea, am strigat ostaşilor: nu trageţi, vrem pîine. Dar m-au înconjurat din spate, m-au lovit, m-au arestat, m-au aruncat în dubă, un subofiţer m-a lovit în faţă, cu patul armei. Sergentul major Nicu Vasile m-a bătut din nou, la arestul poliţiei. Acolo ne-au pus cu faţa în jos şi ne-au călcat în picioare. Ne-au dus în beci, în celule, un civil ne bătea cu un par. Eram 76, într-o celulă foarte mică. Dimineaţa ne-au scos în curte, eram plin de sînge, ne-au interogat. Pe noi ne-a arestat în Piaţa 700. Ne-au dus la penitenciar. Marţea (pe 19 decembrie – n.n.) ne-au luat la interogatoriu. Acolo din nou ne-au luat la bătaie. În urma bătăilor, am fost operat de trei ori, în Italia. În 20 seara, ne-au dat drumul, ne-au dus pînă în Piaţa Unirii, ni s-a spus să mergem la Operă, să spunem că ne-au eliberat. Am depus o serie de reclamaţii, dar nu s-a luat nici o măsură împotriva miliţienilor reclamaţi. Acum sînt bine-mersi şi cu grade mari. Asta mă doare!”

 

Pavel Ialcuţi, din Piaţa Victoriei din Timişoara a povestit ce a văzut în zilele Revoluţiei, mai întîi în Piaţa Maria, unde a fost şi în 16, şi în 17 decembrie: ”în 17 erau de zece ori mai mulţi, ca în ziua precedentă. Au oprit un tramvai în intersecţie, au deraiat tramvaiul de pe linie şi s-a blocat circulaţia. După-amiaza s-au spart vitrinele la Librăria Eminescu, au scos cărţile lui Ceauşescu şi li s-a dat foc. Au venit cîte 3-4 persoane îmbrăcate cu scurte kaki, ca la armată, înarmaţi cu bastoane mari şi spărgeau vitrinele: erau tineri şi bine legaţi, solizi. Unul a spus: daţi foc şi aici. Am stins noi incendiul, cu nişte furtune de hidrant. Pompierii erau dincolo, la magazinul de blănuri, şi acolo se dăduse foc. 

 

Am văzut cum s-a tras din TAB-uri, cei din TAB-uri au folosit şi grenade defensive, care fac fum şi zgomot. Luni dimineaţa (pe 18 decembrie – n.n.) a fost puţin mai linişte. Pe la ora 12 am văzut că s-a făcut un cordon de militari cu petliţe verzi, deci grăniceri. După ora 15 am coborît din casă, am intrat în discuţii cu un militar, mi-a arătat că are doar cartuşe de manevră, dar a spus că vor primi şi gloanţe de război. Apoi la căderea întunericului a început balamucul. Prin portavoce s-a strigat ca nimeni să nu stea pe balcoane sau la geamuri. Militarii stăteau cu faţa spre catedrală. Nu avea voie nimeni să circule. Care cum venea îi luau, îi arestau şi-i urcau în nişte camioane cu prelată: am văzut cum l-au împuşcat pe unul, care a vrut să traverseze. Mulţi erau pe scările catedralei, s-au refugiat acolo să intre în catedrală, dar uşile erau închise; erau şi mulţi copii cu părinţii”. Asupra lor, cum bine se ştie, s-a tras.

 

 

Revoluţionarul Gheorghe Toloş povestea că ”am fost să depun mărturie şi la Procuratura militară. Am văzut cum dădeau militarii cu baioneta în pieptul oamenilor şi pe cei căzuţi îi loveau cu patul puştii, asta pe 17 decembrie. Încă nu s-a tras. S-a deschis foc pe la ora 15-16. Am văzut morţi pe stradă. Prezint două tuburi din cele găsite în august 1990 pe clădirea Operei: era acolo plin de asemenea tuburi. Erau băieţi cu geacă de piele şi automatul la piept; erau miliţieni şi securişti. Am participat la baricadarea şoselei de pe calea Buziaşului, împotriva TAB-urilor.

 

Pe 19 decembrie, nişte oameni maturi, de 35-45 de ani, oameni îmbrăcaţi în pufoaice, au coborît din maşini, au deschis foc în sus şi ne-au respins de acolo. S-a tras din TAB, am făcut salturi să scap. TAB-urile au făcut cel mai mare dezastru. Pe 20 decembrie la ora 10 au ieşit oamenii în stradă, coloana s-a mărit. Cordoanele de armată s-au dat la o parte. În 21 seara m-am dus şi eu acasă. Din 22 am activat şi eu cu Miliţia, să apărăm ordinea. Am făcut pază. Au început să tragă teroriştii. Nu armata, poate din securitate. S-a găsit multă muniţie şi este imposibil să nu se găsească cine a tras. Cred că au continuat să tragă tot cei care ne-au reprimat, sau cîţiva din ei”. Dar, cum ştim, niciun terorist nu a fost găsit.

 

Pensionarul Simion Cherlea povestea ce a văzut şi a trăit în primele zile ale Revoluţiei, la Timişoara: ”m-am solidarizat cu Laszlo Tokes, că şi pe mine m-a urmărit Securitatea. În 15 decembrie am cîntat la casa lui Tokes Deşteaptă-te române, Tokes a ieşit la fereastră, ne-a rugat să ne solidarizăm cu el. Au venit securiştii, i-am recunoscut pe acolo. M-au arestat în 15 seara, am fost bătut în tot cursul serii, pînă la ora 24. Au bătut-o şi pe o femeie arestată odată cu mine, era gravidă. Ne-au pus să semnăm cîte un angajament, că nu mai mergem la casa lui Tokes şi ne-au dat drumul. Dar noi ne-am dus înapoi în Piaţa Maria! La ora 0,20, în 16 decembrie, au apărut forţe de ordine, ne-au prins din nou, m-au tîrît spre liniile de tramvai, femeia a început să ţipe, au intervenit şi alţii şi am reuşit să scap. A doua zi la ora 10,30-11 m-am dus iarăşi la casa lui Tokes, m-a luat maiorul Radu Tinu care duhnea a alcool, m-a înjurat şi mă împingea către statuie, mi-a spus că mă împuşcă. Dar m-a salvat un căpitan de securitate care a intervenit la Tinu, să-mi dea drumul, că sînt cu fetiţa de mînă. Cînd erau încăierările, l-am văzut pe căpitanul Dorneanu lovind oamenii, cu un baston de lemn. L-am atacat şi i-am luat bastonul. Dar au venit întăririle, ne-au respins şi atunci l-au luat pe Tokes.

 

În 17 dimineaţa am plecat iarăşi la casa lui Tokes, iar pe la ora 8,30 nişte indivizi m-au prins şi m-au aruncat într-un ARO. Ne-au dus la miliţie, am zis că nu am acte la mine. Ne-au pus pe burtă şi ne-au lovit cu nişte bîte, circa 20 de oameni ne loveau. M-au lovit peste coaste, de vreo 4-5 ori. Mi-a plesnit pleura de la plămîni, am primit diagnostic de cortico-pleurită dreaptă, pentru care sînt acum pensionat. Ne-au dus la penitenciar, ne tot băteau la urcare în maşină, la coborîre, în curtea penitenciarului. Am reuşit să scap, mi-au dat drumul. Am venit iarăşi în oraş. Am zgîndărit cuibul de viespi, au ieşit din stup şi aşa a început revoluţia. Pe la orele 16,30, am văzut primul om împuşcat. Cu steaguri găurite, defilam, strigam, apoi ne-am dus pe treptele catedralei. La ora 18 am mirosit ceva gaz, s-au aruncat gaze, pentru împrăştierea populaţiei. Pe la 19,15-19,20 au început să tragă. Au căzut mulţi oameni. Noi am fugit să intrăm în catedrală. Am fost primul om la uşă, uşile se deschid spre exterior, am reuşit s-o deschid, dar a năvălit lumea şi nu am mai putut deschide uşa, datorită presiunii. De acolo am fugit în Parcul Eroilor, un glonţ ricoşat m-a lovit în picior. Se trăgea deja din toate părţile”.

 

 

Mecanicul auto Marian Dumitru se alăturase în Piaţa Libertăţii, în 16 decembrie, ”unor tineri care scandau lozinci anticomuniste, lumea venea cu noi, ne-am îndreptat spre Laszlo Tokes seara, la 19,30. Pe la opt seara am fost în Piaţa Maria, preotul a venit la geam, a spus că nu-i nici o problemă, n-a fost ridicat de Securitate. Eram sute de persoane, circulaţia s-a oprit. Pe la ora 21 au apărut forţele de ordine, miliţieni cu autobuzele. Toţi acei miliţieni sînt şi acum! În faţa statuii, la Maria, un miliţian a lovit o femeie, i-a tras un pumn în cap. Cînd a vrut să o lovească şi cu bastonul, noi am intervenit. Miliţienii ne-au atacat. Atunci am început să azvîrlim în ei cu sticle goale, luate de la alimentară. Aşa a izbucnit revoluţia! După circa o jumătate de oră au venit scutierii, cu bastoane, căşti, cîini, au blocat podul înspre Piaţa Maria, pentru a nu năvăli lumea. Au venit maşinile de pompieri, ne-au udat cu jeturi, noi am spart maşinile, am bătut pompierii, am tăiat furtunile şi le-am aruncat în Bega. Cînd au început cu jeturi de apă, populaţia s-a enervat, s-au spart vitrinele, au fost arse cărţile tiranului. 

 

În jur de orele 22-23 au venit blindatele cu militari, cu staţii portative, s-au făcut primele arestări, pe cine-i prindea îi băgau în dubă. Noi n-am mai putut face faţă. Miliţienii s-au retras, a rămas armata. Mulţi securişti s-au infiltrat între manifestanţi. Cînd a intervenit armata, ne-am retras spre Catedrală. Se strigau lozinci, pancartele lui Ceauşescu erau rupte. Am hotărît să mergem în cartierul Circumvalaţiunii, să ridicăm lumea şi am pornit toţi, mii de oameni. La intersecţia străzii 6 martie cu Gheorghe Lazăr, au venit 2-3 maşini de militari să ne blocheze, dar n-au intervenit, am trecut pe Lazăr. Ne-au întîmpinat securiştii deghizaţi în haine militare: în sacul de merinde aveau numai pietre, ne-au atacat violent, au venit şi maşini, au blocat strada îngustă, nu am putut să continuăm drumul şi atunci ne-am întors. Lupta asta a durat cam două ore. Pe la ora 4 ne-am întors, mulţi s-a dispersat deja. Cînd am ajuns înapoi în Piaţă eram doar circa 400 de oameni şi forţele de ordine au încercat să ne captureze. Eu am scăpat, cu 4-5, ne-am ascuns într-o groapă, după calea ferată. 

 

Înţelegerea de la Piaţa Maria era să ne adunăm a doua zi la 10, în Piaţa. Libertăţii. Erau mii de oameni, militarii au defilat, noi i-am huiduit, am încercat să-i convingem să vină de partea noastră. Apoi am fost la Consiliu, militarii au făcut cordon. Au ieşit din nou blindatele. Armata era de o ferocitate foarte mare, în acele ore! Ne ameninţau că ne vor omorî ei! În 18 seara au început din nou să tragă, dintr-un transportor blindat. Noi am blocat tramvaiele la gară. Seara în 18 am fost în calea Girocului, am văzut tancurile scoase din luptă. Am blocat cu o macara mare de 22 de tone calea Girocului, auzind că vin militarii, în 5-6 transportoare blindate. Au început să tragă, primele rafale în aer, apoi în noi. Lîngă mine a căzut un om cu capul zdrobit. Am rugat să înceteze focul, să ne putem să ne luăm morţii. Am luat morţii şi răniţii, şi după aia au început să tragă din nou. Eu am plecat acasă la ora 13, dar şi în oraş se trăgea. Majoritatea timişorenilor erau în stradă. La ora 2 noaptea, focul a încetat. 

 

În 20 decembrie, a ieşit lumea pe stradă, din fabrici, prima dată cei de la Electrotimiş, apoi Solventul, Escomotin, Banatul: eram în jur de 20.000 mii, la ora 12. Ne-am organizat şi am venit spre centru, înconjurînd pe la gară, să luăm Electrometalul şi pe la orele 14-14,30, am ajuns în piaţa Catedralei, eram deja 60-70.000 oameni, militarii n-au mai tras. Armata s-a retras, fără incidente. Lorin Fortuna a vorbit primul din balcon. A făcut apel să vină reprezentanţi ai întreprinderilor, am făcut un comitet, am vorbit şi eu oamenilor!”

 

Era în 20 decembrie. Timişoara devenise primul oraş liber de comunism. Toate relatările participanţilor direcţi, de la Timişoara, Arad, Lugoj, Cugir, Cluj, Braşov, Bucureşti, converg spre o singură concluzie: adevărata revoluţie au făcut-o oamenii mărunţi, dar al căror curaj a fost atît de mare, încît ei au schimbat cursul istoriei. Prin cabinetele Comitetului Central, ori în Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a încercat decît modificarea acestui curs, dar era deja prea tîrziu. Nimeni nu a putut cere, din 20 decembrie, după cele petrecute la Timişoara, ceva mai puţin decît ”jos comunismul”. Şi nimic din ce s-a construit apoi, la vîrf, nu a putut schimba, pentru nimic în lume, cursul istoriei, dictat de oameni al căror nume istoria nu l-a reţinut, decît pentru o clipă – clipă care a fost şi cea a măreţiei, al curajului şi jertfei lor.