ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea. Un batalion de Securitate, împotriva unei mînăstiri de maici

În locul Mînăstirii Vladimireşti, Spitalul de Boli Mintale nr.10

Mînăstirile, locuri tăcute şi grele de rugăciuni, nu au scăpat neatinse de instaurarea „regimului democrat-popular”. Stanciu Stoian, ministrul de resort, avertiza încă din 1949 că „este foarte probabil” ca în mînăstiri să‑şi caute refugiul „mulţi dintre acei pe care regimul de democraţie populară i‑a scos din poziţiile politice, economice şi culturale pe care le‑au ocupat, nu numai pentru că aici şi‑ar găsi liniştea sufletească, ci şi pentru motive mai prozaice. Tendinţele reacţionare ale unor astfel de elemente nu vor întîrzia să se manifeste în mijlocul lor”. Măsurile n-au întîrziat.

După Legea cultelor din 1948, se stabiliseră alte regulamente ale organizării vieţii monahale, care i‑au afectat grav esenţa. Din 1949, la Ministerul Cultelor se vorbea tot mai intens de „organizarea muncii în mînăstiri”, avînd ca scop nu atît obţinerea de produse, cît pervertirea vieţii monahale. Mînăstirile, care pînă atunci s‑au aflat departe de scena politică, au fost transformate în adevărate cooperative meşteşugăreşti. Călugării au fost transformaţi în muncitori, forţaţi în primul rînd să-şi asigure traiul, în lipsa oricărei susţineri a mînăsirilor, dar adevăratul scop al acţiunii era acela de a împiedica dezvoltarea unei gîndiri religioase indezirabile regimului. 

În timp ce la Bucureşti, în malaxoarele puterii se schiţau episoade din scenariul luptei de clasă pe care comuniştii o purtau împotriva propriului popor, noi rînduieli intrau deja în tiparele vieţii monahale de zi cu zi. Dar mînăstirile rezistau încă, drept care autorităţile au gîndit şi un scenariu separat, pentru a se face „dovada” că acestea sînt „cuiburi ale reacţiunii”, unde sînt adăpostiţi legionari şi alte „elemente duşmănoase”.

În noaptea de 9 februarie a anului 1956, raionul Lieşti din Regiunea Galaţi a cunoscut o agitaţie neobişnuită: aici sosea un convoi de camioane militare, din care au coborît 220 de militari şi ofiţeri din Trupele de Securitate, comandaţi chiar de subdirectorul Securităţii, Alexandru Nicolschi, şi de şeful Serviciului Bande, colonelul Pavel Aranici. Nu era însă vorba de anihilarea unui periculos grup de partizani anticomunişti; întreaga concentrare de forţe a fost necesară pentru evacuarea unei mînăstiri de maici, cea de la Vladimireşti. Cîteva zile mai tîrziu, pe zidul mînăstirii s‑a pus un anunţ: „Această clădire este proprietatea Republicii Populare Române şi a fost rechiziţionată pentru Spitalul de Boli Mintale nr. 10”.

Multe mînăstiri au continuat să fie închise, după acelaşi scenariu, de către autorităţi. Obştile lor au fost împrăştiate şi mulţi călugări arestaţi, sub pretextul găzduirii sau sprijinirii „bandiţilor” sau al ascunderii de arme, descoperite la momentul oportun, după ce au fost plasate în lăcaşurile de rugăciune de agenţi sau informatori ai Securităţii. Peste numai doi ani, războiul autorităţilor comuniste împotriva mînăstirilor avea să atingă apogeul.

Alexandru Drăghici – artizanul desfiinţării vieţii monahale din România

La 6 octombrie 1958, Alexandru Drăghici semna un referat cu privire la mînăstiri, care acuza „tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare, cît şi menţinerea numărului mare de mînăstiri, unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu [sic!] cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluţionare [şi care] prezintă un pericol social”.

Acest referat, dată fiind calitatea lui Drăghici de ministru al internelor şi membru al Biroului Politic, a fost destinat discutării în conducerea de partid a unor măsuri care să „corecteze” situaţia, socotită drept inacceptabilă de către autorităţile comuniste. A fost primul pas în naşterea Decretului 410/1959, măsurile propuse de Drăghici în referatul citat regăsindu‑se ulterior în conţinutul lui.

Se preconiza închiderea a jumătate din mînăstiri, iar pe viitor înfiinţarea de noi schituri şi mînăstiri era cu desăvîrşire oprită; cele înfiinţate după 23 august 1944 urmau să devină biserici de mir. „Elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo‑moşieresc” şi care se găseau „călugări, fiind aflaţi în mînăstiri, episcopii, mitropolii sau la Patriarhie”, urmau să fie scoşi din monahism şi să li se interzică purtarea rasei monahale. Drăgici cerea (şi a obţinut) închiderea seminarelor mînăstirilor, iar călugărilor li s‑a interzis accesul la studiile superioare de teologie. La intrarea în monahism, se introducea avizul obligatoriu al împuterniciţilor regionali pentru culte şi mînăstirile deveneau accesibile numai pentru persoane care au depăşit vîrsta de 50 de ani.

Oficial, nu era o măsură împotriva Bisericii. Drăgici afirma cu făţărnicie că astfel erau anihilate „anumite elemente aparţinînd claselor exploatatoare sau în serviciul acestora, [care] nemaivăzînd alte posibilităţi de viaţă, conformă cu concepţia lor, în noua societate” s‑au îndreptat spre mînăstiri, profitînd de lipsa de „prudenţă a conducerii actuale a Bisericii Ortodoxe Române”.

Cum am spus, peste un an, aceste propuneri ale referatului au fost puse în practică. Prin Decretul 410 din 28 octombrie 1959, s‑au desfiinţat numeroase mînăstiri şi o mulţime de călugări au fost siliţi să se întoarcă la viaţa laică. La 31 martie 1960, mai funcţionau 132 de mînăstiri ortodoxe. Din total, 62 au fost desfiinţate, ca urmare a noilor prevederi, alte 30, avînd aceeaşi soartă de la începutul anului şi pînă la promulgarea decretului – toate, ca urmare a referatului amintit al lui Drăghici şi după acelaşi scenariu precum cel utilizat de Securitate în desfiinţarea Mînăstirii Vladimireşti.

Războiul declanşat de autorităţi şi de Securitate împotriva mînăstirilor era, din punctul de vedere al comuniştilor, pe deplin motivat. 1955–1956 au fost anii în care, după admiterea Republicii Populare Române în Organizaţia Naţiunilor Unite, în „spiritul Genevei”, s‑a resimţit o relaxare a măsurilor represive în politica internă şi s‑au acordat unele libertăţi, de neconceput cu doi‑trei ani în urmă. Viaţa monahală a cunoscut şi ea o resurecţie fără precedent în istoria regimului comunist. Arhimandritul Roman Braga îşi amintea, după 1990, că Patriarhia organizase mari manifestări religioase cu ocazia Canonizării Sfinţilor Români, „la care au participat sute de mii de oameni”. Au fost invitaţi şi delegaţi străini, din cauza cărora „Securitatea nu a putut să intervină” împotriva acestor manifestări publice de masă. Efectul a fost imediat: „Lumea începuse să‑şi dea drumul; mulţi intrau în viaţa monahală, mai ales fete tinere, încît Patriarhul Iustinian a trebuit să deschidă trei seminare călugăreşti: unul pentru călugări, la Mînăstirea Neamţ, şi două pentru maici: la Agapia şi la Hurezu”.

Condiţiile erau prielnice, pentru că unele acţiuni ale autorităţilor au fost deturnate, cu înţelepciune, de către Patriarhul Iustinian, în folosul Bisericii. De pildă, „repararea multor mînăstiri, declarate monumente istorice, cu scopul de a educa tineretul şcolar în ideea că religia va deveni o relicvă arheologică, aşa cum sînt piramidele egiptene, dăduse greş, pentru că acum aceste monumente erau pline de prezenţe vii şi deveniseră focare de credinţă”.

Însă, în aceste împrejurări, şi organele de represiune şi‑au putut fixa mai uşor reperele viitoarelor acţiuni. Ţinta acestora, cum observa tot arhimandritul Braga „erau preoţii, călugării şi intelectualii care polarizau, care exercitau împrejurul lor o influenţă spirituală”.

„Lupta de clasă” împotriva rugăciunii

Decretul 410 din 1959 a fost punctul final al confruntării între această nouă forţă spirituală, pe cale de a se naşte, şi forţa brutală a poliţiei politice comuniste. În ”materie penală”, Securitatea a instrumentat, împotriva unui grup de intelectuali şi clerici, procesul „lotului” Rugul Aprins. În acelaşi timp, în materie „adminsitrativă”, ministrul de interne Alexandru Drăgici elabora planul de „lichidare” a vieţii monahale din România Populară.

Aceasta din urmă nu s-a realizat fără împotrivire, dar ea a fost zadarnică.  Punerea în aplicare a Decretului a iscat tensiuni, dar protestele s-au putut face numai pe cale administrativă şi ele nu făceau decît să amîne deznodămîntul.

Un raport al Securităţii din 24 noiembrie 1959 „asupra felului cum se îndeplineşte planul de înlăturare din mînăstiri a unor călugări şi călugăriţe” raporta că „pînă în prezent, din mînăstirile de pe raza regiunii Bucureşti au fost înlăturaţi un număr de 30 de călugări şi călugăriţe. În afară de aceştia, mai sînt o serie de elemente care, cu toate că au primit dispoziţiuni să părăsească mînăstirile în care se află, sub diferite motive refuză să plece”.

Raportul arată imaginea unei Biserici îngenuncheate, la bunul plac al comuniştilor, cu minime succese în a li se împotrivi:  „Trecînd la verificarea motivelor pentru care aceste elemente refuză să execute dispoziţiunile Patriarhiei, rezultă că unii funcţionari de la Patriarhie, cît şi unii conducători ai mînăstirilor, prin unele acţiuni, împiedică îndeplinirea planului de scoatere din mînăstiri a unor elemente. La mînăstirea Ţigăneşti, din cele 7 călugăriţe, cărora li s‑a pus în vedere să plece din mînăstire, a plecat doar una singură, celelalte refuzînd să plece, fiind încredinţate că pot rămîne şi mai departe unde se află, dacă fac unele intervenţii”. Era dat exemplul unei călugăriţe care i‑a scris Patriarhului, iar acesta i‑a răspuns să rămînă în mînăstire.

Alţii se întorceau şi erau reprimiţi pentru că nu aveau unde să plece, iar unii călugări, care au părăsit mînăstirea de mai multă vreme, erau raportaţi de stareţi printre cei care ar urma să plece, pentru a ieşi la număr. Dar Securitatea afla totul şi ştia totul, şi în cele din urmă totul era în zadar.

Se hotărîse, de fapt, lichidarea vieţii monahale din România. Şi nu pentru pricini precum aşa‑zise erezii petrecute pe atunci prin colţurile sărace şi mistice ale Moldovei, ci pentru că oamenii trebuiau să intre în „ritmul nou” al „vieţii socialiste” – după acelaşi tipar după care, în zilele noastre, un partid neomarxist, ca USR-PLUS, clamează aceleaşi deziderate. În aceste lumi, cea de atunci şi cea gîndită acum, de unii politicieni, a crede în unul Dumnezeu, şi nu doar în litera partidului, era privit de către autorităţi drept un păcat, cu atît mai mare fiind acela de a‑ţi dedica întreaga viaţă rugăciunilor.