ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Securitatea română şi generalii ei – Alexandru Nicolski (Boris Grunberg), cel mai cunoscut criminal al ei, a murit de frică după ce a fost citat la Procuratură

Spionul sovietic Nicolski a adormit beat într-o căpiţă de fîn, la două ore de la trecerea frontierei

Primii ani ai micului Boris Grunberg în cel mai mare oraş din Basarabia, aflat atunci sub stăpînire ţaristă, a fost una marcată de frustrări. Mama, Rozalia, şi tatăl, morarul evreu Alexandru Grunberg nu au putut să-i ofere condiţii prea bune: morarul se îmbolnăvise, iar în familia sa domnea sărăcia. Apoi la şcoală, fără să strălucească la vreun obiect de studiu şi avînd mari dificultăţi atît cu achitarea taxelor şcolare, cît şi cu învăţarea limbii române, Boris a absolvit totuşi opt clase în oraşul natal, după care, din cauza piedicilor materiale, a fost nevoit să se angajeze în 1930 calfă, într-­un atelier de gravură în metal. Peste un an a intrat ucenic la un giuvaergiu, unde a lucrat pînă în 1937, cînd a fost recrutat {­a satisfăcut serviciul militar la Iaşi, în cadrul Regimentului 2 Transmisiuni, fiind lăsat la vatră la începutul anului 1940, cu gradul de caporal, absolvent al şcolii militare de telefonie).

Ocuparea Basarabiei în urma ultimatumului din 27 iunie 1940 şi instaurarea puterii sovietice în România de peste Prut nu l­-au afectat deloc pe tînărul Grunberg, care activase încă din 1932 în rîndurile comuniştilor, ocupînd chiar funcţii în ierarhia locală a U.T.C. şi mai apoi în aceea a partidului comunist din Basarabia. A şi fost arestat în martie 1933, fiind eliberat însă după 5 zile şi după o ”corecţie” severă, pentru care avea să se răzbune cu asupra de măsură, ani în şir. La instalarea sovieticilor în Basararbia, buna sa pregătire în domeniul telefoniei, cît şi apartenenţa la comunişti au dus la aprecieri din partea noilor autorităţi, Boris Grunberg fiind angajat la centrala telefonică din Chişinău, ca tehnician.

A lucrat aici pînă în decembrie 1940, cînd, ca semn al încrederii pe care o aveau în el bolşevicii, a fost racolat la sugestia secretarului de cadre de la primăria oraşului, I.A. Efimov, de RAZVDEKA, Direcţie din NKVD care se ocupa exclusiv cu activităţi de spionaj şi a fost trimis într­-un centru de instruire a spionilor, înfiinţat la Cernăuţi. Într-­o autobiografie din 1944 a prezentat foarte succint pregătirea sa ca spion: ”în luna decembrie am fost trimis la lucru într-­o altă instituţie”. De recrutarea lui nu a fost străin nici viitorul ministru al finanţelor Vasile Luca, cel care îi era şef ierarhic pe linie de partid în Basarabia şi care de asemenea l-a recomandat călduros NKVD-ului (el însuşi fiind instruit ca spion), acelaşi Luca (Laszlo) pe care Nicolski nu avea să ezite în 1952 să ordone să fie arestat şi anchetat luni în şir, pentru ”deviere de dreapta”, la ordinele Moscovei transmise la Bucureşti.

Instruirea ca spion a agentului Boris Grunberg, alias Nicolski, a constat în 60 de lecţii a cîte trei ore fiecare, la sfîrşitul acestora el fiind oarecum familiarizat cu realităţile din România, învăţînd să se poarte pe stradă, în restaurante, trenuri, hoteluri etc. Pe 2 aprilie 1941, într­o cameră a hotelului ”Palace” din Cernăuţi, îmbrăcat în uniforma celor din Narodnîi Komisariat Vuntrenîh Del (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, prescurtat NKVD), Nicolski primea de la instructorul său, căpitanul Andreev, 500 de ruble – un fel de indemnizaţie, înainte de a fi trimis în prima sa misiune: spionaj pe teritoriul românesc: ”în luna mai 1941 am plecat cu o misiune în România. Cînd am fost prins, ca să-­mi pot ascunde trecutul şi misiunea, mi-­am schimbat numele în Nicolski Alexandru Sergheevici, originar din Tiraspol. Sub acest nume am fost cercetat de organele Biroului II Contrainformaţii de la Bucureşti şi sub acest nume mă recomand pînă astăzi, 14 octombrie 1944”. Autobiografia de mai sus e semnată ”Alexandru Nicolski”.

Nicolski a trecut graniţa în România în noaptea de 26 mai a anului 1941, cu acte false pe numele de Vasile {tefănescu. La numai două ore după intrarea pe teritoriul românesc, a fost găsit de doi grăniceri dormind beat, într-­o căpiţă de fîn. La ancheta preliminară, acesta avea să le declare ofiţerilor români de contrainformaţii: ”Eu, fiind decăzut din punct de vedere fizic şi moral, am mers numai o mică distanţă, nu ştiu cît, şi am hotărît să nu merg mai departe” (înainte de a trece graniţa, chefuise alături de căpitanul Andreev, în casa cîrciumarului evreu din Proboteşti). În raportul care i s­a întocmit la pichetul de grăniceri Hilişeu­-Curt, grănicerii care l­au prins povestesc că suspectul, după ce a fost observat dormind în căpiţa de fîn, la numai două ore de mers de graniţa cu URSS­-ul, a încercat să se ascundă, lungindu­-se într-­o văioagă, printre bălării.

”Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare”

În timpul interogatoriilor, care s-au făcut în închisoarea de la Ploieşti, spionul s-a prezentat drept Alexandru Nicolski. Chestionarele îl descriu astfel: ”Talia 1.70 m, părul castaniu, sprîncenele castanii, fruntea lată, ochi căprui, nas potrivit, bărbia ovală, faţă smeadă, fără semne particulare”. Ancheta s­-a derulat cu repeziciune. Probele administrate fuseseră adunate în Dosarul de trimitere în judecată 1358/41. După trecerea lor în revistă, procurorul a cerut în baza lor pedepsirea exemplară a lui Alexandru Nicolski, dovedit ca spion, mergîndu-­se pînă la condamnarea la moarte, întrucît delictul de care s­-a făcut vinovat era deosebit de grav, mai ales într-­o vreme în care războiul bătea la uşă. Găsindu-i-se circumstanţe atenuante, a fost condamnat prin sentinţa cu nr. 481/7 iulie 1941 la muncă silnică pe viaţă pentru spionaj.

A fost transferat la sfîrşitul lunii septembrie 1941 în închisoarea din Aiud, unde îşi ispăşeau pedeapsa sovietcii depistaţi ca agenţi secreţi infiltraţi pe teritoriul nostru. Aici era cît pe ce să fie acuzat pentru tentativă de evadare: foştii deţinuţi de drept comun din celula în care fusese băgat Nicolski slăbiseră zăbrelele ferestrei. Numai bunăvoinţa şefului închisorii a evitat un deznodămînt nefericit pentru el. Curînd, fostul spion a ajuns chiar un protejat al conducerii, fapt datorită căruia, ulterior, sub comunişti, comandantul Penitenciarului Aiud şi familia lui au fost şi ei protejaţii lui Nicolski, deşi acesta figura pe listele negre ale Securităţii.

Porţile închisorii Aiud s-­au deschis pentru agenţii serviciilor secrete sovietice în 28 august 1944, la cinci zile după insurecţie. Atunci, părăsea Aiudul, îndreptîndu­-se direct către Bucureşti şi Alexandru Nicolski. În interviul pe care Lucia Hossu-Longin, realizatoarea serialului Memorialul durerii a reuşit să i-­l ia în 1991, Nicolski, ajuns  la 76 de ani, arătîndu-­se sîcîit de acuzele care i se aduceau pentru exterminarea în închisori a miilor de români, a dat din mînă a lehamite şi a răspuns: ”Lăsaţi că ştiu foarte bine cum a fost acolo. Am stat şi eu la închisoare!”. Nu a precizat că pentru spionaj în favoarea URSS­-ului.

Alexandru Nicolski a avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul represiv comunist. Imediat după ce a dezbrăcat zeghea, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotice, organizaţie paramilitară a partidului comunist. La 17 octombrie 1944 locuia la Bucureşti, la fostul hotel ”Paris” din strada Academiei. Într-­o ”adeziune” semnată la această dată, pentru a putea fi încadrat în Direcţia Generală a Poliţiei, afirma: ”Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptatea socială, să construim o societate nouă, unde să nu existe exploatarea omului de către om”.

Nu atît succesele sale în organizarea grupurilor de provocatori comunişti înarmaţi, avînd scopul de a dezorganiza, dezbina şi intimida, acţiuni încununate de instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, i-­au adus promovarea, cît mai ales ordinele directe ale ocupanţilor sovietici, care au dispus plasarea tuturor agenţilor lor secreţi în Nicolski fiind numit în funcţia de şef al Corpului de Detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei. Acest organism era direct subordonat fruntaşilor comunişti şi consilierilor sovietici în „probleme contrarevoluţionare”, al căror commandant era colonelul Borisov, detaşat la Bucureşti.

Numele lui Alexandru Nicolski a ajuns să fie curînd cunoscut, chiar şi în străinătate, pentru brutalitatea sa, cu tot secretul care acoperea activitatea poliţienească din România. Reuşind să evadeze în Franţa, într‑o declaraţie făcută la Paris în ianuarie 1949, Adriana Georgescu, care fusese consilieră la cabinetul primului ministru Rădescu şi a fost arestată în Bucureşti în iulie 1945, fiind acuzată că era membră în ”tineretul liberal” şi suspectă de ”spionaj imperialist”, a relatat sălbăticia cu care anchetatorii poliţiei secrete comuniste au torturat-o: au bătut‑o în mod repetat cu un furtun de cauciuc umplut cu nisip, au izbit‑o cu capul de perete şi au lovit‑o peste faţă şi bărbie, pînă ce i‑au mai rămas doar şase dinţi pe maxilarul inferior şi au ameninţat‑o cu armele. Printre ei, excela în brutalitate Alexandru Nicolski

”În munca sa din M.A.I., tovarăşul Nicolski a adus multe servicii cauzei partidului”

La 1 septembrie 1946 Alexandru Nicolski a fost numit în funcţia de Inspector General la Direcţia Poliţiei. Tot atunci, se mută din camera de hotel într-­o casă arătoasă de pe strada Al. Donici, la numărul 39 şi se căsătoreşte cu Iozefina (Wanda) Marcovici, militantă comunistă angajată în Direcţia Generală a Poliţiei: el avea 32 de ani şi ea 40. Alexandru Nicolski munceşte pînă la epuizare, afirmînd deseori în şedinţele de partid ”dorinţa de a participa la lupta dreaptă a proletariatului, pentru dezrobirea din jugul capitalist şi construirea socialismului”, în timp ce ordona sau aviza zeci de mii de arestări şi deportări sau racola şi pregătea viitoarele cadre de nădejdie ale Securităţii. Între timp, prin reorganizarea şi modernizarea aparatului represiv comunist, conform noilor structuri, Nicolski a devenit Inspector General al Poliţiei de Siguranţă în 17 aprilie 1947 şi mai apoi, la 1 septembrie 1948 – după încheierea fazei de ”gestaţie”  a instituţiilor comuniste – a fost numit subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului.

Trecuseră abia trei ani de cînd Nicolski dezbrăcase zeghea Aiudului, unde îşi ispăşea pedeapsa pentru spionaj împotriva României. Partidul îi aprecia activitatea. Într-­o caracterizare a Biroului Organizaţiei de Bază nr. 9 din cadrul M.A.I., unde era înscris, se spune: ”Alexandru Nicolski are muncă de conducere în Direcţia Generală a Securităţii Poporului din 1945 şi pînă în prezent. Munca profesională şi-­a însuşit-­o bine. Este vigilent faţă de duşmanii Partidului şi ai clasei muncitoare. Este ridicat politiceşte şi are cunoştinţe. Este uneori nervos şi distant. Din cauza muncii profesionale de care este absorbit, nu participă regulat la şedinţele de partid. În general este un tovarăş de încredere şi cu multă putere de muncă. În munca sa din M.A.I., tovarăşul Nicolski a adus multe servicii cauzei partidului”

După numirea ca subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 1 septembrie 1948, Alexandru Nicolski a devenit prin puterea discreţionară a aparatului represiv pe care­-l dirija, unul dintre cele mai temute vîrfuri ale noului regim. Îndepărtarea Anei Pauker şi a grupării ei de la conducere cu acordul Moscovei l­-a găsit pregătit: nu a ezitat să ordone arestarea şi anchetarea chiar şi a unuia dintre foştii săi protectori, Vasile Luca, precum şi a ex­-ministrului de Interne Teohari Georgescu.

Nicolski era mult mai brutal cu ceilalţi ”duşmani ai poporului”. După cum am găsit în documente pe care le-am publicat înainte şi după moartea lui, în urma unui infarct la 16 aprilie 1992, el a ordonat împuşcarea sumară a ”bandiţilor” prinşi în munţi şi a celor care-I ajutau şi a ţăranilor răsculaţi, ceea ce a produs în 1949-1950 mii de victime. El o organizat şi ”trenul morţii”, un transport masiv de deţinuţi de la Constanţa la Timişoara, care n-a mai ajuns la destinaţie, aceştia fiind executaţi pe drum, în iulie 1949. Aceste crime, dar şi altele pe care le-am documentat au stat la baza instumentării unui dosar penal împotriva sa, la începutul lunii aprilie în anul 1991.

Agentul sovietic Nicolski, ca subdirector al Securităţii, a pus microfoane în locuinţa şi biroul lui Dej

În calitatea lui de agent sovietic, subdirectorul Securităţii Poporului Alexandru Nicolski a fost şi unul dintre pilonii agenturii KGB, care funcţiona pe teritoriul Republicii Populare Române. În 1968 avea să iasă la iveală că Pintilie Gheorghe (Bodnarenko) şi Nicolski ordonaseră în 1949 instalarea de microfoane chiar şi în locuinţa şi biroul lui Dej. Nicolski participase la instructaje KGB în Bulgaria şi Polonia, primind misiunea de a supraveghea obedienţa noilor conducători.

În ceea ce priveşte ”munca” sa depusă în acţiunile de reprimare duse la capăt de Securitate, ea a fost deseori recompensată: Nicolski primea, la scurtă vreme după înfiinţarea Securităţii Poporului înalta şi nou-creata distincţie ”Steaua Republicii”. Aceasta, deşi nu renunţase la cetăţenia sovietică, după ”redobîndirea” celei române.

De la crearea Securităţii Poporului şi pînă în 1953, Nicolski a fost subdirector. În 1953, în urma ”succeselor” dobîndite a fost promovat, devenind secretar general al M.A.I. Între timp, a absolvit şi o facultate (Institutul de Studii Economice din Bucureşti, promoţia 1959). În 1961, pe  31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri, Nicolski a fost trecut în rezervă cu gradul de general-locotenent, cu drept de a purta uniforma. Avea 46 de ani. Îndepărtarea sa din Securitate se datorează afirmării naţional-comunismului. Ca şi Pintilie Gheorghe, pînă în 1989 s-a aflat sub supravegherea foştilor săi colegi, pentru a nu putea lua legătura cu agentura KGB din România. I se fixase o pensie substanţială (4.200 lei) şi trăia într-un apartament luxos din str. Olga Bancic nr. 7, care îi fusese repartizat încă din vremea în care era subdirector al Securităţii. Alexandru şi Iozefina Nicolski n-au avut copii, dar au înfiat o fată.

În toamna anului 1991, Procuratura Generală, în urma sesizării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a  instrumentat un dosar penal, după o prealabilă documentare, la care am participat activ, prin care am dezvăluit crimele şi abuzurile lui Alexandru Nicolski. Între timp, în două interviuri acordate presei, Nicolski îşi clamase nevinovăţia, susţinînd că el a luptat doar împotriva legionarilor şi a fasciştilor. Cu toate acestea, Direcţia I de Cercetări penale a Procuraturii Generale a emis în 15 aprilie 1992 o citaţie pe numele său, pentru audieri. În aceeaşi zi, citaţia era înmînată personal lui Nicolski de procurorul Şerban Niculescu, cu care am colaborat exemplar la instrumentarea acestui dosar.

Pe 16 aprilie, în zori, cu o zi înaintea termenului de prezentare la Procuratură, Alexandru Nicolski a murit în somn, în urma unui infarct, după constatarea medicului legist. Vineri, 17 aprilie, Procuratura a procedat la recunoaşterea cadavrului. Acesta era întins pe o masă din sufragerie. Iozefina (Wanda), soţia defunctului, în vîrstă de 85 de ani, înnebunise. Ţipa, cerînd ca acel străin mort în casa ei să fie scos afară. Generalul a fost incinerat a doua zi la crematoriul „Cenuşa”.

Moartea lui Nicolski a dat prilejul unor speculaţii. Cunoscuta autoare Doina Jela, de pildă, afirma că ”în 17 aprilie 1992, cînd era aşteptat la Procuratură, familia lui s-a prezentat cu un certificat de deces. Nu cunoaştem însă pe nimeni care să-i fi văzut corpul neînsufleţit”. Întrucît am colaborat la instrumentarea dosarului Nicolski, pot certifica faptul că moartea lui a fost confirmată de procurorul Niculescu, care a participat şi la incinerarea cadavrului. De altfel, o fotografie a lui Nicolski pregătit pentru incinerare a apărut la vremea respectivă în revista Zig-Zag. Înaintea primei zile de anchetă, în care trebuia să răspundă pentru crimele sale, Alexandru Nicolski a murit pur şi simplu de frică.