ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cine a fost deţinutul politic Marton Iuliu, omul care a scris şi lăsat un bilet în zidurile Cazinoului din Constanţa, în ziua în care împlinise 50 de ani: ”Iubite prieten ce vei găsi aceste rînduri, Dumnezeu să te binecuvînteze”

Zidar şi tată a cinci copii, arestat pentru că s-a întors acasă din prizonierat

Primarul Chiţac a scris ieri pe pagina sa de Facebook că “un nou mesaj cu mare încărcătură istorică şi emoţională a fost descoperit zilele acestea în zidurile Cazinoului. Este vorba despre un biletl redactat în limba germană al unui deţinut politic din Sibiu. Cazinoul Constanţa a fost renovat la începutul anilor 1950 cu ajutorul deţinuţilor politici. De aici şi aceste mărturii cutremurătoare ascunse în zidurile clădirii”. A adăugat traducerea textului: “Iubite prieten ce vei găsi aceste rînduri, Dumnezeu să te binecuvînteze. Sînt aici ca deţinut politic din 1951, 16 Vll (iulie), pînă (acum) 1952, V (mai), fiind zidar şi dulgher la muncă. Am fost condamnat la 9 ani şi de la 10 a l-a (ianuarie) 1949 viaţa mea este în mîinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curînd. Dar Dumnezeu este milostiv. Cu salutări, Marton Iulius, domiciliat la Heltau-Cisnădie, lîngă Hermannstadt-Sibiu”.

Dumnezeu a fost milostiv şi mesajul disperării lui este acum un bun public. O pagină de memorie a suferinţei celor despre care se vorbeşte numai la comemorări. Pronia a rînduit ca acest mesaj al zidarului Marton să fie făcut public chiar în ajunul sărbătorii Sfinţilor 40 de mucenici, cînd deţinuţii politici îşi comemorează martirii – deşi Guvernele României n-au statuat, pînă acum, această tristă sărbătoare a lor. Cine a fost însă Marton Iuliu?

Am găsit între fişele matricole penale (în jur de 90.000), care la iniţiativa mea, pe cînd eram preşedinte al Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului, au fost copiate (scanate) din Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi apoi, cu toate obiecţiile deţinătorilor, am ales să le fac publice pe internet, în 2009 (pot fi găsite doar tastînd pe un motor de căutare ”fişe matricole penale”) şi pe cea a lui Marton Iuliu.

Zidarul care şi-a aşezat disperarea în cele cîteva rînduri impresionante adresate unui cititor dintr-un viitor poate mai bun, pe care-l şi binecuvînta, era originar din Bistriţa. Se născuse în satul Aldorf, în 7 mai 1902, ca fiu al lui Pantelimon şi al Anei (ambii părinţi fiind decedaţi la data arestării lui, în 10 ianuarie 1949). Tatăl său fusese vopsitor, iar mama casnică şi avuseseră o casă, în Aldorf. Deci originea socială a lui Marton Iuliu a fost declarată, cu litere mari, una ”MUNCITOREASCĂ”. Acesta avea, la data arestării, 47 de ani şi cînd a scris biletul, în mai 1952, probabil chiar de ziua lui, împlinise 50 de ani. O cumpănă a vieţii, în care orice fiinţă omenească îşi face un bilanţ al trecutului şi priveşte spre viitor.

Pentru Marton Iuliu, viitorul era incert, iar prezentul – ca deţinut politic – era unul al umilinţei, disperării, foamei şi frigului, specifice vieţii de lagăr. Nici măcar nu i se lăsase o fereastră mai largă de speranţă – aşa cum înţelegem din biletul său, ştia că fusese condamnat la 9 ani, ceea ce era pedeapsa la prima instanţă şi nu i se mai comunicase, în lagăr, că aceasta i-a fost redusă la 3 ani. Lăsase acasă, în Cisnădie, lîngă Sibiu, aşa cum consemnează fişa lui matricolă penitenciară, cinci copii – patru fete şi un băiat, în grija soţiei lui şi mamei lor, Ermina Kornik. I-a revăzut după eliberarea pe care nu o aştepta atît de repede, în 23 februarie 1952.

Marton Iuliu absolvise două clase de liceu şi avea serviciul militar satisfăcut. Era ”apolitic” şi totuşi se afla în lagăr, după ce, din arestul Securităţii şi al Tribunalului din Sibiu fusese trimis direct la Poarta Albă şi nu către un penitenciar de execuţie: fusese condamnat la o pedeapsă corecţională şi, mai ales, avea calificare de zidar – iar capacitatea lui de muncă nu trebuia irosită într-o celulă, ci pusă în slujba regimului, ca rob al lui.

Ziadarul sas din Cisnădie a fost arestat, cum spune el, în 10 ianuarie 1949, dar în actele Securităţii apare că privarea sa de libertate a început pe 24 ale lunii februarie. O lună şi două săptămîni fusese pur şi simplu uitat ”la beci”, aşa că pedeapsa la care a fost condamnat a fost stabilită ca începînd fără a fi socotite şi aceste şase săptămîni, care fără îndoială că pentru zidarul cu cinci copii au contat. Totuşi, a avut parte şi de noroc: condamnarea lui definitivă în dosarul 495/1949 al Tribunalului din Sibiu a fost nu de nouă ani, aşa cum ştia Marton în mai 1952, cînd scria biletul său disperat, ci fusese redusă, în urma recursului, la trei ani.

Fapta comisă – ”trecere frauduloasă a frontierei”. Zidarul se întorsese, în sfîrşit, acasă – cum, numai el şi poate copiii lui ştiu – din Germania (era trecut de 40 de ani şi puţin probabil să fi fost înrolat în unităţile germane). Poate că, fiind zidar calificat, a fost concetrat la muncă în Reich în timpul războiului, ca mulţi alţi compatrioţi din România şi la finele lui ajunsese în prizonierat. Netrecînd prin formalităţile de repatriere, ci intrînd pur şi simplu în ţară, măcinat de dorul pentru copii şi soţie, a fost socotit, în paranoia Securităţii, mai întîi posibil spion şi a primit acea pedeapsă mare, de nouă ani, încadrare care a fost ulterior înlocuită, din cauza inconsistenţei probelor. Nu e un caz singular. Sînt mii de prizonieri, saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat, fie plecaţi la muncă, fie înrolaţi în armata germană, care au trecut prin lunga odisee a întoarcerii acasă din ”lagărele de triere” aliate din Occident, sfîrşind în acelaşi chip – fie condamnaţi pentru ”trecerea frauduloasă” a graniţei la întoarcerea în ţară, fie trimişi direct la muncă forţată, în URSS.

Cum arăta zidarul Marton Iuliu, devenit prin cele cîteva rînduri, scrise de ziua lui, la împlinirea a cinzeci de ani într-un lagăr de muncă forţată de la Canal, un om al istoriei? Avea un metru şi şaizeci şi nouă, fruntea lată, nasul ”normal”, gura ”mică”, bărbie ovală, păr şaten şi ochi albaştri. În spatele cărora se ascundea un dor nesfîrşit de copiii de acasă, singurii care mai pot depune mărturie azi despre tatăl lor, acest om simplu şi bun şi despre odiseea lui, de soţia Ermina, şi o dragoste la fel de mare pentru oamenii viitorului, cărora li se adresa în biletul său şi pe care-i binecuvîntează, pentru că şi-i închipuie ca fiind mai buni.     

Confiscarea suferinţei

După cum se ştie, a mai fost găsit în urmă cu trei ani un mesaj similar, al unui grup de 15 deţinuţi din lagărul de la Poarta Albă, care au fost trimişi în anii '50 să munceasă la restaurarea Cazinoului din Constanţa. Scrisoarea, zidită în rama unei ferestre, îi consemna pe arhitectul şi lucrătorii în stucaturi, cu toţii deţinuţi şi care şi-au aşternut mesajul către posteritate tot într-o zi cu semnificaţie pentru ei – pe 31 decembrie 1951, ultima a acelui an. Marton Iuliu apare şi el, ultimul, trecut pe această listă a deţinuţilor care au muncit la Cazinou şi poate că, ţinînd cont de mesajul individual pe care-l adresase posterităţii, el a fost cel care i-a convins pe ceilalţi 14 camarazi de lagăr să-şi aştearnă semnul trecerii lor pe acolo, pe o bucată de hîrtie de sac.

La data respectivă, raportul bine stabilit între adresant, deţinutul politic, şi destinatar, omul din viitor, a fost ”confiscat” iarăşi de stat, aşa cum statul le confiscase în trecut libertatea.

Deşi publicasem, ca şi acum, tot ceea ce am găsit despre grupul de muncitori, coordonat de arhitectul Constantin Joja, pe care i-am identificat (mai puţin pe Marton, al cărui nume apare greşit ”Morton”, chiar la finalul listei deţinuţilor de la Poarta Albă), preşedinta de atunci a IICCMR, Alexandra Toader, a hotărît, din lipsă de orice alte idei, să demareze ”un proiect de cercetare” pornind de la hîrtia de sac. Proiectul a fost anunţat cu surle şi trîmbiţe şi de el pare a nu se mai fi ales nimic. Pentru că trecutul oamenilor, atunci cînd devine ”proiect” şi e confiscat în folosul statului, este încă o dată anulat.

Trecută prin acest filtru, viaţa şi suferinţa oamenilor devine pur şi simplu un act de propagandă. Aşa cum anticipez de acum că se va întîmpa şi mîine, cînd la Monumentul ”Aripi”, ctitorie a uitatului Constantin Ticu Dumitrescu, realizat cu sprijinul fostului preşedinte Emil Constantinescu şi fonduri de la ”penalul” Sorin Oprescu, se vor împăuna oficialii prezentului, în discursuri pompoase despre ”jertfă” şi ”suferinţă”, cuvinte care pentru ei sînt goale de conţinut. Cum n-au fost pentru Marton Iuliu, care ne scrie simplu şi cu drag, din trecutul său tulbure: ”Iubite prieten ce vei găsi aceste rînduri, Dumnezeu să te binecuvînteze”.