Istoricul Marius Oprea: Efect secundar

Redăm integral comentariul semnat de Marius Oprea:

Auzeam certuri prin ferestrele deschise, afară era cald, soare şi o briză moale îmi vîntura prin păr. Erau soţii sau soţi, neatinşi de virus, care încecau să-i urnească din pat, sau de pe scaun, oriunde se aflau aşezaţi, pe cei îmbolnăviţi, care nu făceau altceva decît să stea ore întregi cu ochii proţăpiţi în ecranul televizorului. Chiar dacă acesta era închis. Singurul lucru care-i mai scotea din apatie erau reclamele la diferite produse, iar la cele cu vopseluri de păr şi tratamente de unghii nu-i puteai dezlipi de televizor, păreau că trăiesc fiecare imagine. Aproape că torceau de fericire, ca nişte pisici uriaşe. M-am îndreptat spre magazinul alimentar. Curînd, departe, în spatele meu am auzit pe stradă sirena unei salvări.

Seara la ştiri am aflat că ciudăţenia nu se întîmplase numai pe strada mea. Am văzut cum oameni isterizaţi erau scoşi din locuinţe, în cămăşi de forţă şi duşi în direcţii necunoscute. A doua zi, s-a lansat şi prima ipoteză medicală – era vorba de un virus transferat de la pisică la om care modifica în mod bizar comportamentul uman, conferindu-i acestuia o tendinţă acută de izolare şi de distanţare socială, bolnavii fiind atît de ataşaţi de propriile case, ca şi de obiectele familiare, încît nu se mai puteau dezlipi de acestea. Pe parcursul tratamentului, singurul semn de îmbunătăţire a stării pacienţilor izolaţi în spitale de boli contagioase sau de psihiatrie, în condiţii aseptice pentru a împiedica răspîndirea virusului, singurul lucru care-i mai scotea din somnolenţa şi apatia care-i încremenise în adevărate statui ale lui Buddha era să li se aducă cîte un obiect de acasă – un ceainic, o tigaie, o cană şi chiar o linguriţă, pe care le alintau înduioşaţi, ca pe întîiul născut.

Altceva nu mai scoteai de la ei.

Virusul transmis de la pisică la om nu a avut multă vreme un tratament şi a cuprins treptat întreaga lume. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat pandemia la două luni şi jumătate după declanşarea ei în primul focar, Praga, unde pisicile care împînzesc străzile şi istoria oraşului sînt chiar logo-ul turistic al acestuia. Virusul s-a răspîndit, de aici, nu numai de la pisică la om, ci de la om la om.

S-a indentificat şi pacientul zero, un student, turist albanez şi cu mare probabilitate şi pisica Lola, care l-a infectat, lăsîndu-se mîngîiată de tînăr la capul Podului Carol. Ca orice virus, acesta a găsit apoi propria lui cale şi, fără să fie stăvilit de graniţe sau vaccinuri, a împînzit lumea. A fost botezat după locul de origine a sa, Prahavir21. În curînd, criza economică, determinată de lipsa forţei de muncă a cuprins întreaga lume. Virusul distanţării sociale a avut însă şi un efect: oamenii nu s-au mai îmbolnăvit de altceva. Izolaţi şi fericiţi în solitudinea lor, au ajuns să se obişnuiască să trăiască din foarte puţin. Rareori mai foloseau maşinile, nu pentru că benzina era scumpă – tocmai că preţul la carburanţi scăzuse, proporţional cu consumul, ci pentru că nu le mai venea să o facă, nu se mai grăbeau să plece nicăieri departe de casă.

Se mai lucra, bineînţeles, dar în virtutea inerţiei, numai atîta cît trebuia şi fără prea mare tragere de inimă, oamenii se uitau într-una la ceas, să vadă cît mai au pînă se întorc acasă. Căzuseră multe bănci, dar criza financiară a afectat mai ales marile multinaţionale, iar după prăbuşirea acestora din urmă, economiile s-au reconfigurat şi au continuat să funcţioneze după modele autarhice. La doi ani după primele manifestări ale Prahavir21, în cele din urmă s-a ajuns la o stabilizare la nivel mondial, la rate de schimb bazate mai ales pe troc de produse şi mărfuri şi din ce în ce mai puţin pe monedă.

Oamenii, altfel apatici şi puţin comunicativi, au menţinut legătura între ei de la început la nivelul familiei lărgite şi apoi la cel al străzilor, al blocurilor şi al cartierelor în care locuiau. Ieşirile în lumea largă se făceau doar prin comunicare virtuală. Altfel, nimeni nu s-a mai lăsat convins să călătorească mai departe de zece kilometri de casă, decît cu preţul unor manifestări ale bolii care îl aduceau pe curajos în pragul unor crize de isterie.

Nicio structură statală sau suprastatală nu a rezistat virusului. Oamenii ajunseseră de fapt să trăiască într-o organizare gentilică asemănătoare celei din epoca bronzului dar cu numeroasele beneficii ale avansului tehnico-ştiinţific şi al confortului dat de acesta. Maşini, calculatoare, hrană procesată, emisiuni TV, comunicare pe internet. Nimănui nu îi lipsea statul, dizolvat sub impactul distanţării sociale provocate de boală.

Cei cîţiva, în jur de 10 pînă la 30 de procente, diferite de la ţară la ţară, care au rămas imuni la Prahavir21 au devenit persoane cu un statut social superior, ”Şoferii”, ”Driver”-ii, cum îi numea întreaga lume – pentru că ei erau curajoşii care se avîntau departe de casă şi asigurau serviciile de poştă, de ordine publică şi schimburile de bunuri între comunităţile lumii. O lume fericită, între pereţii casei.

Cînd m-am întors pe strada mea după-amiază, cu sacoşa în care aveam două kilograme de cartofi, o varză şi o pungă de făină (iarăşi nu am găsit drojdie, care parcă a dispărut de pe faţa pămîntului) era linişte. Vecina, doamna Zmarandache, purtînd mască şi mănuşi de cauciuc, m-a abordat, tainic, aplecată pe fereastra deschisă, aşa cum o face de obicei: ”domnule Oprea, dumneavoastră trebuie să ştiţi, că sînteţi un om informat. Ăsta e un virus sau o armă chimică?” Am dat din umeri, dar ea a continuat: ”Dar la Suceava sînteţi de acord că a fost mîna ruşilor...”