COMENTARIU Lelia Munteanu: Scurtăturile minţii

Citesc „Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul", bestsellerul lui Tom Phillips (Editura Trei, 2019, traducere de Corina-Mihaela Tudose şi Alexandra Fusoi) - o scurtă antologie a câtorva mari gafe din istorie, comentată cu detaşarea umorului britanic. 

Mă învârt ca acasă în jurul paragrafelor dedicate aşa-numitei euristici a ancorării (mai puţin academic: când mintea o ia pe scurtătură).

„Ancorarea înseamnă că, atunci când îţi faci o părere despre ceva, mai ales atunci când nu prea ai o bază de la care să pleci, eşti influenţat în mod disproporţionat de prima informaţie pe care o auzi. De exemplu, imaginează-ţi că ţi se cere să estimezi cât costă ceva, într-o situaţie în care e puţin probabil să ai cunoştinţele necesare să emiţi o judecată bine avizată – să spunem că e vorba despre o casă pe care ai văzut-o în poză. (Notă pentru generaţia anilor 1980-2000: casele sunt chestiile alea mari făcute din cărămidă pe care n-o să vă permiteţi niciodată să le cumpăraţi). Fără alte informaţii la dispoziţie, probabil că o să priveşti imaginea, o să îţi faci o idee aproximativă despre cât de pretenţioasă e şi o să spun ceva la nimereală. Dar presupunerea ta s-ar putea să fie distorsionată dramatic, dacă ţi s-a cerut încă de la început o cifră – de exemplu, într-o întrebare anterioară de genul <Crezi că această casă valorează mai mult sau mai puţin de 400.000 de lire?>. Acum, e important să înţelegem că această întrebare nu ţi-a oferit nici o informaţie relevantă (doar nu ţi-a spus, să zicem, cu cât s-au vândut în ultima vreme alte proprietăţi în zonă). Şi cu toate astea, oamenii cărora li s-a sugerat o sumă de 600.000 de lire vor ajunge să estimeze, în medie, o valoare mult mai mare decât cei cărora li s-a sugerat suma de 200.000 de lire. Chiar dacă întrebarea premergătoare nu oferă nici o informaţie, tot îţi afectează raţionamentul, pentru că ţi s-a oferit o <ancoră> - creierul o preia ca punct de pornire pentru a realiza estimarea şi face ajustări pornind de acolo.

Şi facem acest lucru într-o măsură ridicolă: informaţia pe care o folosim ca ancoră poate fi în mod evident la fel de nefolositoare ca un număr generat aleatoriu, iar creierul nostru tot se va fixa pe ea şi ne va înclina decizia în direcţia ei. Acest lucru poate deveni sincer îngrijorător; în cartea Thinking. Fast and Slow, Daniel Kahneman dă exemplul unui experiment făcut în 2006 pe un grup de judecători germani cu multă experienţă, cărora li s-au dat detalii din dosarul unei femei care fusese găsită vinovată pentru furt din magazin. După aceea li s-a cerut să arunce o pereche de zaruri care fuseseră măsluite (ceea ce ei nu ştiau) ca să cadă astfel încât punctajul total să fie numai 3 sau 9. Apoi au fost întrebaţi dacă sentinţa ar trebui să fie mai mare sau mai mică decât numărul de luni indicat de zaruri, iar la final li s-a cerut să facă recomandarea cea mai potrivită privind durata sentinţei.

Vă puteţi imagina, mai mult au mai puţin, rezultatul: judecătorii care au obţinut la aruncarea cu zarul cifra mai mare au condamnat femeia la detenţie pentru o perioadă de timp mai lungă decât cei care au obţinut un număr mai mic. În medie, dacă sentinţa ar fi fost dată de zar, femeia ar fi trebuit să petreacă în închisoare cu trei luni mai mult. Nu e ceva încurajator".