COMENTARIU Marius Oprea: Useriştii la bal, peneliştii la spital

Este posibil ca, în lupta sa pentru postul de preşedinte al Camerei Deputaţilor, Ludovic Orban să fi făcut o mare greşeală. Aceeaşi cu cea făcută de către Călin Popescu Tăriceanu, în negocierea pentru postul de preşedinte al Senatului. Să-şi fi amanetat viitorul politic, pentru o funcţie. Un astfel de post nu implică numai susţinerea propriului partid, o necesitate înţeleasă pentru obţinerea lui, cît mai ales negocierea cu terţi, care să te susţină, în lipsa majorităţii. Iar în ambele cazuri, şi la Orban şi la Tăriceanu, negocierea a însemnat cedare. În primul, mai recent, cedarea unor ministere-cheie ale guvernului, cum ar fi dezvoltarea, transporturile şi fondurile europene. În cazul lui Călin Popescu Tăriceanu, care ţine deja de istorie, a însemnat alianţa necondiţionată şi mortală pentru ALDE, cu PSD-ul. Dacă fostul premier şi preşedinte al Senatului pare că a pus astfel punct carierei sale politice, Ludovic Orban se află în şi el în situaţia de a risca să meargă pe aceeaşi cale.

Mi-e greu să-i judec. Cu Ludovic Orban mă cunosc de pe băncile liceului şi din partid, cît am fost membru PNL, din 1996 pînă în august 2014, cînd am demisionat după ”fuziunea” cu PDL-ul. Sînt prieten cu el, la fel cum sînt şi cu Rareş Bogdan. Lui Călin Popescu Tăriceanu i-am fost consilier, l-am admirat şi îi rămîn dator (ar trebui să-I fie toţi românii) pentru exemplul de ”bună guvernare”, pentru felul în care a susţinut deconspirarea Securităţii, prin crearea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi în susţinerea unui pachet de legi ale securităţii naţionale, care să reducă posibilitatea ”serviciilor” să se situeze deasupra Constituţiei şi să creeze un ”stat paralel”. Timpul s-a arătat potrivnic ambelor demersuri. Aşa dorea explicit de pe atunci Traian Băsescu, redactînd la Cotroceni propriile ”legi ale Securităţii”, creaţie a unei echipe de foşti securişti, în frunte cu Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad. Aşa s-a şi întîmplat, în cel de-al doilea mandat al său.

Cînd în august 2014 am demisionat din partid, am scris, cu regret, că ”m-am decis să demisionez din PNL, după această alianţă cu PDL. Ca urmare a capitulării PNL, demisionez, cu speranţa că liberalismul nu a murit”. Mai spuneam, cu un regret la fel de mare, că, prin această fuziune, din păcate ”Crin Antonescu şi Klaus Iohannis au distrus tot ceea ce ar fi fost, după atâţia ani amărâţi, o schimbare de mentalitate şi conduită a omului politic, în raport cu cetăţeanul. Un om nepătat şi un neamţ, care în tandem ar fi adus o altă faţă României”. Cu Crin Antonescu am fost bun prieten din timpul facultăţii de istorie, pe care am urmat-o amîndoi. Şi am păstrat această prietenie, de-a lungul anilor.

Pe Rareş Bogdan, acum prim-vicepreşedinte al PNL, l-am cunoscut cînd era jurnalist, deja afirmat, la Cluj – scria şi despre descoperirile noastre, ale mele şi ale prietenilor mei arheologi, porniţi în căutarea victimelor comunismului şi ne sprijinea cu entuziasm proiectul. Ajuns în Bucureşti la Realitatea TV, m-a invitat adesea la emisiunile sale şi m-am dus, întodeauna cu plăcere. I-am admirat impetuozitatea, chiar dacă pentru unii aceasta părea exagerată şi chiar agresivă. Mie nu. Eu cred că un om trebuie să îşi afirme şi apere convingerile, cum crede de cuviinţă. Ca om politic, Rareş Bogdan nu şi-a micşorat verva.

În viitorul apropiat, voi fi nevoit să asist la o bătălie în arena politică între prietenii mei. Nu-mi face nicio plăcere, mai ales pentru că îi cunosc şi, dinafară privind, cred că îi unesc mai multe lucruri decît acelea care îi dezbină, pe moment. Mie nu lupta acerbă pentru şefia partidului mi se pare importantă: în PNL, cînd s-au petrecut asemenea confruntări, de fiecare dată s-a lăsat cu cîte o sciziune. Şi asta ar fi, într-adevăr, fatal pentru un partid, la care ţin acum la fel ca şi în momentul demisiei mele, în 2014. Nu mai sînt în el, pentru că mă consider mai liberal decît partidul.

PNL-ul cade, de ani încoace, prea des în capcana obedienţei faţă de Klaus Iohannis, care va atîrna, în perspectiva viitoarelor alegeri prezidenţiale şi parlamentare, ca o piatră de moară la gîtul liberalilor. Dacă ”gruparea reformistă” anunţată de Rareş Bogdan îl are în spate pe preşedinte, nu văd nimic bun în asta. Dacă e o supărare faţă de cedarea preşedintelui Orban în faţa partenerilor de coaliţie, aşa cum a fost ea descrisă de Rareş în discuţia cu maestrul Cristoiu la Aleph News, demersul unei dezbateri deschise în partid mi se pare absolut legitim. Şi, cu tot regretul, şi o eventuală sancţionare a vinovatului, care, ca prieten al lui, nu mă va bucura deloc.

Cel mai simplu ar fi ca ”taberele în formare” să discute, înainte de  a se ajunge la ”noaptea cuţitelor lungi”. Rareş Bogdan are de partea sa nume grele, dar şi balast ”băsist”, ca Raluca Turcan, al cărui merit politic n-a fost niciodată decît obedienţa faţă de persoana potrivită, la momentul potrivit. Dacă ”instinctul” ei politic funcţionează la fel de bine şi acum, atunci nu-l văd bine pe Ludovic. Pe Gheorghe Falcă l-am cunoscut la Timişoara, nu mult după Revoluţie şi am rămas apropiaţi, chiar în timpul în care era un înfocat susţinător al lui Băsescu, iar eu nu. Cu Emil Boc, pe care-l ştiu şi pe el din anii studenţiei, am rămas bun prieten şi îl admir pentru tot ceea ce face ca primar, chiar dacă atunci cînd a fost prim-ministru m-a destituit de la Institut, pentru că aşa i-a cerut Băsescu, la insistenţele lui Vladimir Tismăneanu, care a vrut să pună mîna pe ”investigarea crimelor comunismului”, pentru a le transforma în feuda personală.

La fel a fost nevoit să facă la începutul anului 2020 şi Ludovic Orban, de astă dată la cererea lui Klaus Iohannis, care îl are pe ”tismăneanul” lui, consilierul Andrei Muraru. Dar nu le port niciunuia pică, pentru că port o mai mare grijă PNL-ului. De asemenea, mă număr printre admiratorii lui Ilie Bolojan, pe care îl cunosc de cînd era secretar general al guvernului Tăriceanu. Şi îi asigur pe cititori că eficienţa lui nu e un mit. Singurul care poate distruge toată credibilitatea acestei ”tabere reformatoare” prin alăturarea la ea ar fi Cîţu, ”şoricelul ud” al partidului, sacrificat de Iohannis pe butucul de premier.

Dacă va fi o confruntare şi nu o discuţie, dacă în PNL se ascut cuţitele şi nu se caută argumente pentru rezolvarea situaţiei care anunţă să degenereze în criză, dacă în locul dezbaterilor interne se va trece la un război public, cel care are de pierdut este partidul. Eu cred că zarurile n-au fost încă aruncate. Şi sper ca luciditatea să învingă. N-ar fi mai bine să se pună toţi la o masă şi să discute, de pildă, proiectul pe termen mediu şi lung al partidului, într-o confruntare care nu va fi uşoară, cu un Dacian Cioloş care, din umbră, tace şi sapă? Dacă liberalii se pregătesc de luptă, useriştii se pregătesc de bal.

Prietenii mei sînt la răspîntie. Dacă vor face front comun, vor ridica Partidul Naţional Liberal, chiar cu riscul unei guvernări cîrpite, ca asta. Dacă vor săpa tranşee, instigaţi de orgoliul unui preşedinte care vrea să conducă tot şi căruia, pe ultima sută de metri, Ludovic Orban nu i-a mai răspuns la comenzi, atunci liderii liberali vor arunca partidul într-un război intern distrugător. Şi vor avea, în cele din urmă, soarta unui alt ”pemepe”, cu Klaus Iohannis în rolul lui Traian Băsescu.