PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Biserică, militărie şi geopolitică: În 1792, generalul Suvorov a fondat Tiraspolul. În 2022, ministrul Şoigu cere Patriarhiei Ruse să-l ridice în rîndul sfinţilor

Dacă mareşalul va fi sfînt, nu la fel de sfinte vor fi socotite şi actele sale? Războaiele purtate împotriva Franţei, dar mai ales cele împotriva polonezilor şi ucrainenilor răsculaţi? Biserica Ortodoxă Rusă lasă la o parte misiunea ei creştină de pace şi-şi croieşte sfinţi, după doctrina militaristă a lui Putin.

Generalul Alexander Suvorov, fondatorul Tiraspolului, a purtat bătălii cu turcii şi pe teritoriul României, la Focşani şi Rîmnicu Sărat, iar ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei i-a acordat titlul onorific de conte de ”Rîmnikski”, adică de Rîmnic, localitate lîngă care în 1913 s-a dezvelit un mare monument ecvestru, festivitate la care au participat Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale şi fiul său Mateiu, care au fost şi propuşi spre decorare, de către un general rus. Mutată apoi la Odessa, statuia a fost refăcută în 1959, imediat după retragerea trupelor sovietice din România, spre a ne aminti cine sînt stăpînii aici. De atunci încoace, oficiali ruşi, în special militari, au venit în România, la finele lunii noiembrie, să ciocnească un pahar de vodcă ”la coada calului” imensei statui, care străjuieşte împrejurimile Rîmnicului – ritual suspendat în prezent, de războiul din Ucraina.

 

Pentru ruşi, simbolistica are un rol deosebit de puternic. Faptul că Biserica Ortodoxă Rusă ia în considerare propunerea ministrului apărării Şoigu, de a-l canoniza pe generalul Suvorov, sub motivul că  ”a fost unul dintre puţinii generali din istorie care nu a pierdut niciodată o bătălie” şi că ”e recunoscut ca fiind fondatorul oraşului Tiraspol”, are o semnificaţie belicoasă şi transmite un mesaj direct, celor pe care Suvorov i-a înfrînt acum două veacuri şi jumătate sau pe teritoriul cărora a purtat bătălii – printre care ne aflăm şi noi. Prin vocea episcopului Pankraty, stareţul Mănăstirii Varlaam,  care e preşedintele Comisiei sinodale pentru canonizarea sfinţilor Patriarhiei Moscovei, Biserica Ortodoxă Rusă a anunţat că va strânge materiale pentru canonizarea generalului Alexander Suvorov, insistând pe ”acele minuni care s-au săvârşit”, răspunzînd propunerii ”mai multor organizaţii obşteşti, precum şi a ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, Serghei Şoigu”. 

 

O asemenea comisie care ia în calcul posibilitatea canonizării începe, îndeobşte, un demers de durată, care nu are întotdeauna şansa să se finalizeze prin ridicarea în rîndul sfinţilor a celui propus, în cazul de faţă  comandantul de oşti rus, Alexander Suvorov. Dar e greu de crezut că, după ce s-au întrecut în sfinţit tancuri şi binecuvîntat rachete, preoţii bisericii ruse, aceiaşi cu ”specialiştii din cadrul Bisericii”, care au misiunea să colecteze materiale despre viaţa ”sfîntă” a lui Suvorov, despre ”miracolele” pe care le-ar fi înfăptuit de-a lungul ei, un criteriu obligatoriu pentru canonizare fiind probarea sfinţeniei vieţii unui om şi a minunilor pe care le-ar fi făcut. ”Personalitatea marelui comandant, desigur, atrage atenţia multor oameni, întrebarea a fost ridicată în mod repetat de diferite organizaţii publice şi de persoane fizice. Chiar şi Ministerul Apărării, personal ministrul Apărării, a apelat la noi cu această întrebare. Sfinţia Sa, Patriarhul, i-a răspuns lui Serghei Kuzhugetovici Shoigu că ”vom strînge materiale. Vom avea o mulţime de materiale, vom reveni la această problemă în detaliu”.

 

Cine se mai îndoieşte că aşa vor sta lucurile? Pînă una alta, Suvorov este un Dumnezeu pentru transnistreni: ca fondator al Tiraspolului, acolo domneşte o statuie ecvestră imensă a sa, a cărei imagine e tipărită şi pe rublele republicii separatiste. Aleksandr Vasilievici Suvorov are mai multe titluri, după toate victoriile obţinute: e ”prinţ al Italiei”, de unde i-a alungat pe francezi, conte de Rimnik (Râmnic), după cum am văzut deja, conte al Sfîntului Imperiu German, prinţ al Sardiniei, generalissim al forţelor armate terestre şi navale ruse, feldmareşal al armatelor austriece şi sarde. Dar, în afara talentului său strategic şi tactic, într-adevăr deosebit, e cam greu să se facă, din punct de vedere teologic, o probă a ”sfinţeniei” sale, în timpul vieţii. Numai dacă armele sînt, pentru Biserica Ortodoxă Rusă, mai importante decît pacea lui Hristos.

 

 

Suvorov a fost un comandant mai mult decît ferm: în timpul campaniilor războiului ruso-turc din deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea, s-a arătat deosebit de crud, măcelărind populaţia şi prizonierii din oraşele turceşti ocupate de trupele sale, fiind chiar condamnat ”pentru acţiuni neautorizate împotriva turcilor”, de un tribunal militar al superiorilor săi din armata imperial. Dar Suvorov, deşi judecat şi condamnat la moarte, a fost salvat de ţarina Ecaterina cea Mare, care nu doar că l-a scutit de pedeapsă, ci l-a şi avansat, susţinînd că „învingătorii nu pot fi judecaţi”. E filosofia din prezent a trupelor ruse, care au invadat Ucraina – numai că ele şi comandanţii lor nu cîştigă decît în declaraţii.

 

Ridicarea lui Suvorov în rîndul sfinţilor are un mesaj politic clar. Primele victorii obţinute de acesta în cariera lui militară au fost împotriva polonezilor, cînd în 1768 a cucerit Cracovia şi, după ce a repurtat alte două victorii răsunătoare, a deschis calea primei împărţiri a Poloniei, între Prusia, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist. Un avertisment evident, pentru polonezii din zilele noastre: un sfînt al nostru a ”pus cruce” ţării voastre! 

 

Un alt ”avertisment” cu valoare politico-militară al canonizării lui Alexander Suvorov e cel pentru ucrianeni, ”Sfîntul Suvorov” a fost trimis în 1774 să înăbuşe rebeliunea iobagilor ucraineni, conduşi de Emelian Pugaciov, cel ce se pretindea ţar al ruşilor, acţiune dusă la capăt cu o deosebită cruzime. El însuşi a condus şi primul interogatoriu sub tortură al liderului răsculaţilor, înainte de trimiterea lui în lanţuri şi decapitarea sa la Moscova. 

 

Una peste alta, va fi greu pentru Biserica Ortodoxă Rusă, dacă ea îşi respectă misiunea şi menirea, să canonizeze un om care a vărsat atît de mult sînge, în viaţa lui – şi nu doar sîngele ”necreştinilor”, ci mai ales pe cel al creştinilor – căci cele mai multe războaie cîştigate de Suvorov au fost cele din Europa. La 4 noiembrie 1794, cînd s-a redeschis conflictul în Polonia şi a avut loc ”împărţirea finală” a acesteia şi dispariţia ei ca stat, forţele lui Suvorov au luat cu asalt şi au cucerit Varşovia. În masacrul care a urmat, au fost ucişi 20.000 de civili – ceea ce nu e tocmai un act de sfinţenie. 

 

Generalul rus e, poate, sfînt pentru generalii armatei ruse, pentru că, pe parcursul lungii sale cariere militare, Suvorov n-a suferit nicio înfrîngere – dar, ca să fim corecţi, trebuie spus şi că nu s-a întîlnit vreodată pe cîmpul de luptă cu Napoleon, care se afla pe atunci în campania sa din Egipt. Era tocmai vremea în care Alexander Suvorov s-a stins la 18 mai 1800, la Sankt Petersburg, fiind îngropat după dorinţa sa în Biserica ”Buna Vestire” din mînăstirea ”Alexander Nevski”, sub o placă simplă de marmură, pe care scrie ”Aici zace Suvorov”. 

 

În dizgraţia în care s-a aflat în permanenţă sub domnia fiului Ecaterinei cea Mare, care-l ura de-a binelea, Suvorov s-a mulţumit cu gloria trecută a bătăliilor sale cîştigate. Nu cred că şi-ar fi imaginat, măcar ultimul mujc al epocii sale, că generalul-favorit al împărătesei, inteligent, dar deosebit de crud şi de orgolios, a dus o viaţă care l-ar fi putut ridica la cinstea alatrelor. Dar Biserica Ortodoxă Rusă are, de două decenii încoace, alte criterii, mai apropiate de Cezar, decît de Dumnezeu. Iar Cezarul Putin are nevoie, la vremuri de criză militară, de sfinţi-soldaţi, pentru a mai putea repurta vreo victorie.