PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ciuma din vremea lui Daniel Defoe, gripa spaniolă şi Omicronul, ”prieten cu omul”

Nu sînt medic, cu atît mai puţin imunolog, deşi sînt doctor – dar în istorie. Din care am învăţat că omenirea a suportat asaltului multor pandemii. Bolile cu o mortalitate mare au inspirat dintodeauna teamă, dar au născut şi măsuri de prevenire. Aplicate atunci, ele au micşorat numărul infectărilor, al victimelor şi au împiedicat o posibilă extincţie a umanităţii.

 

Apoi, odată descoperite mecanismele de răspîndire ale bolii (în cazul ciumei, de pildă, prin purici şi păduchi), reapariţia molimelor a putut fi împiedicată. Iar din 1796, cînd s-au administrat primele vaccinuri (împotriva variolei), am avut la îndemînă o nouă armă de luptă împotriva lor. Acum, din cauze încă neştiute (poate a vitezei în care s-a pus pe piaţă un vaccin aflat încă în faza de experiment), arsenalul pus la bătaie în trecut, de la măsurile de prevenire a bolilor, pînă la vaccinare e subminat chiar de unii din ”beneficiari”. De ce, e greu de răspuns acum, dar un fapt e totuşi clar – cu toate că multe se pun de-a curmezişul, omenirea va trece cu bine, curînd – sper eu – şi peste acest moment greu. Cred asta, întrucît ”istoria ne arată că...”  

...molimele au născut, cum am spus, şi mecanismele de prevenire şi învingere a lor. Dar, după cum am înţeles din lectura unei cărţi mai puţin celebre decît ”Robinson Crusoe”, scrisă tot de Daniel Defoe, ”Jurnal din anul ciumei”, cumplita boală care a devastat Londra în 1665 a dezvoltat şi un alt soi de autoprotecţie, de natură psihică. Nu s-a întîmplat doar atunci, aşa a fost dintodeauna. Dar Defoe explică măiestrit mecanismul. El a publicat cartea în martie 1722, ca şi cum ar fi fost martor ocular al evenimentelor pe care le-a descris, deşi pe atunci avea doar cinci ani. Dar i-a stat la îndemînă un jurnal ţinut de unchiul său Henry Foe, iar ”Jurnalul” a fost publicat de Defoe sub iniţialele ”HF”, el adăungînd datelor rămase de la unchiul său măiestria literară a descrierilor efectelor catastrofei care a lovit Londra şi, mai apoi, a ciumei răspîndite şi în alte părţi din Anglia, în anul 1665.    

 

Daniel Defoe descrie un efect benefic al molimei, căreia personajul său îi supravieţuise. O învăţătură, desprinsă din cursul evenimentelor. Deşi a decis să părăsească Londra şi să se pună la adăpost în vreun sat din împrejurimi (ele însele, devastate apoi de ciuma adusă de londonezii care purtau boala), mai multe i-au stat împotrivă. Astfel încît, supravieţuind tocmai datorită acestor întîmplări socotite nefericite la vremea lor, le-a pus în seama Proniei: ”Tocmai atunci, slujitorul pe care plănuisem să-l iau cu mine mi-a tras chiul: înspăimîntat de năvală molimei, şi nefiind sigur cînd aveam eu de gînd să plec, şi-a luat singur măsuri de apărare şi m-a părăsit; aşa că planurile mele au fost zădărnicite; şi, nu ştiu cum, mereu descopeream că, într-un fel sau altul, ceva se punea în calea hotărîrilor mele de a pleca. Acest lucru mi-a adus în minte nişte gînduri care ar putea fi socotite drept o digresiune fără rost; anume, mi-a intrat în cap că toate obstacolele aveau obîrşia în voinţa cerească. Pomenesc de această meditaţie a mea, întrucît e cea mai bună încheiere pe care ar putea-o folosi cineva într-o împrejurare asemănătoare, mai cu seamă că-i vorba de una care face din datorie o problemă de conştiinţă; e bine să chibzuieşti la toate micile întîmplări care au loc în aceeaşi perioadă şi să le priveşti în complexitatea lor; adică în felul cum se înlănţuie între ele şi în felul cum toate laolaltă se leagă de chestiunea asupra căreia urmează să te hotărăşti, şi atunci, cred, poţi considera că ceea ce-ţi dictează ţie conştiinţa este un semn al Proniei cereşti”.

 

Cel puţin în cazul nostru, al pandemiei de Covid, regulamentul lui Defoe nu s-a aplicat: decizia n-a mai fost una a sinelui, ci un rezultat al manipulării acestui sine într-un adevărat război psihologic, între vaccinişti şi antivaccinişti şi de nevoia (resimţită drept nevoie, de unii chiar năvalnic) de a se înrola într-una din tabere, cu arme şi bagaje. În aceste condiţii, propria judecată, ori propria încredere în puterea Proniei au fost alterate de factorii exteriori, adică de această dezbatere deosebit de aprinsă din spaţiul public şi cel virtual. Şi în Londra în 1665 au existat revolte, împotriva restricţiilor ciumei: autorităţile au închis un birt popular dintr-un cartier sărac, desenînd crucea pe poartă (semnul carantinării), dar localnicii l-au eliberat pe cîrciumar şi familia sa, închişi înăuntru, ca suspecţi de ciumă. Poate nu este exemplul potrivit, dar e singurul: pe atunci, nimeni nu se gîndea la libertăţile încălcate de măsurile drastice luate de Primăria Londrei, cît la groaznica moarte adusă de ciumă.

 

În ceea ce mă priveşte, eu nu m-am simţit parte a acestui război dintre vaccinişti şi antivaccinişti. Am luat însă de bune cele scrise de Defoe şi m-am lăsat purtat de val, care a făcut să-mi fi fost mai uşor să mă vaccinez, decît să nu o fac. Primul fapt a fost că vaccinul există, a fost la îndemînă. Apoi, acela că am însoţit-o pe soţia mea la vaccinare, ea făcînd parte dintr-o categorie la care cumva imunizarea a făcut parte din ”fişa postului” şi, fiind doze libere în plus, m-am hotărît brusc să mă vaccinez şi eu. La această hotărîre a contribuit şi faptul că aşa puteam călători mai uşor în Germania, la fiul meu. Fără să fiu absolut convins de vreo ”tabără” sau argument anume, m-au convins atît aceste mici întîmplări, cît şi propriile nevoi, din anumite momente – şi le-am lăsat pe el să acţioneze, ca ”liber arbitru” al meu. Şi n-a fost deloc rău, nici pentru sufletul meu şi nici pentru trup. Am socotit, ca şi Defoe, aceste împrejurări drept semne ale unei alte voinţe, pentru ca eu să supravieţuiesc neatins de boală.

Omenirea are un instinct de supravieţuire, ca oricare organism viu. Ceea ce cred eu că uităm e că şi virusul e la fel. ”Gazda” lui e omul şi, într-o logică firească a lucrurilor, n-ar trebui să-l ucidă. Virusul, deşi e viu, n-are conştiinţă, dar are în schimb o oarecare predictibilitate. Ca organism viu, totuşi dezvoltă mecanisme de adaptare, prin care produce mutaţii, pentru a rămîne viu. E ceea ce, întărit fiind şi de studii încurajatoare care au fost publicate, socotesc, fără a fi un specialist, că s-a întîmplat şi cu ultima variantă Covid, Omicron, care se dovedeşte mult mai ”prietenos” cu gazda sa, organismul uman, în comparaţie. cu variantele anterioare ale bolii.

 

Tot istoria ne arată că asemenea situaţii s-au mai petrecut. Mulţi au asemănat (şi cred că nu fără temei) pandemia de Covid cu gripa spaniolă, de la finele primului război mondial, care, după milioane de victime, făcute între 11 martie 1918, cînd a izbucnit într-o tabără militară din SUA şi pînă la finele anului 1919 şi a îmbolnăvit aproape jumătate din populaţia globului, s-a stins apoi de la sine. Fără să fie cunoscută exact, se estimează că rata mortalităţii a fost una extrem de mare, între 2,5 şi 5%. În prima jumătate a anului de pandemie, au murit 25 de milioane de oameni, cît a ucis SIDA în 25 de ani.