PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cum facem noi fără să vrem jocurile lui Putin: blocada românească a Ucrainei

În România, totul merge minunat. Sîntem nişte aliaţi de nădejde ai NATO. Participăm cu toate capacităţile noastre la ajutorarea fraţilor noştri din Ucraina. Eforturile României sînt apreciate. Pe scurt, cam acesta este scheletul unui discurs prezidenţial. Discurs pe care Klaus Iohannis îl mai îmbracă doar cu ceva ”actualitate” şi ”locaţie”, în funcţie de necesităţi, îl ambalează şi-i dă drumul. Trucul n-a mai funcţionat în cazul Portului Constanţa, care e blocat. Nu de mine ruseşti sau ucrainene, ci de proverbiala indolenţă românească, care chiar dacă e împachetată  frumos şi lunguieţ, ca salamul săsesc, nu face lucrurile să se mişte, doar pentru că aşa spune preşedintele.

 

 

Turuiala prezidenţială nu ajunge. Scheletul tot schelet rămîne şi, de cele mai multe ori, realitatea bate discursul. E şi cazul situaţiei din Portul Constanţa – ”perla strategică” a României la Marea Neagră. În condiţiile în care porturile ucrainene sînt distruse sau blocate de nave ruseşti, cum e cazul Mariupolului sau al Odessei, porţile de ieşire a grînelor ucrainene către lume pînă nu demult, ar fi fost sarcina Constanţei, din apropiere, să le preia rolul. Strategic vorbind, pe hartă, aşa stau lucrurile. Declarativ, au stat la fel. 

 

Pe 7 iunie, aflat la Buzău, preşedintele Iohannis a fost încolţit cu o întrebare legată de situaţia portului nostru maritim principal: îşi poate, sau nu îndeplini rolul de-a dreptul istoric, pe care ar trebui să-l joace în actuala fază a conflictului din Ucraina şi în salvarea lumii, practic, în faţa ”crizei grîului”, care se prefigurează? Pe chipul preşedintelui n-a tresărit niciun muşchi: ”Această rută este viabilă, se întîmplă şi la acest moment. Este o rută care este folosită în momentul de faţă, cerealele sînt aduse pînă în portul Constanţa şi de acolo mai departe pe calea apei. Iar să spunem că Marea Neagră este blocată mi se pare deocamdată o exagerare. Pericolul minelor în Marea Neagră există şi partea nordică a Mării Negre, aferentă Ucrainei este blocată, dar portul Constanţa nu este blocat şi vom avea grijă să nu fie blocat”. Şi cei care spun altfel sînt nişte răuvoitori, arăta tonul prezidenţial.   

 

De fapt, declaraţia lui Klaus Iohannis era o mare cacealma. Portul Constanţa era chiar la acea dată blocat, nu de mine de război navale din larg, ci de proverbiala indolenţă românească. Una din porţile prin care cerealele ucrainene pot salva de spectrul foametei părţi ale lumii nu se poate deschide, fiind blocată de gunoaie. Numai în mintea lui Iohannis totul merge uns: dacă nu sînt mine pe mare, atunci totul merge pe vapoare, spune logica nemţească. Nu şi pe pămînt românesc. 

 

Cea mai mare speranţă pe care ucrainenii şi-au pus-o în România a fost legată de exportarea recoltei lor de cereale de anul trecut, de 20 de milioane de tone, surprinsă în silozuri de începutul ”operaţiunii speciale” a lui Putin. La nici două luni după începerea războiului, în luna aprilie, autorităţile ucrainene au început să-şi golească silozurile de grîu, în aşteptarea noii recolte şi au redirecţionat cereale spre România, cu punct final pe terminalele portului maritim din Constanţa. Au crezut pe cuvînt ceea ce avea să susţină în continuare şi preşedintele Iohannis, la Buzău: că ”avem capacitatea”. Cu un cuvînt din argoul anilor ’80, vax! Grîul ucrainean a fost rapid blocat prin vagoanele, şlepurile şi camioanele cu care a fost adus. Dacă portul Mariupol a căzut victimă asediului ruşilor, portul Constanţa rezistă cu brio, în continuare, asediului grînelor ucrainene, care l-au înconjurat din toate părţile. Şi zac acolo. Înaintarea cerealelor de la răsărit spre mare mai e împiedicată şi de vitejia vameşilor români de la frontieră, care au oprit, pe zeci şi zeci de kilometri, coloanele cu TIR-uri. 

 

 

Fac haz de necaz. De fapt, sîntem de rîsul lumii. Aşa cum releva o anchetă publicată la începutul lunii de foştii mei colegi de la ”Europa liberă”, Ucraina a eşuat în încercarea de a folosi oportunităţile tranzitării grînelor sale spre Europa, prin România. Pe scurt, pentru că ţara noastră nu le poate oferi nicio oportunitate. Milioanele de tone de grîu ucrainean rămîn blocate în silozuri, fără a putea lua calea spre cei ce au nevoie de ele. Contrar liniştitoarelor declaraţii prezidenţiale, Ucraina n-a putut să-şi ducă la bun sfîrşit planul: blocadei ruseşti de pe mare, i s-a suprapus blocada birocratic-balcanică ”bine făcută” din România. De cînd au început grînele ucrainene să vină spre Constanţa şi pînă la începutul acestei luni, operatorul portuar Comvex SA Constanţa a încărcat circa 180.000 de tone de cereale din Ucraina la bordul a patru nave – şi nu un milion de tone, cum ne mai liniştea recent preşedintele. Klaus Iohannis avea dreptate, într-un punct: diferenţa, pînă la un milion de tone a ajuns, bineînţeles, în portul Constanţa. Numai că n-a şi plecat de acolo. Aşteaptă. 

 

Ce n-a făcut flota rusă din Marea Neagră, au făcut 700 de vagoane ruginite ale CFR Marfă, copacii şi tufele crescute peste liniile ferate din port, lipsa iluminatului pe timp de noapte la dane, care împiedică accesul traficului auto spre încărcare, după lăsarea întunericului. Aşa a fost surprins portul Constanţa, ”perla” noastră, de invazia grîului ucrainean. Căreia îi rezistă cu brio, prin aceleaşi mijloace. Cînd, în sfîrşit, în aceste zile ne-am apucat de treabă, cam după acelaşi model şi ritm în care se construiesc autostrăzile, la porţile de intrare în România pentru grîul din Ucraina sînt cozi imense. Pentru încărcarea unei singure nave de 60.000 de tone, sînt necesare 300 de vagoane, 300 de şlepuri şi cîteva mii de tiruri. Vagoanele au timp de aşteptare în vămile Halmeu şi Siret de 28, respectiv 30 de zile. În luna mai, s-a ajuns la o medie de 100 de vagoane cu grîu, intrate pe zi în ţară. Un adevăra succes! Tirurile aşteaptă şi ele la vamă, doar între 7 şi 10 zile. Nici cu transportul naval lucrurile nu stau mai bine. Dunărea a devenit şi ea un fel de cale ferată. Infrastructura porturilor noastre nu permite descărcarea rapidă a şlepurilor; la finele lunii mai, portul Sulina era blocat de două săptămîni, de grîul pe care nu mai aveau unde-l pune. 

 

Toate zilele (chiar şi peste o lună) pierdute pe drum, pînă în portul Constanţa dau răgaz portului, ca grîul ucrainean să se strecoare, în bătălia finală a frontierelor, asemenea unui imigrant, printre bălării, copaci şi sute de vagoane ruginite. Le-am admirat în măreţia lor statornică acum două zile la ştiri, cum blochează ultima cale spre lume a cerealelor din Ucraina,  de-a lungul celor 13 kilometri de şine de cale ferată din port. Ca să se facă loc grîului, care invadează deja România pe toate părţile, venind cu trenul, tirul sau şlepul, e nevoie să se facă curat: guvernul a deblocat banii pentru acţiune, am fost anunţaţi de ministrul Grindeanu, ajuns la faţa locului, într-o misiune de lucru. 

 

E pentru prima oară în 30 de ani, cînd se întîmplă aşa ceva. Deşi Ucraina îşi anunţase intenţiile încă din aprilie, noi ne-am mişcat abia acum – executivul a avut alte treburi: certuri pe impozite, numiri în funcţii. Şi, că tot ne-am apucat de treabă, s-a anunţat cînd va fi gata:  în fix 149 de zile, pentru repararea a 35 de şine de cale ferată, cu o lungime totală de 13 kilometri. Adică, mai puţin de 100 de metri de şină pe zi. Şi pentru golirea lor de 700 de vagoane ruginite. Dacă le donau gospodarilor din Sinteşti ca fier vechi, rezolvau problema lor în mai puţin de o săptămînă. În toate circumstanţele de mai sus, nu e de mirare că Ministerul Agriculturii din Ucraina a anunţat că a putut exporta, din aprilie pînă în prezent, doar 1,4 milioane de tone, de la începutul războiului pînă acum. Înainte, exportase prin propriile sale porturi 6 milioane de tone, cu o lună înainte de declanşarea ”operaţiunii speciale”. 

 

Se poate spune, deci, că ”blocada românească” a grîului ucraiean e la fel de eficientă ca şi aceea a ruşilor. Noi nu folosim rachete, ci hotărîri de guvern, ordine de ministru, hîrtii şi ştampile. La fel de eficiente, dar fără să facă zgomot.  

 

Niciodată Putin nu se va gîndi să atace România. Din primele zile, fără să mişcăm un deget, orice ”operaţiune specială” va fi oprită de infrastructura feroviară, rutieră şi maritimă a ţării noastre. Ca să nu mai vorbim de vameşi. Iohannis nici nu va şti că am fost atacaţi: nu-l va deranja nimeni, pentru atîta lucru, din partida de golf de la Pianu Mare.