PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Episcopul partizanilor: Preasfinţitul Vasile Someşanul

Înaltul Vasile Someşanul nu a fost pentru mine o cunoştinţă întîmplătoare, dintre care ne răsar multe pe cărările vieţii, ci l-am cunoscut ca pe un mare şi înţelept duhovnic, om care gîndea de fapt cu sufletul şi judeca cu iubirea de semeni. Moartea sa m-a îndurerat şi tulburat profund.

 

Blîndul păstor, printre eroi şi morminte

 

Pînă în data de 24 iunie 2009, nu cunoscusem îndeaproape un ierarh al bisericii ortodoxe. Atunci însă Pronia a făcut ca să-l cunosc pe primul în persoana părintelui Vasile Someşanul, Preasfîntul episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Se întîmpla la slujba de reînhumare a trei partizani, ucişi de o grupă de securişti în hotarul comunei Nepos, pe un deal numit, din vechime, Dealul Crucii, care îşi îndeplinea menirea, devenind în dimneaţa zile de 24 iunie 1949 o Golgotă a celor trei victime, aduse pe culmea sa spre a fi împuşcaţi. 

 

În ziua de 24 iunie 2009, la Bistriţa, în Capela Cimitirului Municipal din Bistriţa, mă aflam alături de mulţi săteni din Nepos, veniţi la oraş în frunte cu preotul lor Vasile Rus, în mijlocul unei gărzi militare, care străjuia un coşciug: în el se aflau laolaltă osemintele celor trei oameni, Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ştefan Burdeţ. Cei trei au fost executaţi sumar de o echipă a Securităţii pe Dealul Crucii, din marginea acelui sat, exact cu 60 de ani în urmă. Leonida Bodiu, fost căpitan în Regimentul de Gardă al Armatei Regale, secondat de cei doi, iniţiase constituirea unei reţele de rezistenţă anticomunistă, ”Garda Albă”, cunoscută şi ca ”Liga Naţional-Creştină”, care grupa aproape 200 de oameni de prin părţile Năsăudului. Prinşi, cei trei au fost anchetaţi şi torturaţi multă vreme la Securitatea din Bistriţa, după care, în 23 iunie 1949 au fost urcaţi într-o maşină, au fost duşi la Nepos şi prin satele dimprejur, fiind purtaţi cu căluşe în gură, legaţi şi plini de sînge, să-i vadă lumea aşa, chinuiţi, cu nişte pancarte pe piept, pe care scria ”cine va face ca ei, ca ei va păţi”. La sfîrşit, au fost duşi, încătuşaţi cum se aflau, pe Dealul Crucii. Aici au fost împuşcaţi din spate, cu rafale de pistol-mitralieră şi prăvăliţi într-o rîpă, în zorii zilei de 24 iunie 1949. Le-am găsit osemintele în în 27 aprilie 2009.

 

Am observat curînd, într-o latură a Capelei, o siluetă nu foarte înaltă, dar care prin gracilitatea ei şi a figurii prelungi, străjuită de o barbă albă, răsfirată frumos pe patrafir, părea să domine adunarea, chiar şi pe viguroşii soldaţi din garda militară, ce înconjurau coşciugul. Am ajuns, îndrumat de Leonida Bodiu, nepot al celui ucis, cu acelaşi nume, în urmă cu şase decenii, să fac cunoştinţa părintelui Vasile. Blînd şi binevoitor, m-a întrebat nu dacă, şi cînd ţin să vorbesc, după, ori înaintea sa? Am spus, luat pe nepregătire, că ar fi mai bine ca ”înalt-prea sfinţia voastră să vorbiţi şi să-mi daţi şi mie apoi ocazia să zic ceva”. Nu mă prea pricepeam atunci la ierarhia bisericească. ”Vedeţi că nu sînt înalt, şi nici n-am nevoinţă să mai cresc”, a zîmbit el. ”Ziceţi-mi părinte, e deajuns”, a mai adăugat. N-am priceput pe loc înţelesul spuselor lui, desluşite ceva mai tîrziu de părintele Vasile Rus din Nepos, el însuşi nepot al lui Toader Dumitru, unul dintre cei trei partizani ucişi. A urmat apoi slujba unui sobor de preoţi, în frunte cu Preasfinţia Sa, iar cortegiul a pornit spre locul de veci. 

 

Eu am vorbit atunci despre inidferenţa statului faţă de eroii săi. Eram încă sub imperiul nevoinţelor zadarnice ale urmaşilor celor ucişi, de a obţine un loc de veci pentru ei în Cimitirul Eroilor din Bistriţa, de zidul  indiferenţei şi al nepăsării de care s-au lovit, ba la Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, ba la Primăria municipiului Bistriţa, ba la Asociaţia "Cultul Eroilor" care se ocupă de administrarea cimitirelor în care sînt înmormântaţi eroii militari. A fost zadarnic, singurul lucru ce s-a putut obţine, cu ajutorul prefectului de Bistriţa şi a Comenduirei Garnizoanei au fost onorurile militare la înmormîntarea celor trei partizani, dar osemintele lor au fost aşezate la o oarecare distanţă, în afara gardului Cimitrului Eroilor, între oamenii obişnuiţi. Atunci eram tare supărat, din acest motiv. Ca şi urmaşii lor, socoteam că nu li se arată cintea cuvenită. 

 

 

Punînd mîna pe mîna mea, în vreme ce făceam apoi ultimii paşi către groapa săpată pentru un singur coşciug, în care se aflau osemintele celor trei eroi pe care statul refuza să-i considere astfel, părintele Vasile mi-a spus, cu cuvinte liniştite, că ”aşa s-a rînduit”, să fie îngropaţi cum îi şi găsisem, în aceeaşi groapă, săpată puţin adînc în marginea unei rîpe şi îmbrăţişaţi în moarte, cu două luni în urmă. Şi că oricum ”ce e să se întîmple, se şi întîmplă, toate avînd un rost al lor pe care noi nu-l pricepem imdeiat”.  Supărat încă, eu continuam să bodogăn, împotriva Asociaţiei ”Cultul Eroilor”, a procurorilor care blocaseră multă vreme dosarul şi eliberarea certificatelor de deces, pe motive absurde, a lipsei de interes a statului pentru soarta victimelor sale. 

 

Părintele Vasile Someşanul, Preasfîntul episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului venise el însuşi să slujească la reînhumarea acestor eroi, a căror îngropare în pămînt sfinţit era ea însăşi o poveste tristă. Eram, dinaintea începerii slujbei, întristat şi furios. Părintele, cum am spus, mă ascultase cu luare-aminte şi blîndeţe şi înainte, şi după şi numai el ştie cum a făcut că, totuşi, ceremonia, minată cumva de refuzul autorităţilor militare (”Asociaţia Cultul Eroilor” din Bistriţa) de a ceda o parcelă de loc din Cimitirul Eroilor pentru aşezarea partizanilor unde li s-ar fi cuvenit, a curs în această notă a blîndeţii, impusă de el fără cuvinte. Supărarea nu era doar a mea, ci şi a urmaşilor celor ucişi mişeleşte de Securitate, ca şi a sătenilor din Nepos, veniţi la Bistriţa în număr mare – şi nu doar din Nepos, ci şi din satele vecine, de peste Dealul Crucii, precum Rebra ori Rebrişoara.

 

La despărţire, părintele episcop Vasile Someşanul m-a îmbrăţişat cu căldură, pe care am simţit-o multă vreme apoi. Îmblînzit, am plecat capul şi m-a binecuvîntat, urîndu-mi să ne revedem cu bine, şi era în vocea şi ochii săi atîta blîndeţe, încît numai la aceasta m-am putut gîndi, şi în rest la nicio supărare, ştearsă într-o cruce deasupra capului meu, de către blîndul păstor.

 

Cîtă bunătate poate să încapă într-o plasă de struguri

 

Ne-am revăzut la Nepos, în 17 octombrie 2010. Prea Sfinţia sa Vasile Someşanul era acelaşi, neschimbat şi zîmbitor. Eu nu prea aveam, iarăşi, motive de bucurie. Din februarie, fusesem îndepărtat brutal de la conducerea Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care sistase şi orice acţiune de exhumare a victimelor Securităţii, dar înfiinţasem, ca ONG, un Centru de Investigare a Crimelor Comunismului, continuîndu-mi activitatea alături de prietenii mei, arheologii Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza. Venisem cu toţii la Nepos, invitaţi de vrednicul preot Vasile Rus, care ridicase, în faţa bisericii, un frumos monument pentru comemorarea eroilor de pe Dealul Crucii. 

 

Părintele episcop Vasile, alături de părintele Rus a sfinţit monumentul, după care am plecat, în funtea unui mare cortegiu de enoriaşi la Căminul Cultural, unde am prezentat sătenilor un film, realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, despre aventura descoperirii celor trei martiri de pe Dealul Crucii, ucişi în noaptea de Sînziene a anului 1949. Între timp, aflasem numele ucigaşilor lor.

 

La masă, părintele Vasile Someşanul, Preasfîntul episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului m-a chemat şi m-a aşezat lîngă el. Am început să-i povestesc despre ce mi se întîmplase şi apoi despre martiriul celor trei, Leonida Bodiu, Toader Dumitru şi Ştefan Burdeţ, despre suferinţa urmaşilor, hărţuiţi şi ei de Securitate, după săvîrşirea crimei. Aflasem între timp că fostul sublocotenet de securitate Liviu Pangratiu, comandantul conando-ului ucigaş şi plutonierul Traian Săsărman sînt încă în viaţă, dar nimeni nu-i anchetează pentru crimă şi eram iarăşi indignat. Alţii, plutonierul major Liviu Herta, sergentul de Miliţie Grigore Pop, care au participat la execuţie, ca şi un anume Penteker, şoferul maşinii, nu mai trăiau. Eram iarăşi supărat, din toate aceste motive, iar părintele Vasile era iarăşi nespus de bînd. Văzînd îmaginile deshumării, pe cei trei martiri îmbrăţişaţi în moarte şi ascultînd povestea lor şi a felului în care au fost ucişi, episcopul se închina adesea lîngă mine, şoptind o rugăciune. 

 

Părintele episcop Vasile a ascultat cu luare aminte povestea Sabinei Petri, bătrînă din Nepos, care avea 16 ani pe vremea crimei, dar care îşi amintea cu acurateţe scena de coşmar din Dealul Crucii, la care a fost martoră fără voie, în zorii zilei de 24 iunie 1949, cam pe cînd se pregătea soarele să răsară, la 5 dimineaţa. Ea a văzut, ascunsă după o claie de fîn, cum cei trei au fost daţi jos din maşină, cum au făcut cîţiva paşi pe jos, înainte de a fi seceraţi din spate de rafale de pistol-mitalieră, trase de trei oameni, după care cadavrele au fost prăvălite în rîpa de lîngă drum şi acoperite cu pămînt puţin: "era foarte mult sînge, iar iarba, înaltă în jur, era culcată la pămînt, pe loc întins. Am fugit la tata într-un suflet şi i-am povestit ce-am văzut pe ogorul nostru".  Ca şi cuvintele Martei Sântâion, fata lui Ştefan Burdeţ din Rebra, unul dintre partizanii ucişi, care avea 10 ani cînd a aflat că i-a murit tatăl: "a venit unchiul nostru şi ne-a spus că tata a fost împuşcat pe Dealul Crucii. Mama n-a crezut şi atunci, unchiul şi alţi consăteni s-au furişat noaptea, au deschis mormîntul şi au luat cîte o bucată din hainele lor. Aşa am ştiut că au fost ei".

 

Iarăşi, părintele Vasile Someşanul m-a îmblînzit repede. Fără multe cuvinte, dar au făcut-o mîinile sale. Cu degete subţiri şi fine, ţinea ca el însuşi să-mi frîngă bucata de pîine, să-mi pună în farfurie şi să-mi toarne în pahar. Copleşit de o cinste care părea firească în simplitatea gesturilor, am tăcut. Şi am înţeles mai tîrziu şi mai multe decît am înţeles atunci, din spusele părintelui episocp Vasile, despre căinţă, despre faptul că fără îndoială ucigaşii încă vii trec, acum, cînd despre crima lor se ştie, prin chinuri mai mari, decît dacă ar fi pedepsiţi de semeni pentru fapta lor pentru că n-au cum, vîrstnici fiind, să nu ştie că-i aşteaptă curînd o judecată mult mai aspră. Dar poate şi o milă la fel de mare, pentru că Dumnezeu îi iubeşte îndeosebi pe păcătoşi, după căinţa lor. 

 

Părintele Vasile mi-a vorbit apoi mult despre Pronie. Despre faptul că nu e nimic întîmplător şi că toate cîte se petrec, din Voia Domnului se petrec. Astfel, de la Prea Sfinţia Sa părintele Vasile Someşanul am învăţat cea mai preţioasă lecţie, pentru un istoric: că nu există ”rolul întîmplării” în istorie, ci acesta se numeşte, mult mai simplu, voinţa lui Dumnezeu. Pronia.

 

I-am dat dreptate nu cu multă vreme mai tîrziu, cînd, după ce a murit, căindu-se ori nu, asta nu pot eu şti, fostul colonel de securitate pensionar Liviu Pangraţiu, şeful commando-ului ucigaş, a fost înmormîntat cu onoruri militare, într-un cimitir al eroilor: fusese veteran de război, iar în această calitate a primit, automat, prin lege, loc de veci într-un asememea cimitir, de care cei pe care i-a ucis n-au avut parte. I-am dat dreptate părintelui Vasile, care-mi spusese că Pronia le aşează pe toate: cum ar fi dormit somnul de veci victimele lui, alături de ucigaşul lor? ”Mai bine, toate, aşa cum s-au rînduit…”, mi-au răsunat atunci, cum îmi răsună şi acum în minte, cuvintele blîndului părinte Vasile. 

 

În aceste zile, de cînd am aflat de plecarea sa la Domnul, care m-a îndurerat, am aflat o poveste a unui preot din eparhia sa, despre  părintele Vasile Someşanul, Preasfîntul episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Se întîmpla că acest preot, înainte de a fi hirotonit, se afla în mari necazuri, avea soţia, grav bolnavă, în spital. Peste o zi, mergînd în vizită la ea, l-a întîlnit acolo pe bunul şi blîndul episop, venit la spital, la salonul unde era internată soţia lui, cu o plasă de struguri. Aşa a fost toată viaţa sa acest bun şi blind păstor, pe care Dumnezeu îl odihneşte acum în pace.