PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / În România, pluralismul politic e luat pe persoană fizică. PNL şi PSD condamnaţi pe viaţă la guvernare, USR şi AUR se ţin de lupte interne, în loc de opoziţie

Georgescu clatină barca AUR

Ultimele zile au tulburat apele în AUR. Se pare că prezenţa lui Călin Gerogescu, un personaj care va intra în istorie, după părerea mea, ca un monument al imposturii, a stricat un echilibru care acum pare că era fragil, în ”Alianţă”. Unii s-au prins că au de-a face în persoana lui cu un ins care pozează în tehnocrat şi care, el ştie cum, a ajuns să fie propus ba prim-ministru, ba preşedinte ”de onoare”. Georgescu e misterios, în afara faptului că a fost şaptesprezece ani funcţionar la ONU. Că este un antioccidental convins. La bază e, ca şi Dacian Cioloş de la USR, absolvent de agronomie. Se pare că această facultate te califică absolut pentru tot şi, deci, automat, pentru cele mai înalte funcţii în România.

Sînt însă şi alte lucururi, pe care unii din partid le ştiu şi nu riscă să-şi asume un asemenea personaj, mai ales în actualul context, al agresiunii Rusiei în Ucraina. Călin Georgescu s-a autopropus, susţinut de Sputnik şi Russia Today pentru funcţia de prim-ministru încă din 2016. Se consideră un vizonar. Pro-rus, pro-legionar, antisemit, anti-NATO, anti-UE. E portretul perfect al ”românilor verzi”, făcut de Caragiale. Dar fără umor. Deşi e susţinut vădit de propaganda rusă, a ajuns veşnicul candidat, la funcţia de prim-ministru şi prezidenţiabil, tocmai din partea naţionaliştilor români. E un paradox, pe care unii din liderii AUR l-au sesizat.

”Putin de România”, cum i s-a spus, se crede salvatorul ţării, se declară împotriva scutului antirachetă de la Deveselu, împotriva apartenenţie noastre la NATO. Vede în Uniunea Europeană doar corporaţii. Norocul nostru e că românii au mult bun simţ. Că tonul doct şi patriotismul de paradă nu pot ascunde, la nesfîrşit, impostura. AUR-ul n-a apucat să şi-l asume pe deplin.  Norocul lor. Românii nu mai cred demult în soluţii ”salvatoare”, precum era pe vremuri ”varianta Cojocaru” de privatizare, ori cum e acum vizionarul Georgescu. El propune o cale înfundată, spre un socialism ecologic, cu faţă umană, combinat cu extremism naţionalist. Un fel de neofascism ”putinian”. O cale moartă, de pură propagandă, după model sovietic.

Ţinut în viaţă de doctori ruşi cu perfuzii cu sînge tricolor, pentru culoare locală, Călin Georgescu e un agent de influenţă, şi nu un politician de succes, cum se crede. E pur şi simplu un propagandist al autocraţiei ruseşti, pe meleaguri mioritice. Şi povestea n-are cum să ţină. E şi motivul pentru care va intra în istorie la capitolul note de subsol – dar, pînă atunci, are grijă, cu ”misiune” sau nu, să scindeze AUR-ul, care şi aşa e o alianţă-mozaic de grupări, pe care Simion şi Tîrziu reuşeau totuşi să le ţină în echilibru.

A fost de-ajuns ca al treilea să fie săltat în barcă, pentru ca aceasta să-şi piardă echilibrul şi să ia apă. Riscurile nu sînt mici: o altă alianţă, Alianţa pentru România a lui Meleşcanu, a coborît de la 17%, cît avea în 1999, pînă la dispariţie – nici n-a mai intrat în Parlament. A fost deajuns ca despre lider să se afle că a minţit, în afacerea ”Firul Roşu”, şi totul s-a dus pe apa sîmbetei. Şi în cazul AUR-ului, al cărui efort e să convingă că, totuşi, nu pot fi socotiţi un fel de neonazişti, ci suveranişti frecventabili, riscurile nu mai sînt demult mici. Mai ales cu un apucat, precum Georgescu, capabil să distrugă orice strategie de comunicare a unui partid care, vrînd-nevrînd, trebuie să se gîndească şi că, de principiu, ar trebui şi să guverneze, cîndva. Cu unul ca Georgescu, mici şanse. Cu lupte de orgolii la vîrf, şi mai mici. Se apropie un moment, în care nu mai există alternativă. Nu există opoziţie veşnică, ci doar dispariţie, în vremuri de opoziţie.

Cioloş şi Barna - ultima rundă

Dacă din AUR n-au venit valuri prea mari în afară, cu privire la conflicte interne la vîrf, altfel se petrec lucrurile în USR. Aici, se întîmplă ceea ce se întîmpla în PNL, după ”infuzia” pedelistă: există o reacţie de respingere, care se va manifesta multă vreme. Nimic n-o vindecă. Pretenţia lui Dacian Cioloş, aceea de a-şi impune propria echipă la conducerea USR-ului, nemulţumit că aripa sa PLUS e minoritară în forurile alese la ultimul Congres, e un vis. Face parte dintr-un film, care n-are a face cu partidul, un fel de ”pod prea îndepărtat”.

Era evident că numai un foarte bun diplomat ar fi reuşit, pînă la urmă, să armonizeze rapid cele două aripi, USR şi PLUS, cu daune colaterale minime. Ori, Cioloş e foarte departe de aşa ceva. Propriul orgoliu, alimentat de partidul peste care a domnit, cu totul alfel construit, cum a fost PLUS-ul (ierarhico-securistic, rigid), dă pe dinafară. Astfel încît s-a grăbit cu un ultimatum, către USR: ori i se votează ”programul” de reinventare a structurilor partidului, ”unificat” sub ”sceptrul” său, ori demisionează.

E un act grav, cu atît mai mult cu cît pretenţiile sale, logic, nu pot fi satisfăcute. Nemulţumit că nu are majoritate în Biroul Naţional, că secretarul general al partidului e ”om al lui Barna”, Cioloş vrea o ”reevaluare” a acestuia, adică o revocare şi înlocuire, cu un om al lui – pe de o parte – iar pe de alta, o diminuare a rolului Biroului, care să fie substituit, atît în pregătirea unui ”guvern din umbră”, cît şi în elaborarea mesajelor electorale, de un fel de ”comisii mixte”, în care jumătate să fie persoane din ”societatea civilă” şi ”mediul de afaceri”, care să contruiască strategiile partidului, pe diferite teme.

Sînt pretenţii absurde. Chestiunea cu ”mediul de afaceri”, aduce cu ideea că partidul e scos la licitaţie, ca la Bursă. În al doilea rînd, în România nu mai e societate civilă, de la Băsescu încoace. Acesta a reuşit să o înregimenteze politic, fie de o parte, fie de alta, pe toată. Sub această etichetă, care pare mai degrabă o ameninţare că-şi va aduce ”coloana a V-a” în partid, Cioloş vrea să-şi impună cu forţa o echipă sub control, ameninţînd altfel cu demisia. Şi atît a aşteptat Barna!

Fostul preşedinte al USR-ului îşi cunoaşte mai bine oastea, dezordonată şi de nestăpînit, dar gata de acţiuni ferme, dacă primeşte o ”ţintă” pe care activul partidului o socoteşte atrăgătoare. În actuala situaţie, singura miză care mai poate aduce USR pe o linie de plutire e o reinventare a mesajului, dar nu prin ”comitete şi comiţii”, prin epurări şi control total, cum îşi doreşte şi e obişnuit Cioloş.

Cearta e acum între lideri, de temperamente şi formaţii diferite. Îmi aduc aminte sumedenia pretenţiilor lui Cioloş, cînd era curtat de PNL-ul aflat în criză de candidat, la Primăria Capitalei. Ele nu trădau altceva decît nostalgia unui om după puterea pe care a avut-o, ca prim-ministru. Timpuri în care nimeni nu-i ieşea din vorbă şi după care tînjeşte şi acum, a tînjit în fiecare zi, de atunci încoace. Niciodată, Cioloş n-a înţeles altfel politica, decît ca el să dispună şi alţii să execute. Aceasta e marea lui problemă.

În schimb, Barna a cunoscut gustul amar al înfrîngerii – şi asta se pare că l-a înţelepţit, cumva. Poate l-a mai ajutat şi faptul că, la 46 de ani, Dumnezeu i-a dăruit în cele din urmă un băieţel, lîngă care, am aflat din răspunsul pe care i l-a dat lui Cioloş la pretenţiile emise, că s-a simţit bucuros să stea, cîtă vreme n-a mai avut treabă cu partidul. Dar acum, evident, are din nou: Barna amendează drastic, toate derapajele autoritariste ale lui Cioloş.

Fostul lider userist ştie că acesta, nici să vrea, nu poate supune ”democraţia internă” adesea anarhică, pe care e construit de la bun început USR-ul. Pe care Cioloş nici n-o înţelege, măcar, ca să priceapă că a reforma USR-ul, după voinţa lui, e o încercare la fel de utopică, precum a fost reformarea comunismului, de către Gorbaciov. Dacă sînt acceptate pretenţiile lui Cioloş, USR-ul se duce de rîpă – prin transformarea într-un ”partid de lider”, adică la butoniera preşedintelui. Nu doar că riscul e prea mare (Cioloş nu mai e ”tehnocratul” popular de odinioară, s-a făcut şi de rîs, căzînd în capcana lui Iohannis, ducîndu-se cu mîna-ntinsă la Cotroceni), dar nu e acceptat de însăşi întreaga istorie ”instituţională” a USR-ului. Cred că deja, în partid, tensiunile au atins cote maxime şi ”forumurile interne” au încins internetul, în pragul topirii siliciului din circuite.

O frază din tot ceea ce a cerut Cioloş, este relevantă pentru întreg demersul lui, prin care care emite pretenţii absurde, de autocrator al USR-ului:: ”Ca preşedinte, sînt învestit de votul unei majorităţi dintre voi să vă reprezint, dar şi să armonizez echipele intern. Exercitarea mandatului meu are sens, atîta vreme cît consider că pot să fac acest lucru. Potrivit actualului statut, preşedintele are însă foarte puţine pîrghii, prin care poate imprima direcţii organizaţiei şi prin care poate face schimbări”.

În acţiunea lui Cioloş, Barna a descoperit un bun temei să le arate colegilor ce au pierdut, nevotîndu-l pe el la Congres. Şi, cu ”eleganţa” unui upercut, îşi pune la pămînt rivalul, într-o postare pe facebook, din care, la fel, spicuiesc esenţialul. I se adresează, aparent cald, lui ”Dacian”: ”Scriu acest mesaj cu senzaţia că am epuizat capacitatea de a dialoga direct. E clar că nu vrei consens, ci că vrei un partid pe persoană fizică. Nu ai loc de majoritate. De fapt, tu nu ai loc de partid. Şi pentru că de trei luni alegi să comu¬nici cu colegii singur, filtrînd realitatea din Biroul Naţional, unilateral. Cum de altfel ai făcut şi azi, cînd ne-ai pus pe masă un program al preşedintelui, ne-ai anunţat că fie îl acceptăm, fie ne despărţim”.

Mie, mi se pare că, fiind spuse toate cele de mai sus, niciun ”ordin de zi pe unitate” nu-i mai salvează pe userişti, de la sciziune. Singura lor şansă, ca daunele să fie cît mai mici, e ca Dacian Cioloş să se ţină de cuvînt şi să plece, nu numai din fruntea partidului, dar de tot. Sînt sigur că nu-l vor urma prea mulţi.

În rest, lucrurile s-au aşezat cumva, după lunga criză Cîţu, la guvernare şi-n parlament. ”Partenerii” liberali şi pesedişti sînt singurii care-şi fac opoziţie, unii altora, într-un joc absurd, fără miză şi fără cîştigători. Miza, fiind, din păcate, ţara.