PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ion Iliescu vrea să ascundă că la Revoluţie, ”Noul Front al Salvării Naţionale era controlat de Gorbaciov, liderul suprem al operaţiunii”

Moartea lui Gorbaciov a adus şi ”renegarea” lui de către Ion Iliescu, care ţine în aceste împrejurări să spună că nu au avut relaţii de prietenie. Iliescu a vorbit şi de conţinutul transformărilor din fostele ţări socialiste, la finele regimurilor comuniste, arătînd că ”nevoia de schimbare, în Estul continentului european, era urgentă. Sistemul socialist avea nevoie de reforme de fond. Ăsta era mesajul transmis de Gorbaciov, şi a fost bine receptat atât de sovietici, cât şi de partenerii din Occident. Că apoi reformele s-au rezumat la una singură, transferul proprietăţii publice în mâini private, asta este tragedia Estului fost socialist, a URSS, şi acum şi a Occidentului dezvoltat”. Critica sa, una de pe poziţii ”partinice”, camuflează de fapt un adevăr mult mai cinic, anume că el însuşi a fost implicat în acest transfer controlat al ”avuţiilor naţionale” din mîinile unui regim impersonal, în cele ale comuniştilor înşişi – cu alte cuvinte, în luarea în ”antrepriză” a regimului, în transformarea ”ideologiei” în bun material.  Un demers care de altfel a fost atent controlat, în baza unui plan prestabilit. Pe care, aşa cum dezvăluia Vladimir Bukovski, cum am arătat în articolul anterior, cel desemnat de Mihail Gorbaciov să-l pună în aplicare în România, a fost tocmai Ion Iliescu.

 

 

Regretatul meu prieten, dizidentul rus Vladimir Bukovski, cunoştea multe din secretele regimului sovietic, datorită accesului pe care preşedintele Boris Elţîn i l-a permis în arhivele sovietice în 1991-1992, pe cînd acesta părea hotărît să producă un adevărat ”proces al comunismului”, pentru care l-a şi chemat pe Bukovski la Moscova. Procesul n-a mai avut loc, Elţîn s-a răzgîndit. Cu toate că prietenul meu îmi povestea că i-a spus acestuia: “Trebuie să terminaţi ce aţi început. Trebuie să facem un proces şi să fie un proces ca la Nürnberg, pentru că numai aşa putem să-i terminăm, altfel vor ieşi iar la suprafaţă”. Şi au ieşit, pentru că un asemenea proces n-a avut loc niciodată, nicăieri.

 

Cum se ştie, din cărţile sale, Vladimir Bukovski a rămas cu o mulţime de documente şi informaţii, de pe urma acestui demers eşuat. Cum e firesc, la numeroasele mele întîlniri cu el, finalizate printr-o călătorie pe care am făcut-o timp de o lună în Marea Britanie la invitaţia lui (pentru care am fost sprijinit de ”New Europe College”, printr-o bursă oferită de Andrei Pleşu), m-au interesat mai ales cele care priveau România. 

 

Şi documentele, şi discuţiile mele cu Bukovski mi-au oferit o cu totul altă perspectivă asupra tranziţiei, decît ”versiunea oficială”, asupra ”transformărilor democratice” din România şi ”trecerii la economia de piaţă”. De fapt, ceea ce limba de lemn a epocii lui Iliescu nu a reuşit pînă la capăt să ascundă, a fost un transfer ”controlat” de Moscova, care a avut loc în ţările din Europa Centrală şi de Est, în anul 1989.   

 

Bukovski îmi povestea în mai 2004: ”Am vorbit cu Iakovlev de cîteva ori despre acest subiect, pentru că atunci el fusese desemnat responsabil cu evoluţiile din Europa de Est în CC al PCUS. Aşa că, el fiind responsabil de Europa de Est în 1990, trebuie să fi participat, fără îndoială, la luarea  acestor decizii. L-am întîlnit de cîteva ori în Budapesta, în Varşovia la diverse conferinţe. Acum (luna mai, 2004 - .n.n.) e şeful comisiei de reabilitare a persoanelor persecutate politic”. 

L-am întrebat pe Vladimir dacă Iakovlev era responsabil şi de operaţiunile KGB în aceste ţări. Şi las răspunsul şi întrebările să curgă în continuare. 

 

Vladimir Bukovski: Nu, nu cred că avea legături cu operaţiunile KGB, el era ideolog. În anii ’60 fusese chiar în fruntea Aghentprop - Departamentul de Propagandă. Apoi a avut nişte probleme în cariera sa şi a fost trimis ambasador în Canada. Gorbaciov l-a adus înapoi din Canada şi l-a făcut membru al Biroului Politic, era practic numărul 2 în ierarhia sistemului în anii lui Gorbaciov, deşi oficial numărul 2 era Igor Ligaciov... în orice caz, era responsabil cu politica externă. Tehnic vorbind, KGB-ul nu era în imediata sa conducere, dar, desigur, în calitate de membru al Biroului Politic, KGB-ul nu putea să nu răspundă solicitărilor unui asemenea aparatcik.

 

M.O.: Să revenim… Ce spuneai de Iakovlev şi rolul său în evenimentele din anul 1989?

 

V.B.: Iakovlev  pare acum ceva mai liberal. Şi probabil chiar este. Nu spun că simulează liberalismul. Chiar s-a schimbat. A înţeles că socialismul e  irecuperabil. Deci au existat nişte schimbări şi în percepţia sa, e chiar foarte critic la adresa tuturor. Ţin minte că a ţinut un discurs la Roma, la o conferinţă în 1999,  la celebrarea a 10 ani de la căderea Zidului Berlinului. Conferinţa  fusese organizată de Silvio Berlusconi. Spunea foarte deschis cît de necinstit a fost  Gorbaciov, dar cînd vine vorba de el însuşi refuză cu încăpăţînare să recunoască orice, de parcă nu ar fi fost niciodată membru al Biroului  Politic. Ne-am amuzat pe cinste, pentru că prima mea întrebare a fost de ce se află toţi oamenii ăştia aici. Dacă tot invităm foşti lideri comunişti la o astfel de conferinţă, ar trebui măcar să ne  dezvăluie nişte secrete. Dar nu o fac niciodată, deci, în condiţiile astea, nu văd de ce i-am mai invita. Nu sîntem egali – ei erau susţinători ai comunismului, noi eram adversarii sistemului. Nu văd de ce ar  celebra ei căderea Zidului, cînd pentru ei aceasta a însemnat totodată  prăbuşirea sistemului lor. Şi în acest punct, nu pot să spun decît că am putea  să uitam de documente, de arhive, pentru că avem încă în faţă şi în viaţă persoanele din spatele acestor hîrtii, care ştiu mult mai mult decît orice arhivă. De pildă, de ce nu ne spun... 

 

Şi trebuie să menţionez că era şi Vadim Bakatin acolo, care condusese KGB-ul, era împreună cu  Iakovlev... de ce nu ne spun ce înseamnă cele petrecute în 1989, în lagărul sovietic. Care a fost planul lor? Ştim că  a fost o operaţiune sovietică, dar care a fost scopul? Care le-a fost  motivaţia? Ce sperau să obţină? Şi de ce nu au reuşit să obţină ce şi-au propus? Şi de ce nu ne spun? Iakovlev urma să ia cuvîntul şi a ţinut un discurs amplu, despre cîtă dreptate are Bukovski, cînd spune că au rămas atîtea secrete nedezvăluite şi că e nevoie de timp, iar abia la momentul potrivit vom afla ce stă în spatele acestor secrete. Deci, de fapt, nu  a spus nimic concret, aşa că la pauză m-am dus la el şi i-am zis: “Alexandr Nicolaevici, de ce nu ne-ai spus versiunea ta? Tu ai fost  responsabil de luarea deciziei. Ştiu din documente”. “N-a existat nici o decizie”,  mi-a răspuns. “Vrei să spui că s-au schimbat 5 sau 6 regimuri  politice în Europa de Est, fără acordul Biroului Politic? Asta e imposibil şi  tu ştii foarte bine că astfel de decizii nu se puteau lua în afara sa.  Iar la vremea aceea tu erai responsabil de Europa de Est. Deci, care a  fost decizia?” “N-a existat nici o decizie”, mi-a răspuns el din nou, de astă dată ceva mai nervos”.

 

 

Discutasem cu Vladimir Bukovski, în prealabil, despre relaţia de prietenie a lui Ion Iliescu cu Mihail Gorbaciov, despre care acesta îmi spunea că are toate motivele să creadă că funcţiona încă din timpul studenţiei lor, la mijlocul anilor ’50.  I-am cerut, aşa cum îmi relevă acum casetele discuţiilor noastre, pe care le-am înregistrat la Cambridge la finele lunii mai 2004 ”să ne întoarcem la Ion Iliescu. Acum (2004- n.n.) joacă rolul unui personaj istoric, se pregăteşte să intre în manuale. Îl îndrituiesc la aşa ceva biografia sa neoficială, aşa cum o cunoşti, sau  gesturile sale politice la postura pe care şi-o arogă, într-un fel, de salvator al românilor, “emanat” al Revoluţiei care l-a detronat pe Ceauşescu?” 

 

Vladimir Bukovski: Nu sînt expert în Ion Iliescu, nu l-am cunoscut personal şi nici nu am cercetat trecutul său în mod special, dar totuşi ştiu că a fost comunist  dintotdeauna, a studiat la Moscova, a fost prieten cu Gorbaciov. Făcea parte dintr-o nouă generaţie de tineri lideri pro-sovietici şi a fost educat în acest spirit la Moscova. Bănuiesc că a fost un pro-moscovit dintotdeauna. A fost mai apropiat de Moscova decît oricine altcineva dintre liderii comunişti din România şi de aceea bănuiesc că în 1988, cînd se plănuiau revoluţiile din Europa, l-au ales pe el pentru România. Trebuie să  existe un motiv pentru asta, nu se poate să fie doar pentru că e atît de cumsecade, cum pozează. Cît priveşte modul în care pozează el, eu nu am îndoieli în legătură cu discernămîntul istoricilor, care vor reţine exact rolul pe care l-a jucat în istoria României în ultimele decenii.

 

M.O.: Consideri  veridică o ipoteză a unei legături între Iliescu şi serviciile secrete sovietice? Cel puţin Securitatea îl urmărea, pentru aşa ceva. Din aceste motive, ”dosarul” lui nu mai e nici în momentul de faţă de găsit...

 

V.B.: Nu ştiu foarte multe despre asta.  Nu pot decît să presupun. Adică, oricine a studiat la Moscova în anii ‘50 a fost recrutat într-un fel sau altul,  nu neapărat de KGB, putea să fie Departamentul Internaţional al CC al PCUS sau aşa numitul Departament Est-European al CC. Cu siguranţă a avut relaţii speciale cu Moscova, dacă pe linie politică sau de poliţie secretă, nu ştiu deocamdată. Dar nu contează, de fapt nici nu contează ce fel de relaţii a avut, atît timp cît aceste relaţii erau unele speciale. 

 

M.O.: Afirmi, deci, Vladimir, că Iliescu a avut “relaţii  speciale” cu Moscova?

 

V.B.: Da, cred că aşa stau lucrurile. Adică,  toţi cei care studiau acolo erau o ţintă pentru recrutare, nu neapărat de  către KGB – putea fi o recrutare politică. El a rămas prieten cu Moscova în toţi anii carierei din aparatul comunist. Ceauşescu a avut, în schimb, şi relaţii tensionate cu Moscova... uneori mai proaste, alteori mai bune. Relaţiile erau fluctuante. De pildă, în 1968, cum ştii, a fost un moment în care relaţiile au fost foarte proaste. Ceauşescu  s-a opus ocupaţiei Cehoslovaciei pentru că a perceput aceeaşi ameninţare la adresa lui. În alte momente, ca de pildă, la începutul anilor ’80, s-a  apropiat foarte mult de Moscova şi relaţiile erau excelente. Am găsit  tot felul de documente care atestau că relaţiile se îmbunătăţiseră substanţial în această perioadă. Dar cînd a venit Gorbaciov la putere, principala ţintă a perestroikăi sale a fost vestul URSS, ceea ce n-a mai convenit lui Ceauşescu. Scopul principal al lui Gorbaciov era să încheie cursa înarmărilor şi Războiul Rece, din cauza economiei care era falimentară. În al doilea rînd, a trebuit să pună capăt aşa numitelor socialisme de frontieră, de la marginea imperiului sovietic: Angola, Vietnam, Nicaragua. Pentru că această frontieră a revoluţiei, ca să zic aşa, îi costa pe ruşi din ce în ce mai mult. Aşa că s-au văzut nevoiţi să rezolve un paradox: trebuiau să conserve puterea în aceste ţări şi în acelaşi timp să economisească bani. 

 

Dacă ar fi renunţat pur şi simplu atunci la hegemonie în aceste state, Occidentul sau forţele anticomuniste ar fi preluat rapid controlul acolo şi apoi, într-un efect al dominoului, asupra estului Europei, ceea ce ar fi fost o lovitură prea puternică pentru Imperiul Sovietic. Ar fi putut inclusiv să declanşeze imediat acelaşi efect de tip domino în interiorul imperiului sovietic, aşa că nu puteau să  abandoneze pur şi simplu aceste ţări. Trebuiau să cadă la un fel de înţelegere cu Occidentul, în ceea ce le priveşte. Aceasta a fost a doua ţintă. Iar a treia ţintă a fost una internă – să facă sistemul comunist mai productiv, să realizeze o bază economică mai performantă, ca să continue ceea ce începuseră. Aşa că Europa de Est nu era o problemă prioritară pentru ei. Nu abordau Europa de Est în aceşti termeni. Doar că devenise la rîndul său foarte costisitoare pentru ei. Polonia îi costa 3,5 miliarde de  dolari pe an din cauza datoriilor pe care le contractase în Occident, Ungaria devenise o problemă pentru că acumulaseră şi ei o datorie enormă. România, în schimb, nu avea datorii –  Ceauşescu plătise toate  datoriile.

 

M.O.: Dar, cel puţin aşa afirmă apărătorii săi, Ceauşescu îşi manifestase o oarecare  independenţă politică faţă de Moscova, chiar a sfidat-o, cum ai spus, în  1968.

 

V.B.: Moscova nu a văzut în asta o problemă, pînă la venirea la putere  a lui Gorbaciov. Sînt documente care atestă de pildă că Ceauşescu refuzase să ia parte la antrenamentele militare comune ale Pactului de la  Varşovia, gest la care Moscova a reacţionat cu indiferenţă: Şi ce dacă!  Dacă de data asta nu vrea, asta e. Cui îi pasă?

 

M.O.: Aceste manifestări de  independenţă în interiorul Blocului Comunist au picat în România pe un teren fertil. Marea parte a populaţiei identifica, pe bună dreptate aş spune, URSS-ul drept autorul comunizării ţării, iar ruşii erau cei ce ocupaseră şi transformaseră în republică sovietică Moldova. Sentimentele anti-ruseşti au, de altfel, o lungă tradiţie la români. În raport cu  Moscova, naţional-comuniştii de la Bucureşti au mizat pe o reacţie, atît în rîndul oamenilor obişnuiţi, cît mai ales în interiorul partidului, împotriva liniei tradiţionale a comunismului tradiţional pro-sovietic. Noua “linie” se bucura deci de o largă adeziune.

 

V.B.:  Cred că au existat, pur şi simplu, foarte mulţi oameni care îl ascultau  orbeşte pe Ceauşescu. Dacă Ceauşescu spunea “Brejnev e cel mai bun”, şi  ei spuneau la fel – erau pur şi simplu nişte prefăcuţi, era ca la  curtea lui Stalin. E drept că mai era o facţiune, relativ mică, de indivizi  în interiorul partidului, care aleseseră să fie agenţii Moscovei,  printre care şi Iliescu, dar odată cu accesele de megalomanie ale lui Ceauşescu şi de sfidare a Moscovei, aceştia au fost izolaţi, marginalizaţi. Asta s-a întîmplat în România, nu cred că a fost altceva. Un număr impresionant de oameni a fost recrutat de către Moscova în anii comunismului, iar recrutările din infrastructura românească au continuat şi atunci. Moscova făcea lucrul ăsta nu pentru că îi era teamă de Ceauşescu, ci pentru că era o chestiune de rutină. Exact la fel a fost şi în Polonia, în Bulgaria sau în Ungaria. Pentru KGB era pur şi simplu o îndatorire, o problemă de serviciu, trebuiau să recruteze persoane importante din ţările blocului comunist. Asta era meseria lor. Făceau lucrul ăsta şi în Bulgaria, care oricum era foarte prietenoasă cu Uniunea Sovietică. Bulgarii s-au considerat din totdeauna fraţii ruşilor, aşa că nu era nevoie să  recruteze prea mulţi oameni în Bulgaria. Şi totuşi, KGB-ul a continuat să recruteze agenţi bulgari, pînă în ultimele momente ale regimului. Era o tîmpenie. Ar fi putut recruta toată Bulgaria. 

 

M.O.: În concluzie, se poate spune că echipa care a preluat  puterea în decembrie 1989 în România, după înlăturarea celor fideli lui Ceauşescu, era din această categorie de agenţi recrutaţi de ruşi?

 

V.B.: Nu mă îndoiesc de asta. Acel aşa-numit Comitet, apoi Front al Salvării Naţionale, înainte să se autoproclame drept reprezentant legitim al revoluţiei şi apoi să devină partid fusese creat cu mai multe luni înainte ca Ceauşescu să fie omorît. Ţin minte că trebuie să fi fost septembrie sau octombrie, cînd au anunţat chiar la Europa Liberă formarea unui Consiliu al Salvării Naţionale. Din cîte ştiu eu, facţiunea care a  preluat puterea în 1989 în România era alcătuită în cea mai mare parte din pro-sovietici, de pildă generalul Militaru, pe care Pacepa l-a identificat ca fiind agent sovietic. A fost recrutat folosindu-se o legătură pe care a avut-o cu o femeie. Fusese un agent al Moscovei şi în acelaşi timp era una din persoanele de frunte ale Comitetului Salvării Naţionale, a şi fost pus ministru al Apărării. Numai lucrul ăsta a fost îndeajuns să mă facă foarte sceptic cînd am auzit la ştiri că se alcătuise un Front al Salvării Naţionale în România. Nu  putea fi cu adevărat un fruct al revoluţiei. Aşa, din senin, nu se face nimic în România. Noul “Front” era în totalitate controlat de Gorbaciov, liderul suprem  al operaţiunii. Ce însemna asta? Iliescu, Militaru şi ceilalţi erau de fapt implicaţi într-o manevră a Moscovei. E foarte simplu. N-are sens să intram în toate  detaliile. Nu contează cine era agent, cine nu şi în ce poziţie se afla în acel moment. Faptul că agenţi cunoscuţi ai Moscovei au preluat puterea, schimbînd pur şi simplu acel Front al Salvării Naţionale în partid politic, dovedeşte că aceasta era în sine una din operaţiunile Moscovei, pentru a readuce sub control România. Nu putea fi altceva. Moscova pregătise schimbarea regimului Ceauşescu. Iar Iliescu a fost unul din liderii Comitetului Frontului Salvării Naţionale, ajungînd după decembrie 1989 liderul suprem al operaţiunii de la Bucureşti.

 

M.O.: Exact... Ce rol a jucat aici vechea prietenie de care spuneai dintre Iliescu şi Gorbaciov?

 

V.B.: A  fost un factor foarte important, pentru că, dacă vrei să înlocuieşti  puterea, atunci cînd decizi pe cine pui în loc relaţiile personale sînt esenţiale. E foarte important să ştii în cine poţi avea încredere. Şi se pare că Gorbaciov avea toate motivele  să aibă încredere în Iliescu. Îl cunoscuse cu 40 de ani în urmă şi ştia că fusese recrutat de Moscova, aşa că Iliescu a fost în mare măsură  alegerea lui Gorbaciov”.

 

De fapt, aşa se făceau lucrurile, în sistemul comunist: de sus în jos, pe baza ”relaţiilor personale”. Relaţii pe care acum Ion Iliescu le neagă, pentru că nu-i mai sînt utile deloc. Dimpotrivă – e judecat pentru ele, într-un rechizitoriu, pentru că, spre a le camufla, a fost nevoie să moară peste o mie de oameni.