PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Naşterea ”statului paralel”: cum a supravieţuit Securitatea regimului comunist

”Generaţiile” Securităţii

Securitatea nu reprezintă o anume putere din stat, ci e în toate. Şi după cum am arătat, prin Securitate nu trebuie să mai înţelegem instituţia sau persoane care au făcut parte din poliţia politică comunistă, ci indivizi care au fost născuţi, năşiţi, educaţi în acelaşi spirit şi lucrează acum în lumea ocultă a ”serviciilor” sau în siajul lor. Treptat, biologic, s-a realizat transferul la o nouă generaţie. În mod paradoxal, securiştii mai bătrîni nutreau un oarecare respect pentru democraţie şi măcar încercau să nu treacă o ”linie roşie”: au trăit spaima din zilele Revoluţiei şi, înainte de aceasta erau ţinuţi stîns în lesă, de Partid şi de Legea 18, cea a ”ilicitului”, de care se temeau toţi – în afara lui Ceauşescu şi a familiei sale.

Cei mai tineri ”securişti”, din generaţia Coldea & Comp. nu se mai tem de nimic, n-au mamă, n-au tată. Îi interesează puterea, pentru că puterea generează şi bani. Folosesc informaţiile şi deţin ştiinţa manipulării lor, pentru a le dobîndi pe ambele şi a le conserva, în acelaşi cerc al ”iniţiaţilor”. Să fim bine înţeleşi, nu mă refer aici la totalitatea celor care lucrează în serviciile de informaţii ale României, ci numai la partea lor implicată activ în jocuri de putere şi în afaceri, de la Coldea de la SRI, cel mai cunoscut exemplu, Talpeş de la SIE, cel mai longeviv şi nociv şi pînă la Pahonţu, cel mai recent. Cine nu participă la jocul lor, un joc aşa-zis ”democratic”, este exclus, marginalizat şi tratat ca un paria. E ceea ce se întîmplă în aceste zile cu Ludovic Orban şi susţinătorii săi. 

Rezultatele jocului lor politic actual, realizat în conivenţă cu preşedintele Iohannis, îl vedem şi în aceste zile, sub forma PNL-ului şi PSD-ului aduse la aceeaşi masă, mimînd ”interesul naţional” Dacă mă veţi întreba de USR, nu vă grăbiţi. Întodeauna e nevoie de o ”rezervă de cadre”.

Această implicare politică a securiştilor era, înainte de 1989, un vis: ei slujeau puterea fără margini a regimului, o asigurau, se bucurau de poziţia lor de personaje cu un statut ”special” şi o contemplau totuşi dinafară, mulţumindu-se cu recunoştinţa ei. Lucrurile s-au schimbat radical după 1989, cînd echipa lui Ion Iliescu, de fapt a Moscovei, instalată la putere, a avut nevoie de ajutorul şi expertiza Securităţii, pentru a o păstra – ceea ce era o garanţie şi pentru supravieţuirea ei. Dar ascensiunea Securităţii spre putere şi politică nu s-a realizat dintr-o dată ci, vorba actualului actor principal  al jocurilor ei din zilele noastre, Klaus Iohannis, ”pas cu pas”.

Luna de derută din istoria Securităţii

În primele zile ale Revoluţiei, o mutare deloc lipsită de importanţă pe tabla de joc a reprezentat o emiterea pe 25 decembrie de către CFSN a unui decret, cu un unic articol, care avea următorul conţinut: „Se numeşte în funcţia de ministru al Apărării Naţionale generalul colonel Nicolae Militaru”. Suspectat de Ceauşescu de trădare în favoarea KGB ului, generalul-pensionar Militaru fusese îndepărtat din funcţiile de comandă de aproape un deceniu, timp în care se aflase sub atenta supraveghere a Securităţii. Odată instalat în funcţie, noul ministru al Apărării a semnat chiar a doua zi după învestirea sa, alături de Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al CFSN), un nou decret privind soarta fostului DSS.

La articolul 1 se preciza: „Trec în componenţa MApN Departamentul Securităţii Statului, Comandamentul Trupelor de Securitate, împreună cu organele şi unităţile din subordinea acestora. Sînt incluse în acestea structura, bugetul, personalul, armamentul, muniţia, tehnica din dotare, fondurile fixe, precum şi activul şi pasivul din ţară şi din străinătate”. De fapt, Decretul CFSN nr. 33, aşa cum a precizat abia în 21 februarie 1990 Victor Atanasie Stănculescu, proaspăt numit ministru al Apărării în locul generalului Militaru, a dus doar la desfiinţarea Direcţiilor a IV a şi a V a şi la trecerea în rezervă a 1.844 de cadre din ale Securităţii. Totodată, acesta afirma, contrar realităţii documentare pe care nu se poate să nu o fi cunoscut, că Securitatea avea în jur de 8.400 de ofiţeri – în realitate, cu tot cu ”acoperiţi”, numărul lor a fost aproape dublu.

Ulterior, sub presiunea străzii, care cerea scoaterea Securităţii în afara legii, puterea provizorie a adoptat în 30 decembrie un alt decret, cu numărul 3310, avînd un caracter mai degrabă formal, care întărea ”desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului”, deşi acesta fusese deja dizolvat în MApN. Sub aceeaşi presiune, cauzată de ”teroriştii” pe care echipa de activişti, militari şi securişti din aparatul executiv, prezidată de Ion Iliescu, nu i a putut identifica niciodată, pe 31 decembrie 1989 a avut loc arestarea generalului colonel Iulian Vlad, şeful DSS, a generalilor locotenenţi Gianu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu, adjuncţi ai ministrului de Interne Postelnicu, cît şi al altor şefi de direcţii din Securitate.

În acele zile de după fuga lui Ceauşescu, la nivelul documentelor oficiale, povestea demolării Departamentului Securităţii Statului s a rezumat la texte succinte, precum cele amintite mai sus. Dar cu totul altfel au stat lucrurile în plan concret. Practic, de la Crăciun la Revelion pe securişti i-au trecut în acele zile fiori reci, dar care au durat doar cîteva zile. Ura unei ţări întregi împotriva Securităţii a dus pretutindeni în decembrie ’89 la luarea cu asalt a sediilor acestei instituţii şi la catalogarea securiştilor drept terorişti. În Sibiu, clădirea Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne a fost transformată în ruine, iar lucrătorii ei au fost ţinuţi prizonieri, într un ştrand dezafectat; în alte localităţi, odată identificaţi, unii securişti au fost molestaţi, alţii au fost arestaţi şi trecuţi sub pază militară. Dar cam atît. Apele s-au liniştit treptat.

Asupra Securităţii fusese aruncată anatema, dar demonizarea s a rezumat doar la nivelul conştiinţei publice. Şi aşa a rămas. Pentru că începuse dizolvarea ei în apele puterii „provizorii”, a lipsit, de atunci şi pînă la declararea comunismului drept „ilegitim şi criminal” de către preşedintele Băsescu, o condamnare oficială, a acţiunilor represive ale fostei poliţii politice. Dar şi această ”condamnare” a rămas pur formală: nimic nu li s a întîmplat foştilor securişti, care continuă să primească netulburaţi, pînă în zilele noastre, chiar dacă sînt dovediţi prin sentinţe definitive în urma demersurilor CNSAS ca autori ale unor abuzuri, pensii speciale - de şapte, pînă la zece ori mai mari, decît ale victimelor lor.

Arestarea în seara de Revelion a capilor Securităţii a lăsat impresia (cel puţin pentru un timp) că noua putere instalată în România avea cu adevărat de gînd s o rupă cu trecutul. Ea a coincis, de altfel, cu prima şedinţă a guvernului României. Răfuiala s a oprit aici. Documentele stocate în arhivele DSS, vasta reţea de informatori, potenţialele servicii care puteau fi aduse de ofiţerii de informaţii şi, nu în ultimă instanţă, afacerile Securităţii nu puteau rămîne nevalorificate, sau lăsate de izbelişte. Pe fondul manipulării opiniei publice, căreia i se arătau la televiziune imagini cu centre de ascultare dezafectate, în primele luni ale anului 1990 s a desfăşurat o intensă activitate de regrupare a structurilor fostei Securităţi, în paralel cu eforturile unor demnitari ai momentului de a le controla.

Formal, Departamentul Securităţii Statului trecuse încă din 22 decembrie în subordinea Ministerului Apărării. În 31 decembrie, imediat după arestarea lui Iulian Vlad şi a apropiaţilor săi, preşedintele CFSN Ion Iliescu, l a numit comandant al DSS pe Gelu Voican Voiculescu (proaspăt numit viceprim ministru în guvernul provizoriu), deşi în mod oficial acesta fusese desfiinţat cu o zi înainte. În seara aceleiaşi zile, la ora 22, acesta a organizat o şedinţă extraordinară la sediul Internelor, convocîndu i pe ofiţerii superiori din Securitate. La întrunire, Voican Voiculescu le a garantat ofiţerilor superiori din Securitate că noua putere nu va purta un război împotriva lor, ci se va limita doar la destructurarea instituţiei. Începînd cu 2 ianuarie 1990, generalul Militaru şi Voican Voiculescu au coordonat preluarea de către MApN a Securităţii.

Concret, s a trecut la analizarea organigramei acesteia şi la creionarea viitoarelor structuri informative ale României. Ele au avut ca bază personalul şi logistica Securităţii, care nu a fost niciodată desfiinţată formal. Reamintesc că, prin decretul semnat în 26 decembrie de Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, Departamentul Securităţii Statului era doar trecut în componenţa MApN.

Odată cu aceste operaţiuni de gestionare atentă a moştenirii Securităţii, noii oameni ai puterii au fost interesaţi de propriile lor dosare de la Securitate. Şi le au primit: Ştefan Costică, un ofiţer acoperit din fosta unitate anti KGB 0110 a Securităţii, care lucra înainte de 1989 la Direcţia Penitenciarelor, în subordinea generalului Ionel Gal, ”pe linie politică”, a fost omul care a sustras în noaptea de 23 decembrie 1989 şi a pus la dispoziţia lui Mihai Caraman
(vestitul spion care a devoalat KGB ului cele mai ascunse secrete ale NATO şi care avea să ajungă şeful Serviciului de Informaţii Externe, în 1990) dosarele de Securitate ale unor ”grei” ai timpului: Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi, nu în ultimul rînd, Virgil Măgureanu. Trecut de partea celor pe care îi urmărea, ofiţerul a ajuns cu gradul de colonel în Serviciul de Informaţii Externe, cît şi şeful cadrelor instituţiei, fiind cel care a făcut noua schemă organizatorică a SIE, împreună cu şeful, generalul Caraman.

Au fost implantaţi în toate posturile de conducere (de la şef de birou în sus) oameni cunoscuţi de Caraman şi suspectaţi anterior, pe drept sau nu, de legături cu ruşii. Toată ”echipa” prosovietică a fost preluată ca atare de generalul Talpeş, care a condus SIE pînă în 1997 şi azi se bate cu pumnul în piept că el ar fi băgat România în NATO. 

Restul a fost tăcere şi ”stat paralel”

Soarta Securităţii, care a dispărut de la sine, fără urmă, ”autodizolvîndu-se”, a fost împărtăşită şi de fostul Partid Comunist, din aceleaşi motive. Decretul de dizolvare a PCR, semnat la presiunea străzii în 12 ianuarie 1990, a fost abrogat cinci zile mai tîrziu, în urma unei decizii a Consiliului CFSN. O eventuală dizolvare ar fi atras problema succesiunii şi legiferarea modului de împărţire a patrimoniului PCR. Ulterior, prin Decretul nr. 30 al CFSN din 18 ianuarie, s a anunţat că „patrimoniul” PCR devine proprietate a statului: dar era, de fapt, vorba de patrimoniul fostei Gospodării de Partid şi de vilele de vînătoare ale lui Ceauşescu, trecute „la stat” şi „redate poporului”, la televizor. Pentru o lună, cam cît a durat şi ”deruta” Securităţii.

Restul a fost tăcere: conturi, cotizaţii, active şi pasive, altele decît „fermele de partid”. Concluzia vine de la sine. La fel ca în cazul PCR, la fel ca în cazul Securităţii, pe lîngă raţiunile politice ale noii puteri, care ezita să efectueze o ruptură clară cu trecutul, a mai existat una. Am numit o ”privatizarea regimului communist”, după modelul în care acest proces se derula în acele momente şi în URSS. Ofiţerii fostei Securităţi au contribuit din plin la acest proces.

În plan instituţional, dilema securiştilor faţă cu democraţia nu şi a găsit prea greu rezolvarea. La întrebarea justificată „Noi unde vom lucra?”, răspunsul nu l au dat ei, ci puterea „provizorie” a lui Ion Iliescu şi a grupului de activişti comunişti şi militari, în fruntea căruia se poziţionase. După o perioadă de incertitudini, marcată de mutarea efectivelor fostei Securităţi în subordinea Ministerului Apărării Naţionale şi după şocul provocat de Decretul nr. 33 care îi mai „desfiinţa” o dată, dar fără să îi trimită la Forţele de Muncă (încă nu se înfiinţaseră birourile de şomaj), a început reorganizarea structurilor ei.

Astfel, fără să-şi piardă locul de muncă, securiştii au fost ”transferaţi” în slujba noii puteri. Rezistînd „eroic” presiunilor străzii, aceasta a început opera de ”reclădire” instituţională a Securităţii, în slujba ”siguranţei naţionale”. A fost legiferată înfiinţarea noilor ”servicii de informaţii”, care au preluat aproape integral ”activele şi pasivele” fostei poliţii politice. După ce în primele zile de după fuga lui Ceauşescu ne erau arătate la televizor centrele de ascultare a telefoanelor, în primăvara anului 1990 acestea au fost repuse în funcţiune. Ca şi cea care le opera, Securitatea, intrată cu ”arme şi bagaje” în slujba noului partid – Frontul Salvării Naţionale şi noului său şef, Ion Iliescu. Problema noii puteri, cărora securiştii le-au demonstrat utilitatea lor, în şirul de confruntări politice şi al ”mineriadelor” care au urmat a fost că ”noii” oameni politici ”fesenişti” au omis un singur lucru: că aceia care le-au oferit serviciile spre a-şi conserva puterea erau tot cei care-i urmăriseră înainte de 1989 şi ştiau totul despre ei. Inclusiv cum să-i folosească, spre a dobîndi ei înşişi o putere, la care nici nu visaseră.  

Astfel încît se poate spune că în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. Securitatea a fost cea care a încasat cea mai bogată bucată din ”avuţia naţională”, transferată în buzunarele ofiţerilor ei, care învăţaseră bine la Şcoala de la Băneasa că informaţia e adevărata putere. Şi că puterea înseamnă, în capitalism, bani. Scop în care, treptat, au construit şi consolidat reţele paralele de decizie, în stat – care a încetat să mai funcţioneze ca o democraţie reală. Astfel, de la bun început, controlîndu-i chiar pe cei pe care-i învestiseră cu putere, pentru că le cunoşteau toate secretele trecutului, odată cu reclădirea serviciilor secrete pe ruinele Securităţii, în România nu s-a mai putut spune cine pe cine conduce.

”Statul paralel” nu l-a inventat nici Băsescu, nici Coldea, nici Kovesi. Ci Ion Iliescu, atunci cînd a apelat la securişti să-i apere puterea de Coposu şi de Câmpeanu, de Doina Cornea şi Regele Mihai, putere pe care o simţea fragilă, pentru că era ilegitimă.