PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Noi am hotărît să te dau afară!” Excluderea lui Orban, punctul final al planului ”Pluralism în cadrul Frontului”, lansat de Iliescu şi finalizat de Iohannis

Pluralismul, de la ”partide politice” la ”clasa politică”

Proiectul politic al grupului de militanţi şi militari comunişti conduşi de Ion Iliescu, cei care au dat o ”lovitură de stat” Revoluţiei anticomuniste din 1989 a exclus, din start, pluralismul politic, vizînd explicit construirea în România a unui ”socialism cu faţă umană”, după expresia lui Iliescu. Atunci cînd au fost puşi în faţa faptului împlinit, refacerea partidelor istorice ţărănist, liberal şi social-democrat în primele zile ale anului 1990, şi-au schimbat strategia.

Sub presiunea străzii, unde românii nu mai voiau să audă de niciun fel de comunism, s a acceptat, în cele din urmă, reforma politică a statului, prin acceptarea ”pluralismului”. Dar ceea ce s-a realizat, în fond, a fost – şi acum se vede mai bine decît oricînd - un fel de ”pluralism în cadrul Frontului”, visul exprimat public (din neatenţie) de principalul diriguitor al României din acea vreme, Ion Iliescu. Pentru împlinirea acestui vis, au trebuit să treacă treizeci de ani şi la conducerea României să ajungă un preşedinte declarat liberal, Klaus Werner Iohannis, fost primar al Sibiului vreme de mai multe mandate, ajuns ulterior preşedinte al PNL (şi cu sprijinul unei aripi din partid, condusă de Ludovic Orban, care a înclinat balanţa în favoarea noului venit, la Congresul PNL de la începutul anului 2014).
   
De la bun început, a existat o metodă mult mai subtilă de compromitere a posibilităţii unei alternanţe la puterea instaurată odată cu transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic. Astfel, prin Legea partidelor, statuată prin Decretul nr. 8 din 31 decembrie 1989 de către Consiliul Naţional al FSN se prevedea posibilitatea înfiinţării unui partid politic cu doar 251 de adeziuni. Ulterior, un sondaj de opinie realizat la începutul lunii martie 1990 şi publicat în presa vremii, chiar cînd în Parlamentul pro¬vizoriu al României (”pestriţul” CPUN) se dezbătea legea electorală releva că, din 5.617 subiecţi chestionaţi, 81,9% considerau numărul adeziunilor insuficient şi numai 13,8% îşi declarau acordul cu acesta.

Pe fondul de mai sus, acţiunea de compromitere a opoziţiei, instrumentată de presa. de televiziunea aservită puterii şi instrumentată de Securitate, reactivată în slujba noii puteri a fost dublată ca efect, întreţinîndu se derizoriul vieţii politice şi al dezbaterilor CPUN, televizate zilnic. Iar ulterior, după tactica „tovarăşilor de drum” deja exersată în urmă cu o jumătate de veac de comunişti, au intrat în primul Parlament al României formaţiuni politice de tipul „Partidului Liber Schimbist”. Confuzia era totală.

În timp, ea a fost aceentuată de erori politice ale conducerilor reînfiinţatelor partide istorice. Fără o experienţă a practicii politice, puternic infiltrate de agenţi ai Securităţii sau foşti informatori ai acesteia, recrutaţi încă din timpul comunismului dintre ”veterani” partidelor care-şi făcuseră ”stagii” în închisori, aceste conduceri au comis uneori greşeli mari, alteori acte inimaginabile de compromis politic, de alianţe cu ”aripi” desprinse din fostul Front al Salvării Naţionale – fie că a fost vorba de Partidul Democrat al lui Petre Roman, sau de cel Liberal-Democrat al lui Traian Băsescu. În cele din urmă, aceste ”aripi” au fost cele care au impregnat însăşi politica acestor partide şi democraţia lor internă.

FSN-ul s-a răspîndit, ca un microb, peste tot. punctul final al cuceririlor sale este ceea ce a mai rămas, pînă azi, din Partidul Naţional Liberal, care a făcut primul pas spre ”fesenizare” prin fuziunea prin absorbţie cu fostul Partid Democrat-Liberal, realizată sub bagheta aceluiaşi Klaus Iohannis, în 2014.

De ce e nevoie de o distrugere a unui pluralism politic real? Simplu. ”Resetarea” democraţiei este în curs. Sub presiunile cîmpurilor de inflluenţă neomarxiste care au ajuns dominante în cercuri tot mai influente din SUA şi Europa, vechea democraţie pluralistă, în esenţa ei e socotită ”conservatoare” şi trebuie trimisă direct în istorie. Alegerea trebuie să se facă numai în interiorul aceluiaşi ”grup”, singurul capabil să construiască ”binele comun” al omenirii. Liberalismul tradiţional şi naţional trebuie să împărtăşească aceeaşi soartă, fiind taxat drept ”illiberalism”. Ca şi purtătorii săi de cuvînt, între care s-a numărat, în mod explicit, Ludovic Orban – prin însăşi platforma sa liberal-conservatoare, despre care nici măcar nu s-a discutat la ceea ce eu socotesc a fi fost ultimul congres al Partidului  Naţional Liberal.

Orban - ultima piedică, în ”resetarea politicii” 

Acesta e ”procesul istoric”, la care au contribuit şi caracterele actanţilor săi. Duşmăniile personale, invidia, lipsa de onestitate, ”beţia puterii” şi setea de glorie şi bani de care au dat dovadă mulţi dintre politicienii post-decembrişti şi nu neapărat toţi de la FSN sau ”ciuma roşie” au potenţat această dispariţie a unui pluralism politic real. Partidelor politice diferite doctrinar le-a luat locul treptat o nouă categorie, percepută ca atare şi etichetată de presă şi de publicul-alegător cu un termen generic şi unificator: ”clasa politică”.

Declarat anticomuniste, sensibile în mod tradiţional la orice derapaje totalitare. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat şi Partidul Naţional Liberal au avut un traseu comun şi împărtăşesc aceeaşi soartă, după cum se vede: puternic infiltrate de agenţi ai fostului/noului regim de putere, dispar dinamitate din interior. Procesului lung, dureros şi complicat de la ţărănişti, unde cinci-şase şefi şi totodată cam singurii membrii rămaşi au ajuns să se certe penibil pe o ştampilă, i-a luat locul la liberali, rămas un partid cu puternici structuri teritoriale şi cu un electorat fidelizat, dur, o altă medodă – decapitarea conducerii ”tradiţionale” şi ”conservatoire” şi înclocuirea ei cu o altă echipă, fără tradiţie politică şi convingeri ideologice, în afara unei singure aspiraţii explicite: puterea. O echipă ”cîştigătoare” la Congres, care e gata să tranzacţioneze orice. 

Nu era decît o problemă de timp. Nu ştiu cine-şi mai putea imagina că Ludovic Orban cu platforma sa liberal-conservatoare va mai putea fi lăsat în rîndurile liberalilor, după revolta sa împotriva lui Klaus Iohannis, preşedintele ţării, dar şi ”agentul fesenist”, dar sub stindardul ”globalizării”, precum şi preşedintele (de facto) al PNL.

Au aşteptat doar să depăşească un moment de vîrf al crizei interne liberale, survenite din cauza alegerilor măsluite din partid, ca să nu plece mai mulţi odată cu Orban. Sau o criză şi mai mare, care n-a întîrziat, odată ce liberalii s-au aşezat la masa cu pesedişti. Masă la care un partid din care încă mai făcea parte Ludovic Orban nu se putea aşeza, pînă nu scăpa de el, ca să nu strice armonia ultimei vînzări.

E o ultimă tranzacţie, care tinde să lovească în baza partidului – electoratul său, mai mult conservator decît liberal. Care trebuie să se împrăştie şi să dispară, ca ţărăniştii, din lipsă de reprezentare.

Prin această ultimă lovitură, realizarea proiectului final, de ”pluralism în cadrul Frontului”, visat de Ion Iliescu, a fost finalizat, după trei decenii de către demnul său succesor, Klaus Iohnnis. De astă dată, paradoxal, nu la ordinele Moscovei, ci ale Occindentului, în numele ”resetării” politice. O ”resetare” care spune că putem fi liberi, numai dacă nu avem rădăcini.