PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / PRIDE la români - marşul trufiei şi al libertăţii de a fi intolerant

”Mîndria gay” sau ”LGBT Pride” s-a lansat în Statele Unite, la începutul anilor '70, ca ~promovare a autoafirmării , a demnităţii, a egalităţii şi a vizibilităţii sporite a persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi transgender, ca grup social”.  ”Mîndria” (”pride”) a fost promovată ca opus al ruşinii şi stigmatizării sociale şi a devenit cognomenul tuturor organizaţiilor, fundaţiilor şi periodicelor LGBT. Iniţiativa a fost a Brendei Howard, cunoscută şi drept ”Mama Mîndriei”, care a iniţiat un asemenea marş în New York. ”Ziua Eliberării Gay” s-a desfăşurat pe Christopher Street, în 28 iunie 1970 şi a fost primul marş al Gay Pride. Marşul a durat mai puţin de jumătate din timpul programat: nu s-au înregistrat incidente, dar participanţii se simţeau ei înşişi stingheriţi. De atunci încoace, lucrurile s-au schimbat radicat. Stighereala s-a schimbat în trufie sfidătoare. Aidoma multor importuri, în România marşurile Pride au fost denaturate şi s-au transformat, din acte ale propriei afirmări, în unele de sfidare provocatoare şi de lezare a sentimentelor majorităţii.   

 

 

Acum un an, marşul PRIDE de la Bucureşti s-a desfăşurat fără incidente. Numai că organizatorii au fost amendaţi, pentru că, cu bună ştiinţă, au sfidat cererea autorităţilor de limitare a numărului participanţilor la marş, în condiţiile pandemiei. În situaţia în care această sfidare ar fi fost ”comisă” de partea cealaltă, în cazul unui marş religios, s-ar fi produs reacţii de condamnare, din partea tututor celor ”corecţi politic”. Aşa însă, s-a organizat în schimb o chetă pentru adunarea banilor necesari achitării amenzii. Şi mai important este momentul ales pentru marş: 14 august, nu avea nicio legătură cu ultma săptămînă din iunie, consacrată zilelor PRIDE în întreaga lume, dar era ajunul unei importante sărbători a creştinilor ortodocşi, Adormirea Maicii Domnului.  

 

Rareori, în România manifestaţiile PRIDE au ocolit sărbătorile religioase şi au încercat să menajeze sentimentele majorităţii creştine. Dimpotrivă, ele au fost parcă intenţionat alese spre a se desfăşura chiar în zile cu semnificaţie importantă pentru credincioşi. Aşa s-a întîmplat şi la finele săptămînii la Iaşi, unde sute de persoane au participat duminică la marşul PRIDE, chiar în ziua consacrată de Biserica Ortodoxă drept una specială pentru familia creştină, fiind stabilită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Duminica Părinţilor şi a Copiilor. Reprezentanţii Arhiepiscopiei Iaşilor au precizat vineri acest fapt, dar nimeni nu i-a putut determina pe organizatorii PRIDE să schimbe ziua marşului - pentru că aceasta fusese anume aleasă, în ziua respectivă.

 

Sînt gesturi în care nu mai e vorba de mîndrie, ci de sfidare şi trufie. Faptul că la manifestaţia din Iaşi s-a aruncat cu ouă şi chiar fumigene între manifestanţi, de către cîteva sute de protestatari care scandau ”Iaşul nu-i Sodoma”, nu trebuie să mire din cale afară. Pentru că înşişi organizatorii unor asemenea manifestaţii, care ar trebui să aibă un aer de autoafirmare a propriei decenţe, sînt indecent de provocatoare, la adresa majorităţii. Ele nu exprimă NORMALITATEA de a fi altffel, ci exhibă cu trufie această trăsătură. Nimeni nu i-a întrebat pe organizatorii manifestaţiei, de la Asociaţia Rise OUT, care e la a doua ediţie a marşului Iaşi, de ce au ales tocmai această zi pentru marşul Pride. Ei au spus doar că ”Iaşul este un oraş în care diversitatea comunităţii ar trebui îmbrăţişată”, dar au făcut acest lucru în ziua în care Biserica sărbătoreşte tocmai Duminica Părinţilor şi Copiilor. 

 

Constatînd acest act, ierarhii Sinodului Mitropolitan au considerat, pe bună dreptate, că ”ne ducem tot mai jos, prin subminarea fundamentului familiei, îndreptîndu-ne cu paşi rapizi spre pericolul disoluţiei”. Un comuncat al Arhiepiscopiei Iaşilor a precizat că ”se ia act cu adîncă durere că, tocmai în acest context, chiar în această zi se organizează în Iaşi un nou marş al semenilor noştri ce susţin păcatele contra firii, dorite a fi acceptate drept normalitate şi promovate în instituţii de învăţămînt şi, în general, în spaţiul public. Nădăjduim, în duh de pocăinţă şi de rugăciune, că aceştia vor avea puterea lăuntrică de a constata adevărul fundamental, anume că Dumnezeu a creat omul ca bărbat şi femeie, cu toate responsabilităţile care decurg de aici. Reamintim, pe această cale, că toţi cei atinşi de diferite patimi sau păcate, mai mici sau mai mari, sîntem cuprinşi în rugăciunile Bisericii, care nu este instanţă de judecată, ci Spital duhovnicesc, unde putem veni cu frămîntări şi căutări, dar mai ales cu dorinţa sinceră de a ne tămădui”. Nimeni din rîndurile manifestanţilor Pride de la Iaşi nu a nutrit această dorinţă. Ba chiar, sînt sigur, că s-au simţit cu adevărat mîndri, numai cînd s-a aruncat în ei cu ouă. Sau cînd, la un moment dat, pe traseul manifestaţiei, o femeie din grupul de contestatari, purtînd icoane şi cruci, a aruncat cu apă înspre participanţi, spunînd că apa e agheasmă, pentru a alunga diavolii din ei.

 

 

Cum am spus, această zi a manifestaţiei de la Iaşi nu a fost aleasă la întîmplare. Anul trecut, organizatorii aceluiaşi eveniment au ales ca marşul Pride să aibă loc pe 1 octombrie. Din cauza pandemiei de Covid, manifestaţia nu a fost autorizată, dar a avut totuşi loc. Mai întîi, organizatorii au lansat o diversiune de presă, anunţînd că primarul le-a autorizat marşul. Mihai Chirica a reacţionat prompt, contrazicînd spusele lor, printr-un comunicat oficial: ”Respectăm Constituţia României şi prevederile europene referitoare la drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor. Respectăm solicitările Asociaţiei Rise Out, dar şi miile de mesaje şi solicitări ale ieşenilor, care nu sunt de acord cu mişcarea LGBTQ. Pînă la această oră, Primăria Municipiului Iaşi nu a aprobat un marş LGBTQ pentru ziua de 1 octombrie”. Nu era vorba doar de contextul pandemiei, ci şi caracterul special al zilei. Comunicatul primarului spunea: ”Pe 1 octombrie este o manifestare religioasă importantă ortodoxă. Pentru a evita orice posibil incident, Primarul Municipiului Iaşi consideră că organizarea unui marş LGBTQ nu este potrivit, nu va semna aprobarea unui asemenea marş şi va reanaliza acest subiect după Sărbătorile Iaşului”. 

 

Dar manifestanţii nu au ţinut cont de decizia autorităţilor. Primarul Chirica arăta, cu acest prilej, că ”am redescoperit manipularea, răutatea, eşecul de personalitate, viciile şi dezamăgirea personală care devin o formulă ideală pentru a stîrni ură”.  Provocarea nu era întîmplătoare. Pe 1 octombrie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte Acoperămîntul Maicii Domnului. Şi anul trecut, de marea sărbătoare ortodoxă, cînd a avut loc marşul Pride de la Iaşi, s-au petrecut conflcite similiare cu acelea din acest an, între participanţi şi localnici.

 

Deloc solemne şi mai mult carnavaleşti, evenimentele Pride din România nu au loc de obicei în timpul Lunii Mîndriei LGBT (iunie) şi cu precădere în ultima săptămînă din aceasta, ci sînt fixate îndeosebi în perioada unor sărbători religioase ale creştinilor. Aşa s-a întîmplat an de an. Nefăcînd excepţie, nici anul acesta, ”festivalul Pride” de la Bucureşti se desfăşoară între 2-9 iulie. Dacă, după cum am spus, anul trecut marşul LGBT a avut loc în ziua de 14 august, chiar în Ajunul Adormirii Maicii Domnului, în acest an marşul va fi pe 9 iulie, cînd se cinsteşte Sfinta Icoană a Maicii Domnului ”Îndrumătoarea” de la Mînăstirea Neamţ. E drept, nu e una ”cu roşu” în calendar.  

 

Manifestaţiile Pride sînt din ce în ce mai criticate în occident, chiar din interiorul  comunităţilor gay şi LGBTQ. Unele mişcări şi asociaţii contestă ceea ce consideră o ”comercializare” a mîndriei, considerînd aceste marşuri drept ”o epuizare a pretenţiilor”. Un jurnalist declarat gay, Dan Savage, scria în 1999 că mîndria ”a fost un antidot eficient împotriva ruşinii impuse persoanelor LGBT”, dar că ea îi face acum pe membrii comunităţii LGBT ”plictisiţi şi lenţi ca grup”, transformîndu-le protestul în opusul lui, şi anume într-un ”memento constant al ruşinii”. 

 

Savage constata un adevăr de bun simţ, pe care prea puţini dintre activiştii şi susţinătorii marşurilor Pride din România îl cunosc: şi anume ”realitatea că orientarea sexuală nu spune prea multe despre personalitatea unei persoane” şi că susţierea unei minorităţi nu te face automat un om bun. Activiştii din România aleg, prin fixarea manisfestaţiilor în zile semnificative pentru creştinii ortodocşi, să fie tocmai opusul unor oameni buni: şi anume, trufaşi, sfidători şi intoleranţi.