PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Putin, putinism. Deputinizarea Rusiei – un ţel nu prea îndepărtat. Ruşii încep să înţeleagă că Ucraina nu e problema lor, ci a lui Putin

Sub pojghiţa discursurilor

Cînd s-au împlinit nouă ani de la anexarea Crimeei de către ”omuleţii verzi” ai lui Putin, fără a se trage un glonţ şi fără nicio replică cu adevărat consistentă a occidentului, lumea s-a regăsit deja pe alte poziţii. "Crimeea este Ucraina", declara Departamentul de stat al SUA, la exact 9 ani de la începutul ocupaţiei ruseşti în peninsula de la Marea Neagră. Deşi nu afirmase la fel de răspicat acelaşi lucru, cînd ocupaţia avusese loc. Zelenski, bineînţeles, spune că vrea să înalţe din nou steagul Ucrainei la Sevastopol şi Soci.

De cealalată parte, Putin a început să-şi nuanţeze discursul, faţă de cel de la începutul ”operaţiunii special”, cînd trupele lui înaintau încrezătoare spre Kiev. E evident că, încă o data, socoteala din tîrg n-a fost totuna cu aceea de acasă şi că hotărîrea ucrainenilor de a se apăra, mobilizaţi exemplar de preşedintele lor (şi aici, rolul său se cam încheie, devenind ulterior redundant şi chiar plictisitor, nu numai pentru opinia publică, dar şi pentru cancelariile occidentale). La aceasta s-a adăugat ajutorul direct, deşi nu imediat, acordat de UE, Statele Unite şi NATO ucrainenilor care-şi apără teritoriul. E greu de cuantificat cît din acesta se datorează insistenţelor deja obositoare ale lui Zelenski şi cît considerentelor geostrategice. Eu cred că ultimele prevalează şi că lumea de la vest de Nipru a înţeles că Rusia nu se va opri la Ucraina. Şi că, într-adevăr, cum spune chiar Putin, nu e vorba doar de un conflict în Ucraina, ci de unul între est şi vest.

Vocea armelor s-a auzit un an de zile, se mai aude şi se va mai auzi vreme bună de acum înainte. Războiul, cum am mai scris, era conţinut în doctrina ”putinistă” de reînviere a gloriei Rusiei, adică a URSS-ului de odinioară. Fostul kaghebist ajuns la şaptezeci de ani trăieşte însă, asemenea lui Gorbaciov, tragedia proprie – anume, să vadă că ”mortul de la groapă nu se mai dezgroapă”. Indiferent că se va întîmpla peste o lună, un an sau cinci, Putin nu va mai fi. Rămân însă urmele sale, numele lui care a dat deja limbilor pămîntului un nou termen – ”putinism”. Amestec de demagogie, dezinformare, persusasiune, oligarhizare, pentru a apăra un regim şi comportament dictatorial. Toate, în numele idealurilor altfel generoase de renaştere a unei naţiuni şi a lumii ei – ”ruskii mir”.

E ceva în care ruşii cred, unii cu toată fiinţa lor – mai ales cei care au apucat Gloria de odinioară a URSS. Pentru a fi doborîtă şi această doctrină, nu doar inamicul pe front, va fi nevoie fără îndoială de un timp mai lung decît cel al războiului.

Pe scenă, Putin se arată mereu încrezător în victorie. Ştie că niciun lider rus n-a supravieţuit unei înfrîngeri militare, ceea ce era valabil încă de pe vremea ţarilor. Totuşi, unele accente au fost schimbate. Putin e mai puţin supărat că ”serviciile” l-au înşelat şi ucrainenii n-au aşteptat tancurile Federaţiei cu flori (de fapt, i-au spus exact ce voia să audă), cît că poporul rus n-a răspuns cu entuziasmul popular la care se aştepta, acestei declanşări a anexării Ucrainei la Rusia, primul pas spre refacerea URSS.   

De aceea, de cînd cu discursul ţinut tot de el la nouă ani de la anexarea Ucrainei, a adăugat o notă aparte. El le-a spus ruşilor din nou că e vorba de un conflict mult mai larg, cu NATO, care de fapt a intervenit în ”operaţiunea specială” de partea ucrainenilor, dar că acest conflict a devenit astfel unul de dimensiuni existenţiale: e o bătălie pentru Rusia, pentru supravieţuirea spirituală a poporului rus. : ”Occidentalii nu au decât un singur obiectiv: să fărîmiţeze şi să distrugă Federaţia Rusă. S-o rupă în bucăţi, pe care să le controleze. Dacă se ajunge aici, soarta ruşilor se va schimba drastic. Nici nu ştiu dacă naţiunea rusă va supravieţui. Ei (occidentalii) au planul ăsta pus pe hârtie”, şi-a ameninţat el conaţionalii.

Cu toate acestea, ruşii sînt departe, foarte departe de ”entuziasmul mobilizator” pentru apărarea Maicii Rusia. De ce? Pentru că Maica Rusie are mai mare grijă de Putin, de oligarhi, militari, FSB, cercurile politice, media şi chiar de ”kadîroviştii” afliaţi Kremlinului, decît de rusul de rînd. Acesta decontează doar problemele economice create şi resimţite în Federaţia Rusă de ”blocada” sancţiunilor economice occidentale, la nivelul traiului cotidian. Cu care Putin n-are treabă – şi nici generoasele sale planuri şi idei pentru Rusia. Problema lui fundamentală, care va deveni şi una a susţinătorilor lui, e că, aşa cum observa Wiliam Burns, fostul şef al CIA, ”ţarul de la Kremlin” se crede de mai multă vreme, cu sinceritate, un om providenţial: ”Cred că Putin a devenit tot mai convins că ştie mai bine ca oricine ce e în joc pentru Rusia. În ultima vreme i-au sporit sentimentul că el e un om al destinului şi apetitul pentru risc”. Ori, de asemenea oameni trebuie să te temi. O înţelege şi o simte, cumva, fără să exprime clar faptul, chiar propriul popor – care nu-i răspunde, cumva instinctiv, comenzilor.

Primul pas e ca Putin să-şi piardă încredera în victorie; şi l-a făcut de două ori

Scenariilor potrivit cărora ar urma să aibă loc o lovitură de palat la Kremlin ori revolte masive în stradă, eu le prefer un altul mai benign şi mai puţin violent, chiar dacă dureză (un pic) mai mult: disoluţia putinismului. Tot balonul de săpun creat de propagandă, de ajutorul neprecupeţit dat de Biserica Rusă prin Patriarhul Kirill şi de Putin însuşi, prin discursurile sale, se va sparge şi lumea (propria lui lume, dar şi a celor care-l susţin în afara Rusiei, fie că sînt plătiţi – cred că sînt rare cazurile, fie numai aşa, că e o ”modă”) îşi vor pierde încrederea în el.

Primul pas e ca el însuşi să-şi piardă încrederea în victorie. Şi cred că l-a făcut, de două ori.

Primul semn al unei fisuri în putinismul mesianic a apărut chiar în discursul halucinant, de două ore, pe care Vladimir Putin l-a susţinut la un an de la invazia în Ucraina, cînd s-a adresat Camerelor reunite ale Adunării Federale. Atunci a susţinut că ţările occidentale sunt, de fapt, cele care ”au început conflictul”, Rusia nefiind decît nevoită ”să folosească forţa pentru a-i opri”. Moscova, susţinea el, îi apără pe ucraineni şi luptă pentru eliberarea acelora care sînt, ”ostatici” ai Occidentului, din iresponsabilitatea regimului politic ”neonazist” de la Kiev, care trebuie ”lichidat”. 

 Al doilea pas care indică un impas al ”putinismului” clasic a fost făcut marţi, cînd  vorbind în faţa angajaţilor unei fabrici de avioane din Rusia, Vladimir Putin a spus din nou „în Ucraina este în joc supravieţuirea statului rus!” De astă dată, tonul a fost aproape unul disperat. Mai întît, a susţinut că voinţa occidentală de a-i provoca Rusiei o „înfrângere strategică” prin sprijinul acordat Ucrainei, că prin impunerea sancţiunilor în urma invaziei în Ucraina „inamicul” se aştepta ca fabricile din Rusia să se oprească, sistemul financiar să cadă, şomajul să crească, lumea să iasă în stradă, iar Moscova „să se prăbuşească”, dar ”acest lucru nu s-a întâmplat. S-a dovedit, pentru mulţi dintre noi, şi cu atât mai mult pentru ţările occidentale, că bazele fundamentale ale stabilităţii Rusiei sunt mult mai puternice decât credea cineva”, explica el.

Pînă aici, discursul e obişnuit. Dar, în cele din urmă, a spus lucrurilor pe nume: ”Pentru noi, aceasta nu este o sarcină geopolitică, ci o sarcină de supravieţuire a statalităţii ruse, creînd condiţii pentru dezvoltarea viitoare a ţării şi a copiilor noştri”. Cu alte cuvinte, ne aflăm într-un moment de cotitură – dacă poporul nu înţelege asta, sîntem pierduţi.

Şi poporul rus nu vrea să înţeleagă. Tinerii nu iau cu asalt comisariatele militare. Astfel, se face încet şi sigur primul pas în erodarea şi disparţia putinismului. L-a anunţat însuşi Putin, mai întîi la un an de la izbucnirea războiului, cînd într-un mod halucinant a încercat să dea vina pe alţii pentru pornirea lui şi l-a confirmat marţi, cînd a profeţit, fără să vrea, apocalipsa ”lumii ruse”.  De fapt, Putin înceacă să-i convingă pe ruşi că Ucraina e problema lor şi e o problemă de supravieţuire, dar ruşii nu înghot asta şi nimeni nu dă buzna la centrele de recrutare. E începutul sfîrşitului, pentru putinism.

De cealaltă parte, se poartă fără îndoială discuţii despre Rusia de după Putin şi cum se va face ”deputinizarea” ei. E o problemă care se dezbate, cred, în spatele uşilor închise, ar fi absurd să fie altfel. Cert e, după mine, un lucru: cu cît mai mulţi ruşi vor răspunde pentru greşelile liderului lor, cum s-a întîmplat în cazul denazificării, cu atît putinismul va dispărea mai greu, pentru că Putin va fi înlocuit cu nostalgia după el. La ruşi, popor în egală măsură crud şi sentimental, e mai uşor decît la alţii.