PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: România, cu un picior în Schengen şi cu celălalt în groapă: Klaus Iohannis, cel mai bun agent electoral al lui Nicolae Ceauşescu

România din Schengen şi cea de acasă

Cea mai recentă ştire despre România şi admiterea ei în spaţiul Schengen arată că ministrul de interne austriac, Gerhard Karner, citat de publicaţiile Kurier şi Der Standard, se împotriveşte aderării României. El a invocat cifre, în justificarea poziţiei sale: peste 90.000 de imigranţi ilegali care au fost identificaţi în Austria 2022. Dintre ei, 75.000 nu au fost înregistraţi în vreo ţară UE, adică nici în Croaţia, nici în România, nici în Bulgaria – candidatele balcanice la Schengen. ”Dacă un sistem nu funcţionează, el nu poate fi extins”, îşi susţine Karner puctul de vedere. Ministrul de interne din Austria face, după cum susţin politicieni din România, o declaraţie pro-domo, pentru a-şi susţine partidul conservator pe care-l reprezintă în coaliţia de la guvernare la Viena.

Probabil că aşa stau lucrurile, totuşi cifrele invocate nu pot fi contestate. Pe de altă parte, cu o mare largheţe, Karner n-a luat în considerare ”ruta sîrbă” spre Austria, probabil poarta mult mai des folosită de imigranţii ilegali care vor să ajungă în occident. Una peste alta, politicianul austriac a reuşit două lucruri: primul, să-l umple de penibil pe ministrul de interne român Bode, care-i mulţumea acestuia în ianuarie 2022, pe blogul său: ”i-am mulţumit omologului meu pentru susţinerea dată în ceea ce priveşte adoptarea unei decizii de aderare la spaţiul Schengen”, susţinere care, iată, ”pică” la momentul oportun pentru a ne arăta valoarea unui ministru român. Dincolo de acest penibil, declaraţia ministrului de interne austriac oferă noi argumente şi pentru ţările care au rezerve faţă de aderarea noastră la Schengen, Olanda şi Suedia.

Dar, de fapt, una peste alta, dacă nu sîntem primiţi în spaţiul Schengen, nu e o mare tragedie, cît o mare umilinţă. Ni se subliniază încă o dată statutul de ”ţară de mîna a doua” în Uniunea Europeană, sîntem legaţi implacabil şi ”pe veşnicie” de vecinii bulgari (pe care nici nu ştiu de ce românii îi iau peste picior, pentru că nu prea văd mari diferenţe între ei şi noi, cu excepţia faptului că Bulgaria poate fi tranzitată mult mai uşor decît România, pe aceeaşi distanţă. Au politicieni la fel, corupţie şi sărăcie aidoma cu ale noastre. Numai că ei au mai fost şi sub ”administrare economică” germană, ceea ce a mai reparat un pic lucrurile şi nu au o economie atît de ”nesănătoasă” ca a noastră, care creşte aproape exclusiv pe consum. Bulgarii sînt prietenoşi cu noi, noi nu dăm deloc semne de reciprocitate, ba dimpotrivă, în mentalul colectiv domină un sentiment de superioritate, cu rădăcini istorice: noi i-am ”eliberat” de turci. Faţă de croaţi, care sînt prea departe de România în acelaşi spaţiu balcanic, n-avem de spus nimic, nici de bine, nici de rău. Poate doar de bine, pentru cei ce au vizitat Dubrovnik.

Una peste alta, toate cele trei ţări stăm frumos în bancă, aşteptînd verdictul: trecem, sau nu trecem clasa? Corigenţi pînă acum la multe materii privind libera circulaţie (vămile României au fost multă vreme un şvaiţer, pentru reţelele de contrabandă, de la ţigări la carne vie), ne-am făcut în ultimii ani temele. Au mai fost ”extemporale” cu notă sub trecere, ca de pildă straniul incident al tonelor de cocaină eşuate pe plaja litoralului românesc, a căror sursă n-a putut fi depistată, pentru că tocmai atunci ”radarele” noastre s-au defectat. Şi alte cîteva asemenea cazuri. Dar, în rest, lucrurile au stat bine. România a făcut faţă cu brio inclusiv crizei refugiaţilor ucraineni, deşi aici aportul statului a fost mult mai mic, faţă de aportul românilor de rînd, mult mai ”duşi la biserică” decît autorităţile. Trezite tîrziu, acestea n-au făcut, în primele momente, decît să înalţe nişte corturi la frontieră, în care n-a stat mai nimeni. Dar, să trecem – s-a încheiat cu bine, deşi e de aşteptat să se repete; în condiţiile iernii grele ucrainene, e probabil să crească iarăşi numărul refugiaţilor, direct proporţional cu rachetele trase de ruşi asupra sistemului lor energetic. Au discutat cumva autorităţile noastre cu cele europene, pentru pregătirea unei eventuale creşteri masive a numărului de refugiaţi şi a măsurilor care trebuie luate (şi finanţate)? Din cîte ştim, nu: dacă ar fi făcut-o, Bode, Arafat, Aurescu sau însuşi Ciucă n-ar fi ezitat să ”cînte” succesul. Toţi au acum o altă problemă, pe care ei înşişi şi-au creat-o: aderarea la Schengen.

Aceasta ar fi însă un succes mai degrabă politic, care nu încălzeşte pe nimeni şi nici nu acoperă vreo creştere de preţuri. În schimb, în cazul unui eşec, ar deveni unul usturător, ar alimenta criticile populaţiei şi un discurs suveranist, chiar antieuropean în creştere. Cu alte cuvinte, ar aduce vînt din pupa pentru AUR, în condiţiile în care nici PSD-ul, nici PNL-ul nu se simt confortabil cu această ascensiune. Ba chiar, o eventuală sancţionare a României cu amînarea admiterii în Schengen i-ar putea determina pe social-democraţi să iasă de la guvernare, ca să nu ”împartă vina” cu liberalii şi să nu piardă procente bune dintr-un electorat mult mai dispus să se îndrepte, la o adică, spre partidul lui Simion, decît electoratul (cît a rămas) al PNL.

Faptul de a fi focaliza atenţia publică spre aderarea la Schengen a fost, fără îndoială, o greşeală. Ambele partide de la guvernare au înţeles că aceasta nu prea mai e o miză, pentru alegătorul român. Problemele lui nu mai sînt peste graniţe, ci aici. Aşa încît, au început (după ”pauza de Schengen”) să se certe din nou pe pensii – şi o fac atît de aprig, încît n-au băgat de seamă că procentele pe care ei le discută trebuie să se încadreze într-unul negociat, de 9,4% din PIB, pe care l-au convenit prin PNRR. Acum, brusc acest mult-lăudat ”Plan Naţional” cu a cărui semnare s-au împăunat toţi nu mai e al nimănui. A devenit un cartof fierbinte, pasat de la unul la altul. A început, primul, Marcel Ciolacu, spre enervarea premierului Ciucă.

Într-un prezent apăsător, ”sîntem la fel de izolaţi faţă de propriul trecut”

Între timp, românii încep să tremure în case – nu atît de frig, ci în timp ce-şi fac socotelile, cu facturile răsfirate pe masă. Şi n-au niciun motiv de fericire.

Aşa cum arată un recent sondaj INSCOP, peste 50% dintre români cred că stăm mai rău decât în 1989. Au fost de fapt două sondaje, unul din mai – iunie, altul în intervalul 26 septembrie – 4 octombrie, deci ”proaspăt”. La finele primăverii, 54% dintre români spuneau că au dus-o mai bine în vremea lui Ceauşescu. Acum o lună, procentul a ajuns la 57,4%. Ce spune asta? Că guvernarea mult-trîmbiţatei coaliţii stabile e de fapt un eşec. Românilor li se împuţinează şi resursele de optimism, pe zi ce trece: în mai-iunie 43,5% dintre cei care au răspuns sondajului mai credeau că în 2050 o vom duce mai bine, dar procentul acestora s-a împuţinat în septembrie-octombrie cu peste patru procente, ajungînd la 39,1%. Au mai fost întrebări legate de ”energia verde” şi educaţie: despre cea dintîi 88% din români cred că e o şansă, în schimb n-au nicio încredere în sistemul de educaţie actual. Nu cred că mai mult de 1% din români ştiu cum o cheamă pe ministrul educaţiei, fosta consilieră a lui Klaus Iohannis, şi evaluarea mea e una optimistă.

În pragul sărăciei, românii se tem să nu-i lovească şi boala, ceea ce ar fi un dezastru: 76,1% dintre ei sînt ”preocupaţi de starea lor de sănătate foarte mult sau destul de mult”. Ar vrea reduceri de taxe (82,5% dintre ei), în vreme ce taxele cresc, mai mult de 57% îşi doresc majorarea alocaţiilor şi a pensiilor, chiar dacă nu există resurse bugetare, iar 27,4% sînt oarecum de acord, deci în condiţiile în care ar exista aceste resurse. Condiţionat de buget sau nu, 84,4% din  români îşi doresc venituri mai mari, pentru vîrstnici şi copii: semn al preponderenţei ”familiei lărgite” în structura societăţii româneşti. Sîntem în continuare (83,5%) pro-europeni şi pro-NATO, ceea ce e singura piedică în calea unei ascensiuni fulgerătoare a AUR, care e destul de evaziv, ca să nu spun anti-european, atunci cînd vine vorba de apartenenţa României la UE – marea lor greşeală politică şi aproape ireparabilă, căci e o percepţie greu de şters, ca şi acuzaţiile de xenofobie.

Într-o ultimă chestiune, majoritatea românilor (89,2%) răspund că populaţia ar trebui să fie consultată mai des prin referendum pe temele majore de interes local sau naţional. E, de fapt, un vot de blam, dat reprezentanţilor aleşi, odată la patru ani. Comentînd rezultatele, cumva aşteptate, rectorul Universităţii din Bucureşti, Marian Preda, spunea că  ”generaţia matură”, care a cunoscut comunismul,  e dezamăgită ”de decalajul dintre aşteptările lor în 1989 şi ceea ce s-a întâmplat acum”. De cealaltă parte, sînt tinerii, care nu ştiu nimic despre comunism. Dar, cine e de vină? Nu cumva ”politicile memoriei”, care n-au existat pînă de curînd pe agenda guvernelor tranziţiei, iar acum sînt mai preocupate de sancţionarea ”negaţionismului” şi a unui presupus curent ”neolegionar”, ca în vremea mineriadei, decît de condamnarea comunismului şi investigarea naturii criminale a acestuia?

Aşa se face că ”sînt tineri care nu ştiu prea multe despre ce era înainte de 1989, despre cum era societatea”, spune rectorul Preda şi adaugă: ”oamenii nu gândesc raţional. De exemplu, nu se gândeşte nimeni că în societatea românească din 1989 lipsea aproape totul, nu aveai libertate de mişcare, nivelul de trai era extrem de scăzut, nu aveai lucruri elementare, cum ar fi accesul permanent la electricitate, la combustibil sau la hrană”. Dar rectorul greşeşte. Oamenii sînt cît se poate de raţionali, în raportarea la situaţia de dinainte de 1989: atunci era dictatură, acum e democraţie. Atunci, de ce e la fel de rău, din punct de vedere economic?

Mult mai bine a răspuns acestei dramatice renaşteri a nostalgiei după comunism Alina Mungiu, care la patru ani de la Revoluţie făcea un prim sondaj, pe acest subiect. Ea arăta, într-o carte cu titlul sugestiv ”Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri”, că, discutînd cu respondenţii, ”cele mai idealizate erau condiţiile de viaţă din timpul lui Ceauşescu, prin opoziţie cu preţurile mari ale perioadei de tranziţie. Foarte puţini păreau să‑şi amintească de faptul că totul era cartelat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi că deseori nu se găseau nici cantităţile infime de pe cartele. Deşi majoritatea au afirmat că ştiau de existenţa unui mare număr de deţinuţi politici, aceasta nu i‑a împiedicat să declare perioada lui Gheorghiu‑Dej drept o perioadă ideală. În mod convenabil, toate detaliile neplăcute au fost uitate. Cheia principală pentru citirea trecutului sînt interesele prezentului, chiar dacă procesul se petrece inconştient”.

Concluzia Alinei Mungiu din cartea publicată în 1995 era la fel de îngrijorătoare precum constatările – sîntem ”la fel de izolaţi faţă de propriul trecut. Un popor în care elita este distrusă sau redusă la tăcere şi în care stăpînirea este suficient de lungă ca toţi cei care trăiseră conştient şi alte vremuri să îşi atingă sfîrşitul biologic, este practic un popor nou. Această distrugere nu a fost accidentală, ci programată”. Iar ”programul comunist” de spălare a creierelor a continuat, conştient sau nu, să fie promovat. Acum, nu se culeg decît roadele unei politici ”liberale” care a împiedicat inclusiv investigarea gropilor comune, în care au fost aruncate victimele comunismului.

În ultimul sondaj al Sociopol, de la sfîrşitul lunii octombrie, Partidul Naţional Liberal, ultimul ”partid istoric” rămas pe scena politică, înregistra un scor de numai 17 procente, faţă de cele 36 ale PSD-ului, urmaşul direct al fostului FSN, partidul care continuă să-l aibă drept preşedinte de onoare pe Ion Iliescu. USR-ul are 11%, cu patru procente mai puţin ca AUR. 

În ianuarie 2020, tot un sondaj Sociopol era publicat  pe pagina de facebook ”Alături de Klaus Iohannis – Preşedintele României, pagină pentru fani”. Rezulatele de atunci: PNL - 47%, PSD - 23%, USR PLUS 13%”. AUR nu exista. Cu alte cuvinte, Klaus Iohannis nu doar că şi-a dus de rîpă propriul partid, reducîndu-i electoratul cu două treimi în doi ani, dar a devenit cel mai bun agent electoral al lui Nicolae Ceauşescu.