PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Rusia nu se schimbă niciodată: ”Medalia curajului” de a muri fără cauză

Svetlana Aleksievici, singura scriitoare căreia i-a fost decernat premiul Nobel pentru literatură pentru o operă de non-ficţiune, relatează în ultima ei carte de interviuri, ”Vremuri second-hand”, ceea ce ar putea fi, în sine, ”paradoxul rus”. Ea reproduce o glumă, legată Armata Roşie în cel de-al doilea război mondial: ”- De ce-au ajuns ruşii la Berlin? – Pentru că le-a fost prea frică să se retragă!”. Ruşii trăiesc o după altă logică, aceea a unui stat poliţienesc. Nici nu cunosc, n-au cunoscut în istoria lor, o altă formă de stat. De aceea, reflexele lor sociale nu sînt aidoma cu ale restului lumii şi se explică multe din cele ce, aparent, n-au o explicaţie logică pentru acest ”rest al lumii”, din care şi noi facem parte.

 

 

Cu promptitudine, după asasinarea Dariei Dughina, printr-un dispozitiv-capcană instalat în maşina tatălui ei Alexandr Dughin, administraţia Kremlinului a anunţat că tînăra a primit, post-mortem, o înaltă distincţie din partea lui Vladimir Putin: ”Medalia curajului”. Deşi în sine, în această moarte tragică n-a fost vorba de dovada vreunui curaj, ci de un concurs de împrejurări tragice – atîta vreme cît toate datele converg spre concluzia că ţinta nu era fiica, ci tatăl. 

 

Dar ruşii au un alt tip de logică. O logică simplă, fără nuanţe, după care la biserică mergi să te rogi şi pe front mergi ca să ucizi, fără să pui între cele două acţiuni vreo barieră. Vreun semn de întrebare. Fără dileme. După aceeaşi logică, soldatul rus intră în casele ucrainenilor şi fură tot ce-i cade în mînă – e o tradiţie împămîntenită, dinaintea celui de-al doilea război mondial, care doar a fundamentat-o. Iau pînă şi clanţele de la uşi, iar ce nu se poate lua, distrug – ceea ce tu nu poţi avea, nici celălalt nu merită să aibă. Nici măcar nu e considerat un furt. E tipul de egalitarism bolşevic, care a găsit în sufletul rus cel mai fertil teren. Toate se întîmplă la comandă. În cel de-al doilea război mondial, comanda a fost simplă: ”Na Berlin!”. Adică, spre vest. Ea a fost reluată şi în acest război împotriva Ucrainei, punînd în scenă aceleaşi mijloace, resurse şi reflexe. ”Berlinul” a fost doar înlocuit cu un aşa-zis enigmatic ”Z”, înscris pe tancurile invadatoare. Literă care nu poate veni, în opinia mea, decît de la ”zapad”, care înseamnă ”vest”, în limba rusă. Acelaşi lucru. 

 

Autorităţile ruse, ca stat poliţienesc în sine, au reflexe condiţionate în faţa ”devierilor”. Pentru opozanţi, există lagărul. Pentru laşi, există tot lagărul. Pentru mujic şi muncitor, există cîmpul şi uzina. Pentru soldat, frontul şi victoria. Pentru kaghebişti, mai nou fesebişti, veghea ca toate acestea să se petreacă în ordine. Cînd în această ordine intervine neprevăzutul, rezolvarea e simplă: răul vine de la inamic, nu poate fi de conceput ca el să provină din această ordine prestabilită şi organică. Astfel încît, era în logica lucrurilor ca vinovatul pentru asasinarea Dariei Dughina să fie un ”agent ucrainean”. A fost, în puţin mai mult de 24 de ore, soluţionat cazul – care, în situaţia oricăror alte forţe poliţieneşti, ar fi necesitat eforturi susţinute şi timp. Dar nu e cazul FSB, care aproape că n-a şi spus că serviciul federal de securitate cunoştea vinovatul, chiar înainte de comiterea atentatului. 

 

Astfel, ne-a fost prezentată povestea unei agente ucrainence, Natalia Vovk. A fost publicată şi fotografia ei, cu tot cu legitimaţia militară. Cazul asasinării jurnalistei Daria Dughina, fiica lui Aleksandr Dughin, ideolog al Kremlinului, ucisă sîmbătă seara, a fost soluţionat, a anunţat deja de luni, luni Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB). Asupra aceastei misterioase agente a serviciilor secrete ucrainence s-au oferit imediat o mulţime de detalii. Că a planificat asasinatul vreme de o lună, că a intrat în Rusia pe pe 23 iulie 2022, împreună cu fiica sa Sofia Şaban, născută în 2010. S-au dat numerele de maşină cu care ea a circulat, vreme de o lună, ba chiar şi marca aceleia cu care agenta a realizat ”filajul” anterior al ”ţintei”: un banal Mini Cooper, căruia agenta ”i-a schimbat mai multe plăcuţe de înmatriculare”. Aflăm deci că nu Alexander Dughin era ţinta, ci însăşi fiica sa: ”pentru a-şi planifica crima şi a culege informaţii despre stilul de viaţă al Dariei Dughina, Vovk a închiriat un apartament la Moscova, în aceeaşi clădire unde locuia şi victima”. 

 

Naraţiunea FSB arată că la intrarea în Rusia, micul automobil Fiat avea un număr de înmatriculare al Republicii Populare Doneţk, la Moscova a circulat cu un număr kazah, iar la ieşirea din Rusia, în Estonia, ”prin Pskov”, ni se menţionează cu acribie ruta, maşina revenise la un număr ucrainean. ''În ziua crimei, Vovk şi Şaban au participat la festivalul de muzică şi literatură Tradiţii, unde Daria Dughina a fost prezentă ca oaspete de onoare''. Se vede că FSB, Serviciul Federal de Securitate rus e infailibil. Atîta tot că, avînd la îndemînă toate aceste date, nu a preîntîmpinat nici atentatul şi nici fuga presupusei atentatoare prin Estonia, după cum atot-ştiutorii FSB-işti au afirmat. Aici nu mai e vorba doar de acelaşi paradox rus, fatalist, ci e, dacă lucrurile stau întocmai, de o premeditare pe care, fără să vrea, FSB-ul o sugerează – au lăsat lucrurile să se întîmple, pentru că le conveneau. Curgeau în logica lor, cea a războiului, cea a sîngelui, care trebuie să ofere justificare pentru orice. 

 

Nu întîmplător, estonienii nu au oferit niciun fel de detalii şi nu au reacţionat la comunicatul FSB. Poliţia şi Garda de Frontieră din Estonia au declarat, firesc, că pot oferi date despre persoanele care trec graniţa în ţara lor ”doar în cazurile stabilite de lege”, şi nu ca urmare a unor comunicate de presă, fie ele şi ale Serviciului Federal de Securitate al Rusiei. Ori, dinspre partea rusă, nu a venit la aceste autorităţi nicio solicitare. Din nou, aceeaşi logică a ”claxonului”, a propagandei care însoţeşte acţiunea poliţienească, într-un stat totaliatar în care comunicatul înlocuieşte adresa oficială. 

 

Dar Estonia e totuşi o democraţie, chiar dacă a făcut parte în trecut din măreaţa URSS, aşa că autorităţile de acolo au precizat că ”putem împărtăşi informaţii despre persoanele care se deplasează peste graniţă, doar în cazurile stabilite de lege, iar serviciul special rus care acuză în mass-media pe cineva că a făcut ceva, nu este unul dintre ele”, s-a transmis într-un mail către CNN, care a solicitat o confirmare a informaţiilor din comunicatul FSB. ”Nu am primit nicio informaţie sau solicitare oficială din partea autorităţilor ruse, pe acest subiect”, se mai preciza de către poliţia de frontieră estoniană. Abia la încă o zi, şi cam în acelaşi timp cu decorarea Dariei Dughina cu ”Medalia Curajului” post-mortem, autorităţile ruse s-au gîndit să anunţe: ”cetăţeanul ucrainean Natalia Vovk, care a evadat în Estonia după ce a comis uciderea lui Darya Dugina, va fi trecută pe lista de urmărite, iar extrădarea ei va fi cerută”. Nu că ”a fost”, ci că ”va fi”, după cum a declarat un oficial rus. Ajunge, deocamdată. Ca nu cumva, realitatea să contrazică scenariul.

 

 

Nu numai pentru FSB, ci pentru ruşi, în general, nu există dubii, ci doar certitudini. Vinovăţia nu e una care trebuie dovedită, ci e una prestabilită. Pentru ruşi, aşa ceva e ”la mintea cocoşului”. Numai restul lumii nu înţelege situaţia. Şi complică lucrurile, inutil. Nici pentru tatăl îndurerat lucrurile nu stau altfel. În primele sale comentarii de după atentat, Alexandr Dughin a acuzat direct şi violent Ucraina, pentru moartea fiicei sale Daria Dughina, ucisă în explozia care a avut loc ”în faţa ochilor mei”, în timp ce se întorceau ”de la festivalul Tradiţia, de lîngă Moscova”: ”Era o frumoasă fată ortodoxă, patriotă, corespondentă militară, expertă în comunicare şi filosof. Discursurile şi reportajele ei au fost întotdeauna profunde, fundamentate şi reţinute. Ea nu a îndemnat niciodată la violenţă şi război”, a continuat el, eludînd pînă şi ultimele declaraţii ale Dariei, citate de presa din toată lumea, la o emisiune la care a participat şi în care acuza şi ameninţa occidentul, pentru ajutorul dat Ucrainei. ”A fost o stea în ascensiune, la începutul călătoriei sale. Duşmanii Rusiei au ucis-o, în mod meschin, pe furiş. Dar noi, poporul nostru, nu putem fi frînţi nici măcar de astfel de lovituri insuportabile. Inimile noastre tînjesc după mai mult decît o simplă răzbunare sau retribuţie. Este prea puţin, nu este calea rusească. Avem nevoie doar de Victoria noastră. Fiica mea şi-a pus viaţa de fecioară pe altarul ei. Aşa că învingeţi, vă rog!” În războiul din Ucraina, fireşte. 

 

Nici nu contează că încă de duminică, Ucraina a negat cu tărie orice implicare în explozia maşinii lui Dughin, prin vocea lui Mykhailo Podoliak, consilier al şefului biroului preşedintelui Ucrainei, care a declarat că  ”Ucraina nu are cu siguranţă nimic de-a face cu acest lucru, deoarece nu sîntem un stat criminal, ceea ce este Federaţia Rusă, şi cu atît mai mult, nu sîntem un stat terorist”. Ceea ce contează e un război al propagandei, ca substitut al adevărului. Adevăr care a lăsat locul ştirilor de pe canalele ruseşti, unde au apărut informaţii despre apartenenţa la ”Batalionul Azov” al ”agentei ucrainence” Natalia Vovk, ”autoarea asasinatului” (dubii, nu mai există – că doar FSB-ul a dat un comunicat). După acelaşi scenariu tipic rusesc, a apărut, la fel de brusc, din neantul minţilor incapabile să producă o opoziţie reală la regimul Putin, pentru că ea e de neconceput în sufletul rus, o fantomatică ”Armată Naţională Republicană din Rusia”, care are deocamdată un singur susţinător, pe cel care a şi anunţat existenţa ei, Ilya Ponomarev, fost deputat al Dumei refugiat la Kiev. Şi, cum se cuvine, a fost dată publicităţii şi o sforăitoare proclamaţie, a acestei ”armate”. Dacă în Rusia ultimelor veacurilor ar fi existat atîtea acţiuni, cîte ”proclamaţii” s-au şi scris, alta ar fi soarta ei prezentă. 

 

Aşa stînd în schimb lucrurile, ne aflăm tot în faţa imuabilului suflet rusesc, altfel modelat, din cel slav. Suflet care se înţelege foarte bine pe sine şi îi este deajuns asta. Suflet care, în schimb, nu înţelege de ce ucrainenii nu vor să priceapă că sînt fraţi cu ei, cu ruşii – şi nu cu occidentul, cu UE şi americanii. Suflet care înţelege, prin urmare, că moartea unui patriot rus nu poate veni, logic, decît din partea celor care-i urăsc pe ruşi şi le refuză ”mîna întinsă” – chit că această mînă arată mai degrabă a rachetă. Reflexul autorităţilor ruseşti, în speţă a FSB-ului şi a lui Putin însuşi e, astfel, o reflexie a sufletului acestui popor – care nu se retrage de frică şi nu cunoaşte altă stare naturală, decît frica. De aceea, peste 80% din ruşi sînt de acord cu Vladimir Putin. Nu dintr-o frică conştientă, faţă de repercursiunile unei alte opţiuni, ci dintr-una intrată într-un reflex condiţionat, care s-a creat nu doar într-un veac de totalitarism comunist şi post-comunist, ci în toată istora seculară a ţarilor: cu cel de la putere, nu poţi fi decît de acord. E de neconceput altfel.