PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Un asasinat economic, prin care am fost daţi pe mîna ruşilor: OMV-Petrom e ”Sovrompetrol”-ul renăscut

Contractul OMV-Petrom, reluarea unei vechi tradiţii

Petrolul românesc a fost, din perioada interbelică încoace, o ţintă rîvnită. În anul 1931, România era al doilea producător european de petrol după URSS, având o producţie de 6.657.803 tone. În producţia mondială de petrol pentru anii 1931 şi 1932, România s-a aflat pe locul patru după SUA, URSS şi Venezuela. Producţia sa era de 7.200 000 tone şi depăşea producţia Iranului, Mexicului sau Irakului. În ceea ce priveşte producţia de gaz natural din sonde petroliere, România ocupa locul al treilea după SUA şi Venezuela, cu 2.359.518 metri cubi. Aceste resurse au trecut, pe rînd, în mîinile germanilor în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi în mîinile ruşilor. Acum se află în mîinile austriecilor.

După cel de-al doilea război mondial, ocupantul sovietic al României a exploatat petrolul românesc printr-o ”firmă mixtă”. Sovrompetrol a fost înfiinţat în 1945, pe 17 iulie, pe fondul semnării armistiţiului între România şi URSS, fiind una dintre societăţile româno-sovietice (”Sovromu-uri”) prin  care au fost preluate de către URSS resursele României, din varii domenii. Practic, în urma stabilirii plăţilor pentru ”despăguburile de război”, care intrau în obligaţia României, URSS a preluat şi petrolul, una din cele mai importante resurse ale României, ocupată dealtfel de trupele sovietice, prin ”Sovrompetrol”. Aportul părţiii ruse la ”societatea mixtă” a fost stabilit ca fiind ”bunurile inamice confiscate”, constituite din activele firmelor de exploatare a petrolului cu capital german, care funcţionaseră în România în timpul războiului. Deci, practic, nimic.

În cazul contractului OMV – Petrom, semnat în 2004, s-au plătit statului român circa un miliard şi jumătate de euro, mai nimic în raport cu valoarea reală a utilajelor, terenurilor, resurselor şi capitalului uman preluate, într-o societate mixtă pentru explorarea, exploatarea, transformarea şi comercializarea petrolului brut şi derivatelor petrolului. Aceasta era contractul de înfiinţare a Sovrompetrol, care sună la fel şi în cazul contractului OMV-Petrom, de care am luat cunoştinţă recent, de la televizor.

Trebuie spus că e simptomatic (dez)interesul clasei politice pentru acest contract între ”partea română” şi ”partea austriacă”. Poate că e vorba de prezentatoarea TV, Anca Alexandrescu, percepută ca fostă apropiată a fostului preşedinte PSD, Dragnea, aceasta fiind dezavuată ”la pachet” cu el, după noua modă a timpului, de toate partidele politice. Poate (şi e mai probabil) e vorba de o lipsă de profesionalism şi de voinţă politică, de capacitate a înţelegerii gravităţii acestui contract, care depăşeşte cadrul unui simplu contract comercial şi e în fondul lui o lezare a suveranităţii naţionale. Aşa cum a fost şi ocupaţia de facto a URSS în România, pînă în 1958.

Cînd s-a făcut naţionalizarea, în 1948, situaţia petrolului românesc a rămas neschimbată faţă de 1945. S-au organizat două mari comapanii de stat, Centrala Petroliferă Moldova şi Centrala Petroliferă Muntenia, care grupau 22 de întreprinderi de exploatare şi prelucrare (cîmpuri de sonde şi rafinării), care au trecut toate, doi ani mai tîrziu, în 1950, în componenţa Sovrompetrol. Cea mai mare parte a petrolului şi a derivatelor au plecat spre URSS, în contul despăgubirilor de război, dar o alta a fost destinată şi ”ţărilor-satelit” ale sovieticilor, dintre care aceştia acordau o mare atenţie Austriei, teren disputat între foştii aliaţi occidentali şi URSS în timpul războiului şi asupra neutralităţii căruia cele două părţi au căzut de acord, încetînd regimul de ocupaţie ”multipartită”, care funcţionase şi în partea de est a Germaniei şi Berlinului. În 1955 s-a semnat un tratat, prin care foştii aliaţi au părăsit teritoriul austriac la 25 octombrie 1955. Ziua de 26 octombrie comemorează Declaraţia de Neutralitate adoptată atunci, prin care conform tratatului, s-a stabilit constituţional statutul ţării. E socotită sărbătoare naţională în Austria.

Dar Austria a fost şi este departe de a fi neutră de facto, ca Elveţia – de pildă. Ea a rămas economic, şi în parte inclusiv politic, în sfera de influenţă a URSS şi a moştenitoarei ei, Federaţia Rusă, deşi, din punct de vedere geografic, e în partea centrală a Europei. O demonstrează inclusiv istoria oficială a OMV, firmă care, ca şi în cazul ”Sovrompetrol”-ului României, a moştenit vechea organizare din timpul ocupaţiei sovietice. După război, industria petrolieră austriacă în partea sovietică de ocupaţie era grupată în ceea ce occidentalii numeau ”Soviet Mineral Oil Administration” (Sowjetische Mineralölverwaltung, abreviat SMV), corporaţie formată după chipul şi înfăţişarea tuturor societăţilor mixte de pe teritoriile ocupate de ruşi, aidoma Sovromului din RPR.

Cu ”Sovrompetrol”, SMW-ul austriac a avut o colaborare largă: între 1946 şi 1956, vreme de un deceniu, garnituri după garnituri de tren plecau, încărcate cu petrol şi derivate de la Sovrompetrol către ”compania soră” din Austria, la preţul stabilit (pentru statul român) de compania sovieto-română ”Sovrom” în favoarea părţii austriece. Era o chestiune de politică a URSS în Austria, de susţinere a propriei părţi administrate. Practic, un deceniu petrolul românesc, subevaluat, a susţinut economia din partea răsăriteană a Austriei, prin decizia politică a Moscovei. Şi l-a menţinut, prin controlarea resurselor naturale furnizate direct de URSS, sau prin sateliţi, între care România ocupa un rol important în domeniul petrolului. În data de 3 iulie 1956, compania sovieto-austriacă ”Sowjetische Mineralölverwaltung” (SMV) a devenit, prin retragerea ruşilor din Austria, “Österreichische Mineralölverwaltungs Aktiengesellschaft”, prescurtat OMV.

De cealaltă parte, în România socialistă, în acelaşi an, cînd Sovrompetrol s-a desfiinţat, industria românească în domeniu s-a reorganizat în mai multe societăţi de stat, cum ar fi Trustul de petrol şi gaze, Trustul de foraj petrolier, Întreprinderea de Utilaj Petrolier şi Reparaţii Ploieşti, Uzina de Utilaj Petrolier de la Tîrgovişte şi alte întreprinderi mai mici, toate subordonate Ministerului Petrolului şi Minelor. Căderea comunismului a întrerupt tradiţia. Dar s-a revenit la această situaţie, prin contractul încheiat în 2004. Trebuie spus că şi anterior, în timpul regimului socialist, RSR a privilegiat Austria, prin decizii ale CAER (pactul economic al ţărilor socialiste), pentru că Moscova dorea să deţină un control asupra politicii Cancelariei de la Viena. În 1968, a fost semnat primul contract de furnizare de gaze naturale între Austria şi URSS. În ce priveşte România, Agenţia Economică a RSR din capitala Austriei, condusă pînă în decembrie 1989 de fratele dictatorului, Marin Ceauşescu, care s-a ”sinucis” suspect în zilele Revoluţiei, gestiona inclusiv exportul de petrol românesc în această ţară. Prin încheierea contractului cu OMV, guvernul Năstase n-a făcut decît să meargă pe linia unei vechi tradiţii.

Semnalizăm dreapta, facem stînga

Faţă de timpurile ocupaţiei sovietice şi a ”comunismului naţional”, situaţia relaţiilor româno-austriece în domeniul petrolului şi gazelor s-a modificat, prin semnarea vînzării companiei româneşti Petrom către OMV, schimbîndu-se regimul de proprietate: compania austriacă a devenit în mod direct proprietarul companiei româneşti de producţie şi exploatare a petrolului românesc – cît şi a jumătate din gazele recent descoperite în largul Mării Negre. Ca să nu mai vorbim de un număr impresionant de staţii de desfacere a benzinei, cu tot cu terenul aferent, cît şi rafinăriile deţinute anterior de compania de stat Petrom. Toate acestea, pentru un miliard şi jumătate de dolari, sumă în urma căreia OMV a devenit unul din cei mai mari mai actori pe piaţa mondială, în domeniul petrolului.

Acestea sînt faptele. În spatele lor se află o tradiţie istorică, dar şi foarte mulţi bani. Privatizarea Petrom a însemnat, e drept, cel mai mare preţ, plătit vreodată de un grup străin pentru o companie românească, dar aici nu vorbim de o companie ca oricare altele, ci de petrol, industria sa de prelucrare şi desfacere a produselor, în raport cu care preţul poate fi socotit unul foarte mic. Aşa cum a fost şi preţul stabilit de ruşi, în vremea în care ei vindeau Austriei, prin ”Sovrompetrol”, petrolul României ocupate de ei.

În 2004, nu ne mai ocupa nimeni. Vînzarea companiei noastre petroliere a mai adus, tot atunci, cel puţin încă o doborîre de record pentru piaţa românească, la capitolul ”contractelor de consultanţă”: deţinătorii fericiţi ai recordului au fost băncile de investiţii ”Credit Suisse”, ”ING Barings Ltd” şi casa de avocatură Linklaters. Ei au încasat peste 24 de milioane de dolari din valoarea contractului, pentru ”consultanţa” acordata statului român la vînzarea Petrom. ”Bank of America”  a ieşit din cursă, deşi avea cea mai buna ofertă financiară, la un sfert din suma plătită pentru consultanţa acordată de cei trei parteneri (7 milioane de dolari partea fixă şi 1 $, comision de succes). S-a invocat un artificiu, pentru ca oferta americană să fie respinsă: preţul a fost exprimat în dolari şi nu în procente.

Americanii n-au fost excluşi doar de la consultanţă, ci şi din contractul OMV-Petrom: caracterul secret al acestuia, menţinut pînă în aceste zile, cînd Anca Alexandrescu ni-l citeşte la televizor, e dat, în opinia mea, de faptul că în 2004 se stabilea ca, în cazul vînzării către terţi a unor procente din Petrom, aceştia să nu fie, în niciun caz, firme americane. În acelaşi timp, noi ne pregăteam pentru aderarea la NATO. Ca şi în cazul ”firului roşu” pe care autorităţile române de sub Ion Iliescu îl refăceau cu Moscova  în 1995, pentru ”comunicaţii secretizate”, întocmai cum funcţionaseră ele în vremea Pactului de la Varşovia, la o lună după ce România semnase primul ”parteneriat” cu NATO, şi în acest caz, al ”privatizării Petrom” a fost o ”decizie strategică” luată la Bucureşti, dar concepută la Moscova, prin care România lui Năstase şi a lui Iliescu semnaliza ”dreapta”, dar o lua la stînga.

Doi ani mai tîrziu, Parlamentul regimului Băsescu n-a avut nimic împotrivă să ”ratifice” acest contract, al cărui conţinut este, în multe paragrafe, un atac la adresa suveranităţii României. Preşedintele Senatului era acelaşi Nicolae Văcăroiu, fostul director din Comitetul de Stat al Planificării comunist şi nimeni n-a fost interesat, aşa cum am văzut din stenogramele şedinţelor, de conţinutul contractului. Toţi politicienii au înghiţit găluşca vînzării unei companii care ”mergea în pierdere”, a celor 292 de milioane de dolari, datorie recuperată a Petrom şi a preţului aşa-zis ”fabulos” obţinut, în schimbul căreia s-a reînfiinţat de fapt ”Sovrompetrol”, într-o coloaborare fructuoasă cu omologul firmei mixte sovieto-austricece. Chiar în proprietatea directă a ei.