PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Vladimir Putin, ne-ai trezit! E efectul paradoxal al crimelor tale

Citez ce spunea Constantin Rădulescu-Motru despre român, că ”are un suflet gregar şi atîta tot”, fiind lipsit de solidaritate, căci solidaritatea este ”opera sacrificiului conştient, este ultima verigå în înălţarea morală a voinţei, pe cînd gregarismul este o stare impuså de împrejurări şi de tradiţie. Solidaritatea este ţinta spre care se îndreaptă cultura: gregarismul poate fi anterior oricărei culturi şi unii sociologi pretind chiar că el este totdeauna anterior culturii”. Cu ocazia războiului din Ucraina, cred că am ieşim din gregarism. Că am unit mai multele Românii pe care le trăiam zilnic, într-una singură, cea a compasiunii creştine. Că Putin ne-a trezit şi ne-a agregat, peste noapte.

Solidaritatea românilor cu refugiaţii ucraineni a fost şi este una exemplară. Ea s-a născut dintr-un reflex care părea uitat, pierdut în tenebrele tranziţiei. “Omul nou” al epocii de aur comuniste se pare că a pierit, lovit de bombele ruseşti. Dacă mai aveam o îndoială, legată de faptul că sîntem o naţiune tînără şi a cărei vigoare este încă departe de a să fi arătat cu totul, privind imaginile zilnice, emoţionante, cu refugiaţi întîmpinaţi de voluntarii care îi ajută cu alimente, pături, haine, locuri de dormit, oferite din puţinul lor de numeroşi români, acum ea a pierit. 

 

Am însă un optimism moderat. Motivul încă este “gregarismul” instinctului de conservare al românului, creat de modul de viaţă în comunism şi de crizele de atunci. Acesta mai există, îşi arată semnele şi se manifestă într-un mod aparte, în care trăim semnele fiecărei crize. De la carburanţi la ulei, atenţi la fiecare semn de “nu se mai găseşte”, românul se exprimă plenar şi nedisimulat, aşezîndu-se la coadă la benzinării şi golind, entuziast (că “a găsit!”) rafturile magazinelor schimbînd destinaţia brumei de economii strînse pentru vacanţă. Savoarea contestatară a străzii de odinioară are acum şansele de a fi înlocuită de altceva: de cea a cozilor, de altădată. 

 

Dar ceea ce lipsea în vremea în care scria Rădulescu-Motru, în tuşe dure şi totodată amare, ”Psihologia poporului român” şi părea că lipseşte, pînă de curînd, s-a compensat, între timp, sub presiunea imaginilor înfăţişînd suferinţele prin care trec ucrainenii, pe care le vedem zilnic la televizor. Ucraina bombardată de ruşi ne-a schimbat. Avem acum o viziune, avem şi răbdarea de a construi o imagine de ansamblu. Deşi trăim încă fracturat şi grăbit, din bucăţele de certitudine, pe care le transformăm în axiome, în încercarea de a oferi un substitut rapid pentru lipsa unei perspective precise asupra viitorului şi de aceea a ştiinţei de a găsi ori a ne făuri noi înşine uneltele pentru a-l construi, acum avem cel puţin un reper - solidaritatea. Trebuie să spun că această solidaritate creştină a reînviat în ultimele săptămîni cu o vigoare neaşteptată, sub bombele lui Putin. Ea se născuse deja, se afla în germene pe vremea pandemiei şi a bisericilor închise prosteşte de autorităţi. 

 

E primul semn al civilităţii românilor, de multă vreme încoace. Sînt şi excepţii. Nu poţi vorbi despre civilizaţie, solidaritate, viziune, aşa cum le descria Rădulescu-Motru şi cum sînt ele valide şi astăzi, de pildă în cazul cozilor de la paşapoarte. Unde instinctul de conservare bate orice şi iese la iveală reziduul “omului nou”, laş şi individualist. Mai durează pînă ce românii care sînt contaminaţi de comunism vor sfîrşi biologic, ca generaţie, şi chiar mai încolo, cînd moştenirea lor ideo-genetică (cuvînt nou, prin care înţeleg zestrea ideologică puternic transferată individului, prin educaţia şi mediul său de evoluţie, astfel încît îi defineşte într-un mod esenţial natura), va fi şi ea istorie şi se va naşte o nouă generaţie. De făuritori şi nu de propagandişti. De oameni cu conştiinţa importanţei unui efort comun, asumat, şi nu de “oameni noi”. La coadă, la paşapoarte. Semnele acestei naşteri ale unui alt roman, decît cel pe care-l ştiam, văicăreţ şi fricos, s-au arătat acum, cu prilejul solidarizării masive cu refugiaţii ucraineni. Îi datorăm această prefacere mai rapidă istoric decît mă aşteptam direct lui Vladimir Putin şi războiului său pe care l-a dezlănţuit în Ucraina, conflict care ne-au renăscut instinctele vechi şi sănătoase, de naţiune creştină, cu o tradiţie şi o istorie seculare.

Mai sînt şi voci care pun la îndoială şi consideră nejustificată solidaritatea cu ucrainenii – mai ales vocile “patrioţilor” ocazionali, moştenitori ai educaţiei national-comuniste, spoită cu ceva “ortodoxism” – aşa cum e şi ideologia putinistă. Aceste voci invocă, cu totul inadecvat în aceste timpuri, faptul că ucrainenii îi “persecută” pe românii noştri de acolo, cei o jumătate de milion care trăiesc în Ucraina, care “ne-a luat” Bucovina de Nord, sudul Basarabiei şi ţinutul Herţei. Deşi ne-a luat-o Stalin, ni le-au luat ruşii – şi nu ucrainenii. Dar, e timpul pentru aşa ceva, în faţa unei tragedii? Bine că aceste voci nu se aud, înăbuşite de numărul celor dispuşi să-şi ajute semenii. Pe ucraineni, care sînt, pe bună dreptate, eroii zilelor noastre. Pe soţiile şi copiii celor care luptă cu ruşii. Cu ultimele reziduuri comuniste. Luptă şi cu “omul nou” care mai trăieşte încă în noi. Şi sînt pe cale să-l înfrîngă, ca şi pe ruşi. 

 

În România, la aproape trei decenii de la căderea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, “omul nou” născut de comunism, care a ajuns la maturitatea lui plenară de manifestare în tranziţie şi era stimulat de regimurile Iliescu – Băsescu, iar semnele lui erau vizibile în tot locul, pare acum să prezinte prima fisură. O datorăm nu neapărat propriilor noastre însuşiri, care s-ar fi schimbat peste noapte, cît mai ales eroismului contaminant al vecinilor ucraineni. “Omul nou”, cu lipsa lui de perspectivă individuală şi cu atît mai puţin colectivă, cu lipsa unor repere bazate pe educaţie şi introspecţie, pe soliditatea convingerilor proprii, un om care trăia într-un vid, creat odată cu dispariţia indicaţiilor care îi ordonau cumva existenţa în parametri precişi, atît în timpul dictaturii comuniste, cît şi al celor două decenii de iliesco-băsism a devenit acum “omul solidar”. E primul semn de civilitate. Primul semn al unei renaşteri.

 

Pînă nu demult, credeam că în locul ”epocii de aur” a comunismului, “omul nou” al comunismului, ajuns matur şi liber, a căpătat propensiunea de a-şi construi un habitat, din care-i lipseşte orice viziune. Că românii nu fac decît să-şi contemple propriile limite, între care îşi făuresc existenţa şi sînt preocupaţi doar de confortul zilnic. Fiecare caută să-şi facă numai propria “epocă de aur”, din care acţiunea comunitară lipseşte, solidaritatea este numai proclamată şi viitorul se consumă în porţii zilnice. M-am înşelat. Războiul din Ucraina a răsturnat rapid premisele acestei lumi mărunte, în care credeam că trăiesc. 

 

Nu mă bucură, dar nici nu mă tulbură că sînt puţini românii care, conform sondajelor, sînt – cum o fac ucrainenii – gata să moară pentru ţara lor. Şi că cei mai mulţi spun că “n-au pe cine” apăra. Ştiu că asta este din cauză că noi nu avem un Zelenski, ci un Iohannis. Puneţi-i pe cei doi alături, şi veţi avea imaginea lipsei de motivaţie a curajului asumat al românilor. Dar nu înseamnă că el nu există. Este, undeva, acolo. Şi se poate trezi, dintr-o dată, într-o circumstanţă pe care încă nu mi-o pot imagina. Cum a fost şi solidaritatea, redescoperită în aceste împrejurări, ca instinct social, primul semn de trezire al naţiunii noastre, după lunga noapte a tranziţiei şi a minţii.

 

Gregarismul românului, al “omului nou”, care este foarte departe de solidaritate, e pe cale să se estompeze şi să dispară. Mai e prezent la cîrcotaşii de serviciu, mărginiţi şi leneşi, dar semnele unei revigorării a naţiei române încep să apară, prin gesturi mărunte şi nepublice, de umanitate creştină. Ele sînt vizibile deja la graniţele ţării cu Ucraina şi sînt din ce în ce mai numeroase, suplinind lipsa de eficienţă a Statului – o suferinţă endemic-istorică a României. Dar, ca naţiune, sîntem pe cale să învingem toate bolile copilăriei, prin care societăţile pe care le admirăm şi la al căror nivel de civilizaţie aspirăm au trecut cu mai multă vreme în urmă. 

 

Sîntem o naţiune tînără, s-ar spune. Ne aflăm încă în zorii formării. Dealtfel, nu a trecut decît un veac şi jumătate de cînd pentru cei mai mulţi dintre români graniţele lumii se sfîrşeau la capătul satului. Cine iubeşte România, o iubeşte şi aşa. Cu atît mai mult, cu cît se văd aceste schimbări: au trecut trei ani şi trei luni de cînd sărbătoream centenarul Marii Uniri, însă numai a frontierelor ţării, nu şi a locuitorilor ei. Trăind, pe atunci, într-o mare dezbinare, pe care un preşedinte care nu cunoaşte sensul cuvîntului “solidaritate” o accentuase. Acum, acele vremuri sînt istorie, desi preşedintele nu s-a schimbat. S-au schimbat, însă, ca prin minune, românii. Şi vremurile.

 

În România au fiinţat, pînă în 24 februarie, tot atîtea milioane de Românii, cîţi cetăţeni are ea şi acest lucru îl vom afla după ce se vor face publice rezultatele apropiatului referendum; aceste milioane de Românii aveau fiecare, propriul ei locuitor şi preşedinte totodată. Acum, mulţi dintre ei s-au unit, pentru a-i ajuta pe alţii. Au revenit la reperele şi modelele care ţin de tradiţia naţională, care n-a putut fi pervertită de decenii de ”Cîntarea României” şi ”Cenaclul Flacăra”. În mod ciudat, în aceste împrejurări ale războiului din Ucraina, ruşii au reuşit, prin atacul lor crud, să ne readucă în faţa ochilor şi nouă, românilor, nu numai ucrainenilor, Patria. Au scos la iveală vechea civilizaţie, cu o istorie pe care nu o mai cunoşteam şi care de multe ori a fost chiar subiect de batjocură, tocmai pentru că a fost de atîtea ori răstălmăcită şi tratată ca o fată-n casă a politicii, o istorie care se bucura de respect numai la comemorări. Acum, sîntem mîndri. Acum, simţim cumva că trăim alte vremuri şi, prin contaminare, le simţim eroice. 

 

De fapt, ceea ce era cea mai grea moştenire a comunismului – “omul nou” ajuns la maturitate, ţăranul dezrădăcinat de colectivizare şi industrializare, muncitorul abrutizat de normele comuniste şi haosul controlat al tranziţiei, care l-a lăsat fără strung, o naţiune aflată sociologic la a doua şi a treia ”generaţie în pantofi”, nici rural, dar nici cu deprinderi urbane, fără o calificare precisă, cu o morală şi o cultură îndoielnice, anistoric, are acum un reper: eroismul vecinilor din Ucraina, care îşi apără ţara. Nicio coadă la ulei, ori la combustibili, sau la paşapoarte, n-a împuţinat numărul voluntarilor, care-i primesc la graniţă pe refugiaţii ucraineni. Şi acesta e cel mai bun semn al renaşterii noastre. Solidaritatea creştină. Fără fasoane. Şi etica umanitară.

 

Am trăit pînă acum în mai multe Românii, se prea întîlneau rareori, într-un efort sau entuziasm comun. Războiul din Ucraina ne-a schimbat, peste noapte. Vedem că se poate şi mult mai rău, decît trăim acum. Şi sîntem deocamdată în acelaşi gînd. Să ajutăm cum putem, pe cei mai năpăstuiţi decît noi. Să fim lîngă acea bătrînă ucraineancă, pe care am văzut-o la televizor, spunînd, simplu, “Aşteptăm victoria şi încercăm să nu plîngem...” 

 

Vladimir Putin, ne-ai trezit! E efectul paradoxal al crimelor tale.