REPORTAJ / Miracolele ”Sfîntului închisorilor”: în zilele noastre, Valeriu Gafencu i-a convertit pe foştii torţionari de la Tîrgu Ocna

La Tîrgu Ocna, în strînsă legătură cu cimitirul unde au fost înmormîntaţi deţinuţii politici morţi în spitalul penitenciar s-au petrecut în ultimele trei decenii întîmplări miraculoase, care au făcut ca, sub pecetea ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu, foştii torţionari să-şi găsească calea spre căinţă, să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu şi chiar să aleagă să-şi doarmă somnul de veci alături de cei a căror moarte au provocat-o şi a căror iertare au căutat-o, în anii din urmă ai vieţii lor. Eu unul, nu mă îndoiesc că aici, la Biserica ”Sfinţii Împăraţi” de la Poieni, unde au fost înmormîntaţi cel puţin 74 de îngeri, aceste miracole vor fi urmate de altele şi mă simt împăcat că am fost acolo, printre ei, în aceste zile în care pelerinajul de la Iaşi, la Sfînta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, se face numai cu viză de flotant sau după buletinul de domiciliu  al moaştelor.

Victime şi torţionari, alături după moarte

Cu ani în urmă, un post de televiziune a prezentat o situaţie inedită, neverosimilă pentru România, unde căinţa e rareori întîlnită: un fost gardian de la Penitenciarul Piteşti, devenit călugăr, a cerut iertare uneia dintre fostele sale victime, pe atunci, în 1950, tînărul student deţinut politic, Constantin Rodas. Asemenea întîlniri dintre un torţionar al închisorilor comuniste şi un condamnat politic, pentru ca primul să-şi poată cere şi dobîndi iertarea de la cel de-al doilea, nu s-au mai petrecut, după ştiinţa mea, în România – unde, de fapt, n-a avut loc vreodată o reconciliere între călăi şi victime. Ultimii, foştii deţinuţi politici, cred în ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu, ”să nu ne răzbunaţi”. Dar n-au avut cui să acorde iertarea, pentru că nimeni nu le-a cerut-o. Sutele de mii de foşti activişti de partid, securişti şi informatori ai Securităţii nu s-au căit pentru crimele pe care le-au făptuit, inspirat sau la care au fost complici. Există însă şi locuri în care se întîmplă minuni. Asemenea minuni am descoperit, odată cu morţii găsiţi aici, că s-au petrecut la Tîrgu Ocna, în cimitirul din strada Crizantemelor, unde sînt îngropaţi deţinuţii politici morţi la spitalul-penitenciar, alături de foşti torţionari ai lor.

Împreună cu colegii mei arheologi Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Horaţiu Groza de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu studenţii voluntari de la ”Liga Studenţilor” Toma Tătaru, Teodor Ungureanu şi doctorandul Silvian–Emanuel Man de la Facultatea de Istorie a Universităţii ”Al.I. Cuza” din Iaşi stau la o masă, în fruntea căreia se află ”mentorul” nostru Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. În curtea bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din strada Crizantemelor de la Tîrgu Ocna ne-a întins o pomană pentru sufletele morţilor, ca în fiecare an, ”samarineanca” Dorina Hilohi, contabilă din oraş. A trecut o zi după ce atît eu, cît şi domnul Bjoza le-am vorbit preoţilor din zonă în sfînta biserică din cartierul Poieni, de lîngă penitenciar, la invitaţia părintelui protopop Ioan Bîrgăoanu şi a tînărului şi vrednicului paroh Andrei Turcu, despre sfinţenia suferinţei în temniţele politice, despre vinovăţie şi răscumpărarea păcatelor. La sfîrşit, am primit, ca alinare, o icoană a Sfintei Parascheva, la care cu siguranţă în acest an nu voi putea merge: am buletin de Braşov…

Şi nu pot să nu mă gîndesc că, tocmai lîngă secţiunea deschisă în acest an, în care am găsit cele trei morminte, săpate cîndva la începutul anilor ’50 la repezeală, în care la adăpostul nopţii au fost aruncate trupurile a patru tineri (doi în aceeaşi groapă), a ales să-şi doarmă somnul de veci un fost gardian al lor.  Adam Neculai, care a murit în 2013 în vîrstă de 86 de ani a fost gardian la închisoarea din Tîrgu Ocna. Măcinat de remuşcări, acesta nu numai că a devenit după pensionare un credincios nelipsit al bisericii din cartierul Poieni, chiar de lîngă penitenciar, unde bineînţeles că ştia că se află mormintele foştilor deţinuţi pe care îi păzise, dar a şi fost, pînă la finele primului deceniu de după 1989, paracliser al sfîntului lăcaş. Se spovedea adeseori, dar păcatele sale iertate, cîte vor fi fost, au coborît în mormînt sub pecetea tainei, odată cu el şi cu duhovnicul său, părintele Cristian Mazilu, mort în luna feburarie a acestui an, cel care ne-a fost de un preţios ajutor în investigaţiile noastre din anii trecuţi. De la părinte ştiam numai că, pe locurile dispre gardul cimitirului care dă la stradă, unde am găsit în 2011 şi 2013 cei mai mulţi deţinuţi îngropaţi, apăreau în Sîmbăta Morţilor misterioase lumînări aprinse. Poate că aşezate acolo tocmai de acest gardian-paracliser, care n-a vrut să-şi lase păcatele neispăşite.      

Apoi, la nici douăzeci de metri de locurile în care au fost aruncaţi de-a valma în gropi săpate la repezeală, numai cu hainele de pe ei şi fără coşciug, deţinuţii politici ”tebecişti” din închisoarea României comuniste, supranumită ”Bastilia sanitară”, se află un mormînt discret în care e îngropat un om care ne priveşte sever din fotografia de pe cruce, în uniformă militară, pe numele său Augustin Şleam. Cînd am văzut prima oară mormîntul, în 2011, m-am cutremurat: ce l-a îndemnat chiar pe ofiţerul care răspunsese ”pe linie de securitate” de penitenciarul de la Tîrgu-Ocna, să aleagă să fie îngropat alături de cei care, neîndoielnic, au fost victimele sale? De la părintele Mazilu, care l-a îngropat în 1998, cît a trăit, n-am putut afla nimic şi nici n-am insistat, ştiind că nu poate încălca taina spovedaniei lui Şleam, cel care, în ceasurile din urmă ale vieţii, a ales nu numai să se căiască şi să se convertească la rosturile credinţei, dar să-şi ia canonul greu de ispăşire a unei părţi din vină prin a dormi somnul de veci chiar alături de victimele sale.

Dar nu poate fi doar o întîmplare că Augustin Şleam, fostul ofiţer politic al peniteciarului-spital Tîrgu Ocna e îngropat în cimitirul aceleiaşi biserici, în care mai bine de un deceniu şi un gardian al aceleiaşi închisori a devenit paracliser. Taina şi rostul acestor alegeri se află în trecut.

Penitenciarul, ca anticameră a Raiului

Părintele Constantin Voicescu, pe care l-am cunoscut la finele anilor ’90 la Memorialul de la Sighet şi-a amintit acolo despre trecerea sa pe la peniteciarul-spital, supranumit ”Bastilia sanitară”, unde, deşi domnea Augustin Şleam, deţinuţii se aflau în Împărăţia lui Dumnezeu, sub aripa ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu: ”La Tîrgu Ocna am ajuns în primăvara anului 1950 vreo cinzeci de studenţi şi elevi tebecişti, nişte arătări, nişte schelete care abia îşi tîrau picioarele. Veneam din iadul de la Piteşti, de care ne scăpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Apoi au venit de prin toată ţara. Tratamentul era rudimentar. Ne prelungeau numai agonia. De streptomicină şi alte remedii descoperite atunci şi care ar fi salvat multe vieţi n-am beneficiat”. Doctoriţa Margareta Danielescu se străduia să facă tot ce putea, ajutată de deţinuţii-medici Aristide Lefa şi Gheorghe Penciuc: deşi capacitatea maximă a ”secţiei de politici” era de 120 de deţinuţi, aceasta era de multe ori depăşită şi moartea era acolo o prezenţă cotidiană, mai ales în camera 4, unde erau cei mai grav bolnavi, alături de Valeriu Gafencu, îngrijit cu devotement de Ion Ianolide.

Părintele Voicescu îşi amintea: ”La poarta închisorii, lîngă un closet dezafectat era o năsălie cu o ladă-coşcig care primea unul sau două cadavre. Lada îşi deşerta morţii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, în gropi superficial săpate, fără cruci şi fără semn, apoi se întorcea aşteptînd pe alţii. Ne aştepta pe noi… Un fost grefier de la Tîrgu Ocna ne-a relatat că pe timpul iernii, cînd pămîntul era îngheţat, deţinuţii de drept comun care transportau cadavrele (şi ele îngheţate) le tăiau din picioare, ca să încapă într-o groapă mai mică…”

Şi totuşi în această atmosferă sinistră, care amintea mai degrabă de Purgatoriu ”s-a născut la închisoarea de la Tîrgu Ocna mai mult decît o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. Acestei familii i-au dat viaţă Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi alţii ca ei, pe care temniţa îi înghiţise din tinereţe. La un moment dat, bisericuţa-paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectată, crucea de pe turlă doborîtă, iar veşmintele preoţeşti şi sfintele acoperămînte din altar au fost trimise în penitenciar, drept cîrpe de spălat pe jos. Cînd ne-am dat seama de blasfemie, am căutat sã le recuperăm şi să le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut în căptuşeala paltonului meu şi am reuşit, trecîndu-l cu bine prin toate percheziţiile, să-l scot afară. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. Textele erau copiate pe plăcuţa de săpun - o adevărată tabula cerata şi erau învăţate pe dinafară. Tot aşa au fost memorate rugăciuni, psalmi, acatiste, paraclise”. Atmosfera era ”plină de dragoste creştină”. Aici, Constantin Voicescu, odată cu patrafirul salvat, şi-a întîlnit vocaţia de preot, ceea ce a şi devenit după eliberare, prin mîna Proniei.

”Ajutînd pe medicii deţinuţi, o serie de tineri, tebecişti şi ei, dar ceva mai în putere, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire, femei de serviciu, spălătorese ale rufelor şi cearşafurilor pline de puroi şi murdărie, muncind ca pentru Hristos şi ziua şi noaptea, cînd făceau de gardă la patul bolnavilor mai grav, repartizaţi la parter şi mai ales în camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din porţiile lor de marmeladă sau carne: le cedau celor mai bolnavi şi mai slabi, ei mulţumindu-se cu obişnuitul arpacaş. Nu se făcea niciun fel de discriminare de rasă, de religie sau politică, în această situaţie samarineană. Referindu-se la atmosfera de iubire creştină din penitenciar, Richard Wurmbradt a mărturisit că la Tîrgu Ocna a întîlnit sfinţi şi că el ar dori să intre în împărăţia Cerurilor pe aceeaşi poartă ca Valeriu Gafencu”; după cum se ştie, ”Sfîntul închisorilor” i-a cedat lui Wurmbradt doza de streptomicină salvatoare, pe care o primise de acasă.

La închisoarea de aici deţinuţii au trăit, în acest spirit încărcat de pace, bunătate şi jertfă, spunea părintele Voicescu, ”sfinte şi adevărate bucurii”.  După "eliberarea" din 1954, un tînăr, fost coleg de detenţie, îi mărturisea nostalgic părintelui Voicescu: ”Mi-e aşa de dor de Tîrgu Ocna! Îi era dor de puşcărie! Da, pentru că acolo a înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos!” Alături de deţinuţi, poate că mulţi dintre gardienii lor au avut prima apropiere de Dumnezeu, în ei sădindu-se sămînţa care a rodit mai tîrziu.

Condamnaţi la uneltire, pentru vina de iubire

Atmosfera de trăire în Hristos de la penitenciar n-au putut scăpa ”vigilenţei” lui Augustin Şleam, care şi-a încărcat conştiinţa cu noi victime. În 1958, foşti deţinuţi de la Tîrgu Ocna, ”mai bine de 30 de bolnavi, au fost vindecaţi prin grija guvernului şi a ofiţerului politic şi au fost trimişi la închisoarea Caransebeş”, ca preludiu la o nouă condamnare, a scris după 1989 doctorul Gheorghe Penciuc, în amintirile sale. ”Aveam norocul să ne întîlnim din nou, în celebrul proces al tuberculoşilor de la Tîrgu Ocna, rearestaţi în 1958, cînd un lot de 26 de supravieţuitori a fost condamnat de către Tribunalul Militar al Municipiului Bucureşti, conform art. 209 Cod Penal, la crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Eram acuzaţi că la Tîrgu Ocna, sub masca ajutorului pe care îl dădeam fraţilor noştri de suferinţă, în realitate ne pregăteam doctrinar şi că, odată ieşiţi de la închisoare, urma să răsturnăm guvernul şi să vindem ţara imperialiştilor anglo-americani. O asemenea utopie nici că se putea mai aberantă. Ancheta a ţinut un an de zile, cu bătăi şi cu un regim de teroare apocaliptic. Nu aveau dovezi împotriva noastră şi trebuiau dobîndite din spusele noastre răstălmăcite. La proces, Ion Ianolide a fost adus pe targă, fiind grav bolnav şi netransportabil”.

Pentru toţi cei trecuţi prin temniţa de la Tîrgu Ocna, vii şi morţi, ea devenise un spaţiu al iubirii de semeni, al întîlnirii cu Hristos şi al convertirii.  Ceea ce s-a întîmplat, mai tîrziu, spre apusul vieţii, chiar şi cu cei mai cruzi gardieni de aici. O transformare s-a petrecut şi cu fostul şef al gardienilor de la Tîrgu Ocna, Ion Ababei. După cum mi-a mărturisit paracliserul de la vechea bisericuţă din lemn ”Domneasca” din acelaşi cartier Poieni, aflată nu departe de peniteciar, Ababei (care a murit acum trei ani) a încercat după pensionare să se călugărească, dar pentru că fosta sa meserie nu-şi găsea vreun corespondent la mînăstire, n-a reuşit să trăiască o viaţă de obşte. O vreme a stat pustnic, prin pădurile de pe lîngă Viişoara, cerîndu-i paracliserului cu împrumut cărţi precum ”Sbornicul” şi ”Patericul egiptean”. Întors acasă cînd bătrîneţea l-a răzbit, pînă la moarte Ion Ababei a fost un creştin de o asemenea devoţiune, cum paracliserul spune că n-a mai întîlnit.

Legaţi însă, în viziunea lor, de un ”jurămînt mililtar”, foştii gardieni de la Tîrgu Ocna nu şi-au mărturisit păcatele altcuiva decît preoţilor. Lîngă cimitirul unde i-am găsit şi în acest an pe patru dintre martirii morţi aici mai trăieşte un alt fost gardian, Costache Enea, de 97 de ani. Încă lucid şi în putere, el a acceptat să vorbeasă numai în faţa procurorilor militari Gheorghe Stnaciu şi Toma Octavian, care astfel au putut confirma observaţiile noastre arheologice, şi anume că deţinuţii politici morţi la Tîrgu Ocna au fost îngropaţi fără coşciuge: ”erau vremuri grele şi lemnul era scump”, ar fi spus acesta. Cînd îi va veni sorocul, şi Enea va fi îngropat tot în cimitirul Bisericii ”Sfinţii Împăraţi”. Aici e aripa ocrotitoare a ”sfîntului închisorilor” Valeriu Gafencu pe care Şleam, Adam, Ababei şi Enea l-au avut sub pază şi ei ştiu mai bine decît toţi că el a făcut minuni, precum minunate sînt şi versurile dictate nu cu mult înainte de a muri, despre iertarea care îi aşteaptă răbdătoare, pe toţi laolaltă, sfinţi şi păcătoşi, la judecata din urmă: ”Şi cerul deschis se-arată / Cu porţile în chipul crucii”.