STUDIU DE CAZ AL IMPOSTURII. Marius Oprea: Cum îşi pun securiştii şapcă de baseball peste caschetă şi devin specialişti în ”intelligence”

Cazul recent al lui Laurenţiu Baranga, care a fost vreme de 11 ani diriguitor la ORNISS, agenţia care gestionează accesul la documentele secrete ale României şi ale NATO de interes pentru ţara noastră, fără să fi avut nici măcar bacalaureatul şi nimeni nu a verificat asta nu este singular, ci simptomatic. Sistemul nostru de securitate naţională nu a cunoscut niciodată o reformă reală şi aşa se explică cît de uşor a putut fi penetrat de un impostor. Acest sistem e un ”şvaiţer”, găurit de interese personale, de parti-pris politic, de slugărnicie şi incompetenţă, aşa cum au fost moştenite în aparat de pe vremea Securităţii. Dacă în timpul administraţiei Constantinescu au fost trecuţi în rezervă 33 de generali din ”servicii” proveniţi din ”vechile structuri”, majoritatea lor au fost reactivaţi de Ion Iliescu în 2000, iar unii dintre ei au ajuns apoi sfăturitori de taină ai preşedintelui Băsescu, pe care l-au învăţat cum să reînvie practicile lor de odinioară, construind ceea ce noi numim acum ”stat paralel”, dar este de fapt un stat captiv, în mrejele fostei Securităţi şi a moştenitorilor ei.

De la Securitate la ”Intelligence”, drumul nu trece neapărat pe la şcoală.

O pleiadă de foşti securişti sînt cei care i-au ”educat” pe tinerii intraţi pe mîna lor, la Academia Naţională de Informaţii, ori pe politicieni şi ziarişti la Colegiul Naţional de Apărare. Fără să se dezbare sau să se dezică vreo clipă de vechile năravuri securistice, le-au tras doar o ”spoială” şi şi-au aşezat peste chipiele de la Securitate şepci de baseball şi au devenit specialişti în intelligence. Cazul prezentat azi e un exemplu, dintr-un şir care va continua, dar încep cu el din pur subiectivism: Alexandru Bochiş-Borşanu a comentat pe pagina mea de facebook la o postare, certîndu-mă securisto-”patern”. Şi simt nevoia să-i răspund, în felul meu.

Acesta îmi spune că ”acum în capitalism, nu tot ce crezi tu aduce profit. Ca să poţi construi o casă, nu e suficient să vorbeşti rău pe alţii, sau să „descoperi adevărul”! Am căutat să văd cine este acest ”binevoitor”, care crede că a scrie despre securişti şi Securitate înseamnă ”să vorbeşti de rău pe alţii”. Şi presentimentul meu s-a adeverit.

Alexandru Bochiş, semnatar al unor articole şi cărţi de ”intelligence”, dar şi de memorialistică, în volume probabil gustate în mediul său, şi-a adăugat cîndva după 1989  cognomenul ”Borşanu” după locul de origine, ceea ce n-a reuşit să camufleze trecutul său de securist. Născut în Borşa de Cluj, securistul-pensionar din zilele noastre, afirmat în mediul on-line cu postări pline de ”vînă naţională” a fost trecut în rezervă în 1990, la 49 de ani, cu gradul de locotenent-colonel, nemaifiind ”reintegtrat” în ”servicii”, probabil tocmai pentru trecutul său compromis. Simte totuşi nevoia irepresibilă să se exprime, în puncte de vedere în mod clar ”patriotice”, dacă n-ar fi atît de antieuropene. Este bine văzut în mediile rezerviştilor din Securitate, la revista ”Vitralii” a ”veteranului” Filip Teodorescu, revistă a ”rezerviştilor” din servicii, care se confundă în mare proporţie cu rezerviştii din Securitate. Dar sigur e că se consideră el însuşi, în modul superior şi savant în care abordează ”problematica”, un mare expert în ”antitero” şi ”intelligence”. De fapt, e mult mai calificat, după cum veţi vedea, doar în tot ce presupunea mai josnic ”munca de securitate”.

Pînă atunci însă, trebuie să menţionez că rezerviştii din Securitate au cuvinte frumoase despre el. Una dintre ultimele sale ”contribuţii” (din 2017), cartea ”Geopolitică şi terorism : radiografia evenimentelor internaţionale” s-a bucurat de o recenzie din partea unui alt ”as” al contraspionajului, colonelul (r) Hagop Hairabetian, care a scris despre aceasta în publicaţia pe care tocmai am amintit-o, ”Vitralii”, revisita pensionarilor Securităţii: ”lucrarea este în măsură să explice ce generează această teroare, punând în evidenţă, în acelaşi timp, meritul SRI în combaterea şi controlarea fenomenului terorist”. Ca să înţelegem cine pe cine laudă, voi spune că Hairabetian a intrat în Securitate în 1952, la numai 19 ani, după ce în acelaşi an rămăsese repetent la Şcoala medie tehnică de poligrafie şi editură, unde era caracterizat drept un elev ”delăsător şi mediocru”. Dar Partidul l-a ”reprofilat” şi l-a trimis în Securitate, unde aveau nevoie de un translator armean. Liceul l-a terminat abia în 1961, la 28 de ani (dar sigur cu diplomă de bacalaureat!), iar în 1967 a absolvit Facultatea de drept şi a primit gradul de maior. Acum, ca şi colonelul Bochiş, colonelul Harabetian e specialist în ”intelligence”, cum se numeşte mai nou Securitatea şi scrie despre glorioasa istorie a acesteia.

Dacă extrem de prolificul colonel Hairabetian este mult mai cunoscut, cu cărţi şi numeroase articole în ”Vitralii”, dar şi în ”Historia”, în care glorifică trecutul Securităţii şi profesionalismul acesteia,  pe colonelul Bochiş ”colegii” ori foştii lui superiori nu-l apreciază într-atît cum i-ar plăcea lui să creadă. Pe internet, pe o pagină de anticariat, am găsit următoarea ofertă de carte: ”Atacul  corbilor.  Singuri  în faţa revanşei, de  Alexandru  Bochiş -Borşanu (cu dedicaţia autorului, pentru generalul Iulian  Vlad)  - Editura Concordia, 2014  -  253 pag”. Din păcate, acest ”Sergiu Nicolaescu” al ”serviciilor secrete” nu are succesul omologului său, din lumea filmului. Aş fi cumpărat-o eu, din curiozitate, dar cartea s-a vîndut deja, cu 19 lei.

În Arad, Alexandru Bochiş-Borşanu e un nume. E privit drept un mare ”specialist”. Un patriot, fondator al ”Vetrei Româneşti”, unele din cărţile sale, mai ales cele de memorialistică fiind editate la editura Fundaţiei ”Slavici”. Un alt ”scriitor” arădean, Valeriu Ilica îi lăuda unul din aceste volume în termenii următori: ”altfel, şi mai la concret spus, cartea vine şi demontează multe din acele teorii, apărute imediat după decembrie ’89, potrivit cărora ofiţerul de securitate era un monstru, un sălbatic temut, tot timpul cu şuriul în dinţi şi cu iataganul la vipuşcă”.

La Revoluţie, a încercat să-i salveze pe generalii Nuţă şi Mihalea şi apoi a rănit doi nevinovaţi 

Lăsînd metafora la o parte, cam aşa era. Valeriu Ilica, e fost profesor de română intrat în Securitate în 1975 şi pensionat din SRI în 2004, la limită de vîrstă. După ce a fost chemat în judecată de Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, în 24 decembrie 2013, instanţa a constatat că, în calitate de lucrător al Securităţii, Ilica încălcase drepturile şi libertăţile omului. Dar, nu e o noutate ca oamenii din aceeaşi ”familie” să se laude între ei. Problema e că deseori sînt crezuţi – pentru că, de fapt, aşa cum a dovedit decizia instanţei, Valeriu Ilica a lucrat în Serviciul Român de informaţii încălcînd legea. Nu că n-avea bacalaureat, ci pentru că în Securitate  ”umblase cu şuriul în dinţi şi cu iataganul la vipuşcă”, cum plastic se exprimă chiar el, ceea ce Legea de organizare şi funcţionare a SRI-ului nu permite, dar în realitate Serviciul admite, fără să fie cineva făcut responsabil.

Toate acestea se pot întîmpla pentru că oamenii uită repede. Unii. Revoluţia din decembrie 1989 l-a prins pe maiorul de securitate Alexandru Bochiş la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă. ”Specialistul” de azi în ”antiterorism”, ”intelligence” şi ”strategii de apărarare a securităţii naţionale” avea alte treburi pe atunci. El i-a preluat cu maşina sa din aeroportul Arad în 22 decembrie, la cîteva ore după fuga lui Ceauşescu, pe generalii Constantin Nuţă şi Mihalea Velicu. Cei doi veniseră cu două zile în urmă la Timişoara, cu mai mulţi ”colaboratori” şi acum încercau să se întoarcă la Bucureşti, cu cursa Tarom, dar avionul care făcuse escală la Arad a fost oprit la sol şi toţi călătorii au fost debarcaţi.

Pe cei doi generali de la Interne, maiorul Alexandru Bochiş, şeful compartimentului ”antitero” din Arad, i-a preluat de la avion nu spre a-i preda, ci ca să-i cazeze la un hotel, pînă cînd se ”calmează” lucurile. Ulterior, ”fiind acuzat că am sprijinit fuga generalilor de miliţie Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu, în 28 decembrie 1989 orele 16,20 am fost arestat de cadre ale Inspectoratului de miliţie Arad”. Fostul maior USLA Bochiş a stat arestat 72 zile, experienţă ”materializată” în cartea ”Strigăt după gratii”, apărută în 2014 la Editura Fundaţiei ”Ioan Slavici”, carte care a avut două ediţii şi o traducere în engleză, la aceeaşi editură.

Dar să ne întoarcem la Revoluţie şi nu la ”aminitirile” securiştilor despre ea. Cînd a început ”lupta cu teroriştii”, maiorul Bochiş, comandantul dispozitivului antitero de la Securitatea din Arad a deschis focul cu rafalele de pistol mitralieră din aerogara Arad spre pistă, asupra unei… maşini de pompieri. Au fost grav răniţi un soldat şi şoferul de pe vehiculul PSI. N-am inventat eu cele de mai sus, sînt extrase din Raportul Comisiei Senatoriale asupra evenimentelor din decembrie 1989, condusă de Sergiu Nicolaescu.

Atunci cînd un cotidian arădean a publicat în primele zile din anul 2017 extrasul din raport care relata aceste fapte, un cititor a comentat astfel: ”Stănică Petruţ Daniel spune: (ianuarie 3, 2017 la 2:21 p.m.) Soldatul împuşcat de la aeroport are un nume, Stănică Petruţ Daniel. Poate îi aduceţi aminte si tovarăşului colonel de intelligence Bochiş Alexandru, deoarece în confesiunile dînsului a uitat să menţioneze”. Într-adevăr, nici în cărţile sale de memorii şi nici într-un lung serial, în peste zece episoade, Confesiunea unui ofiţer specialist în lupta antiteroristă participant la Revoluţia din decembrie 1989, găzduit la finele anului 2016 de o publicaţie arădeană, colonelul nu amintea nici măcar în trecere acest episod.

De fapt, securiştii, în marea lor majoritate, mint prin omisiune. Adică, fac cam cum a făcut şi Laurenţiu Baranga cu bacalaureatul: nu a spus că nu-l are. E şi cazul ”carierei” lui Alexandru Bochiş, care spune numai despre pregătirea sa ”antiteroristă”, ca şi cînd numai cu asta s-ar fi ocupat Securitatea.

Un alt fel de ”intelligence”: de la urmărirea foştilor deţinuţi politici, la compromiterea opozanţilor 

În 1968, tînărul Alexandru Bochiş a fost încadrat la Inspectoratul de Securitate Arad cu gradul de locotenent, iar peste doi ani mai primea o ”tăbliţă”, fiind avansat locotenent-major la Serviciul I, cel de informaţii interne, care se ocupa de urmărirea opozanţilor regimului comunist. Ca tînăr de viitor (avea 28 de ani), de la încadrarea sa la Securitate, Alexandru Bochiş s-a achitat de sarcini cu un deplin angajament. După avansarea sa la gradul de locotenent major în 1971, a dirijat un informator din reţeaua sa să supravegheze un fost deţinut politic şi să afle ce comentează acesta în legătură cu ”situaţia politică internă şi internaţională” şi în aceeaşi perioadă a avut tentative de recrutare ca informator a unei alte persoane, ”cu scopul de a se furniza informaţii” despre foştii deţinuţi politici şi a afla opiniile lor politice, legate de evenimentele interne şi internaţionale.

Din 1974, cînd a fost avansat la gradul de căpitan şi pînă în 1980, i-a lăsat deoparte pe foştii deţinuţi politici şi a preluat conducerea unui compartiment specializat din Serviciul I, intitulat codificat ARTA (U.M.0625/R.P) care se ocupa de contrainformaţii pe terorism. Dar nici în această perioadă ”poliţia politică” n-a fost lăsată la o parte. Un dosar din această perioadă dă măsura deplină a stilului de lucru al securistului Bochiş. Pe mine mă interesează însă activitatea acestui ”specialist” în intelligence, în vremea în care nu-şi manifesta talentele literare şi era  căpitan de securitate, din cadrul Serviciului 1 de informaţii interne. Atunci a primit sarcina să ia măsuri împotriva unei persoane semnalată ca autor al unor memorii către instituţii din ţară şi străinătate şi care, în urma unei deplasări în Austria, a refuzat să se mai reîntoarcă în ţară.

Planul de măsuri preconizat atunci de căpitanul Bochiş împotriva acestui ”transfug periculos” (cum era considerat după standardele timpului subiectul preocupărilor sale) era de-a dreptul diabolic. Înainte de toate, se urmărea ”compromiterea faţă de postul de radio Europa liberă”, spaima securiştilor, odată ce conducerea Departamentului Securităţii Statului lansase la nivel naţional ”Operaţiunea Eterul”, care punea pe primul plan monitorizarea ”colaboratorilor” şi ”ascultătorilor” acestui post, de fapt singura sursă de informare a românilor. Astfel, urma ca serviciile specializate ale Securităţii  să trimită o scrisoare ”în numele fratelui său” către ”Europa liberă”, în care ”se va solicita să nu i se dea curs eventualelor intervenţii ale acestuia, pentru anumite persoane (care vor de asemenea să emigreze – n.n.), întrucît este bolnav psihic, iresponsabil, sens în care se va înmîna şi o fotocopie după diagnosticul său (care a fost găsită între însemnările sale)”.

De aici, urma o întreagă sarabandă, pentru compromiterea acestui om, devenit incomod pentru regimul de la Bucureşti. Căpitanul Bochiş propunea ”luarea în evidenţa bolnavilor psihic de către organele de poliţie austriece”, ca urmare a trimiterii unei scrisori ”în numele părinţilor numitei C.E. (care părăsise ţara împreună cu subiectul acţiunii de compromitere – n.n.), în care să solicite sprijin organelor de poliţie, pentru a facilita revenirea acesteia în ţară, unde are familia, un copil din prima căsătorie, întrucît el este o primejdie pentru fiica lor şi copiii acesteia. Vom anexa şi o copie după certificatul său de bolnav psihic”.

Lucrurile nu se opreau aici şi nu-l priveau doar pe ”transfug”. Urma ”identificarea tuturor persoanelor mai apropiate, verificarea lor, în vederea atragerii celor pretabile, pentru a i se adresa în scopul renunţării la acţiuni ostile ţării noastre, dacă vom considera util”. Apoi, ”prin mijloace S (de interceptare a corespondenţei – n.n.) să i se întrerupă orice fel de comunicare din ţară, astfel va fi izolat de confidenţi şi totodată nu va obţine date despre evenimentele petrecute”. Nici nu se punea problema ca vreunul dintre cei identificaţi drept cunoscuţi ai săi să mai poată pleca din România: căpitanul Bochiş solicita ”refuzarea aprobării plecării în străinătate a unor rude sau cunoscuţi ce vor fi identificaţi, în special a lui D.A., care îi împărtăşeşte în mare parte concepţiile”.

Acesta din urmă, pus sub urmărire de Alexandru Bochiş pe cînd era elev în clasa a XII la Liceul nr.1 din Arad a fost şi cel care, după ce şi-a văzut propriul dosar la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a cerut deconspirarea celui care l-a urmărit. Şi aşa am ajuns să cunoaştem unele din faptele de arme ale căpitanului Bochiş şi din alte dosare. Vor fi fost ele mai multe, în lunga sa carieră de ofiţer la Serviciul I de informaţii interne al Securităţii din Arad, care se ocupa cu preponderenţă de urmărirea şi luarea de măsuri împotriva celor care se ”manifestau ostil” la adresa regimului comunist. În ceea ce priveşte măsurile propuse de Bochiş pentru compromiterea totală a acelui om care ”alesese libertatea”, acestea ”au fost puse în aplicare”.  

După 1987, cînd s-a simţit, mai ales după revolta muncitorilor braşoveni, nevoia întăririi forţelor represive capabile să înăbuşe revolte de stradă, mai ales într-un centru industrial precum Aradul, Alexandru Bochiş, care-şi dovedise eficacitatea în lupta pentru apărarea regimului comunist cu opozanţii acestuia şi cu foştii deţinuţi politici, a fost avansat la gradul de maior şi transferat la UM 0620, în cadrul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă. De aici se trage ”vocaţia” de acum a fostului securist Bochiş, care se consideră în zilele noastre specialist în domeniul antiterorist. Deşi la vremea respectivă USLA avea mai degrabă (cum s-a întîmplat şi la Braşov în 15 noiembrie 1987) rolul să intervină în momentele critice, împotriva eventualelor manifestaţii de stradă ale celor nemlţumiţi de condiţiile de trai şi în genere de ”regim”. Căci, terorişti nu aveau cum să existe pe atunci în România, aşa cum nu s-au găsit ei nici în decembrie 1989 – atîta vreme cît aceştia, de fapt, şi într-un caz şi într-altul, conduceau România, apăraţi tocmai de braţul înarmat al Securităţii. 

Absolvent de drept, nu cunoaşte legea în baza căreia a fost judecat

După ce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a pornit investigarea sa ca ”lucrător al Securităţii” în baza legii de deconspirare a fostei poliţii politice iar sesizarea CNSAS a ajuns la instanţă, la 9 decembrie 2010, ”pîrîtul a depus o cerere de probaţiune, invocînd faptul că numitul (…), nu ar exista”. Era vorba de una din persoanele urmărite tocmai de el, care exista de fapt, bine-mersi. Dar Alexandru Bochiş, ca mulţi alţi securişti, devine amnezic atunci cînd este vorba de trecutul său în slujba ”regimului”, pe care-l confundă deliberat cu ”patria”. Apoi a invocat ”lipsa calităţii procesuale pasive”: spunea el că nu are de ce să fie verificat, ”deoarece nu a avut calitatea de angajat, salariat al SRI”, deci e o ”lipsă de interes” în materie, fiind vorba doar de un pensionar. Devenise brusc modest, nu mai era decît un autor în căutarea gloriei.

Deşi susţinea că e absolventul a două facultăţi de drept, una de ”drept penal” şi alta de ”drept comercial” (nu ştim cînd şi cum au fost absolvite), Bochiş nici măcar nu se obosise să citească legea în baza căreia era verificat, care arată la alineatul 7 din articolul 1 că orice persoană care a fost urmărită de Securitate poate cere verificarea lucrătorilor acesteia, care i-au instrumentat dosarul. Şi că în situaţia în care Direcţia de Investigaţii a CNSAS constată că persoana a comis fapte care încalcă flagrant drepturile şi libertăţile omului, instituţia transmite dosarul respectiv către instanţa de contencios, iar dacă se constată că faptele au existat, întregul dispozitiv al hotărîrii judecătoreşti este publicat în ”Monitrul Oficial”.

Pe 6 aprilie 2011, instanţa s-a pronuţat şi a fost declarat ”lucrător al Securităţii”, în sensul în care pe parcursul activităţii sale în Securitate a încălcat drepturile şi libertăţile omului.  Securistul-pensionar Alexandru Bochiş nu s-a lăsat, a făcut recurs, ajungînd în cele din urmă pînă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care i-a respins recursul în 30 mai 2012, sentinţa rămînînd definitivă şi irevocabilă şi a fost publicată în Monitorul Oficial, cu tot cu documentele doveditoare ale faptelor de încălcare a drepturilor omului, din care am extras datele de mai sus. E oficial, se poate spune, deci, înainte de orice ar spune Alexadru Bochiş despre el însuşi şi oricîte ”specializări” în ”intelligence” şi-ar atribui (şi nu e nici pe departe singurul, cum veţi vedea în articole viitoare), că el a fost de fapt securist. Şi nimic mai mult. Punct.