Ziua în care am fost liberi să fim lideri

E 1 Decembrie 2050. România e pe primul loc în Uniunea Europeană la aproape orice capitol. Pozitiv. Suntem primii la producţia agricolă, la valoarea economiilor personale, la suprafaţa locuinţei, la cărţi citite, la anii de şcoală, la numărul start-up-urilor. Per capita. Am rămas atât de puţini că, în sfârşit, bunăstarea se împarte, statistic, extrem de clar la toţi. Recensământul din anul precedent a arătat că suntem 15 milioane. Ceva mai puţin decât la primul recensământ făcut în România Mare, în 1930, când datele arătau că locuiesc aici 18 milioane de oameni: aproape 13 milioane români, 1,4 milioane unguri, 745 mii nemţi, 728 mii evrei, 582 mii ucrainieni şi tot aşa până la 4.600 de albanezi. Când ne-am numărat în 2049 eram pur şi simplu 15 milioane de români. Ce ne mai interesează de unde venim, ce ne defineşte, unde au fost înfipte, de fapt, rădăcinile noastre, cui trebui să-i fim recunoscători, cum repetăm actele de curaj ale celor care ne-au făcut mari? Aşa trăim de cel puţin cinci decenii. În alb şi negru, cu spaima de nuanţe, de a auzi păreri divergente de ale noastre şi mândri tare de ceea ce credem că e al nostru şi doar al nostru.

Ah, şi mai e ceva ce dau toate publicaţiile de azi. INS a stabilit numărul turiştilor străini în Europa. Iar i-am spulberat pe italieni şi pe spanioli. La noi vin cei mai mulţi şi nu se feresc să spună că fac asta pentru că sunt în căutare de senzaţii care la ei acasă le-au rămas necunoscute, din nostalgie şi din dorinţa de a vedea cum poate să arate trecutul care încă respiră în prezent. La noi. Mai ţineţi minte cum ne-am apucat prin 2022 de modernizat ţara cu cel mai ambiţios proiect financiar pentru Europa – PNRR? Doamne, câte datorii publice guvernamentale n-am plătit şi am mai construit şi o autostradă. Mă rog, o jumătate. Iar de cele 250 milioane euro, cloud-ul guvernamental, care trebuia să ne aducă şi pe noi într-o eră digitală, s-a dovedit a fi cel mai răsunător eşec. Şi azi mai are DNA în lucru dosarul. Nici azi nu ştim cine, cum, dar măcar ştim de ce, a dat cu proiectul atât de tare în gard de ne-au răsunat la toţi urechile de atâtat viaţă în analog pentru că n-am meritat să folosim cea mai mare viteză a Internetului ca să scăpăm din ghearele birocraţiei care i-a făcut pe cei mai mulţi dintre noi să plece.

Dar, azi, suntem campioni. Chiar avem ce sărbători. De la proclamaţia lui Goldiş încoace ne-am păstrat aceleaşi repere şi modele din trecut pentru că pur şi simplu nu ne-am priceput prezentul şi nu l-am lăsat să se scrie în forma lui cea mai eficace. Avem şi noi o femeie pe o bancnotă: Ecaterina Teodoroiu, iar Regina Maria ne-a rămas cel mai bine conturat model feminin la vârf. Am mai avut doamne în funcţii cheie, dar şi-au primit de fiecare dată job-ul doar ca pe un favor pentru că s-au născut cu sexul potrivit. Atât şi nimic mai mult. Şi-au performat ca atare. Încă mai trăim cu nostalgia Brătienilor, deşi nu prea ştim precis de ce au fost atât de importanţi pentru noi, iar PNL nu mai există de vreo 20 de ani. Trei unicorni au scos capul pe pământ românesc, dar pe ei nu-i mai socotim acum în statistica noastră. “Părinţii” lor, Popescu, Ionescu şi Georgescu nu mai au de ceva vreme cetăţenie română. Au ajuns în prezentările din Financial Times exact ca Brâncuşi la MoMa: artist francez, născut în România. Social democraţia le-a scăzut impozitele şi le-a dat predictibilitate prin Codul Fiscal pe care nu l-au mai rescris de 300 de ori pe an, ci doar de 150, dar bogăţia câştigată pe drept şi inovaţia tot nu sunt ceva cu care să te lauzi fără să încasezi găleţi de lături de la cei care cred că din pricina Horoscopului trăiesc din minim pe economie. Măcar minimul a crescut. De vreo 3 ori în ultimii 10 ani. Doar ţi-am spus, atât de puţini mai suntem că, în sfârşit, bunăstarea se poate împărţi la toţi. Şi sigur o să mai crească. Mereu aproape cu primul clasat după alegeri, AUR presează constant să nu mai fie sărăcie. Atâta presiune pune prin vorbe că ai senzaţia că pentru ei şi cuvintele ţin loc de măsuri concrete, aşa am ajuns şi noi departe, atât de departe cât ne-au permis să urcăm replicile acide de la tribuna Parlamentului şi din studiouri de televiziune.

Au trecut 29 de ani din 2021, când eram plini de temeri şi nesiguranţe. Politicienii au făcut exact ce aşteptai. Proiecte de ţară şi programe de guvernare exclusiv depre ceea ce va fi în viitor şi, de fapt, nu se va întâmpla niciodată. De prezent nu se ocupă ei, nu-l modelăm nici noi, în pătrăţica noastră, pentru că ne-am obişnuit să ne hrănim cu binele pe care, întotdeauna, e responsabil să îl facă altul, care va veni la anul, peste 10 ani, peste 100, dar niciodată azi şi aici pentru că facem şi pentru că putem. Cine visează şi face ce visează nu are AND-ul nostru, nu se regăseşte printre noi-campionii, şi pleacă.

E 1 Decembrie 2050 şi avem ce să sărbătorim. O Românie Mare pe care am făcut-o mică, dar suficient de mică încât să ne mângâiem cu locul 1 în statistici, per capita, şi să avem exact aceleaşi vise pe care le aveam în 2021.

Încă mai suntem destui care ştim să facem România să fie cea dintâi. Pe bune, prin muncă, prin putearea minţii noastre. Să avem un 1 Decembrie 2050 în care chiar să fim recunoscători şi mândri că n-am fost degeaba liberi, că muncit să fim şi lideri!