Coronavirus. Rugăciunea „Urbi et Orbi” ţinută de Papa Francisc: „Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoşi într-o lume bolnavă”

Vineri seara, Papa Francisc a prezidat un moment excepţional de rugăciune pe esplanada bazilicii San Pietro în contextul pandemiei de Coronavirus.

La ceremonie nu au participat numeroşii credincioşi care se adună în piaţa San Pietro în mod obişnuit, iar suveranul pontif, însoţit doar de câţiva prelaţi, a invocat binecuvântarea „Urbi et Orbi” în aceste „ceasuri de întuneric” pentru întreaga omenire.

Slujba de vineri seara a cuprins evanghelia liniştirii furtunii (Marcu 4,35-41), o meditaţie a papei, adoraţia Preasfântului Sacrament şi binecuvântarea euharistică ”Urbi et Orbi”, însoţită de darul indulgenţei plenare, scrie Vatican News.

Rugăciunea a fost anunţată de suveranul pontif duminica trecută, când papa a spus că „la pandemia unui virus universal vrem să răspundem cu universalitatea rugăciunii”.

Credincioşii din toată lumea au putut asista la slujba specială susţinută de Papa Francisc, prin intermediul mijloacelor de comunicare – radio, televiziune şi social-media.

În timpul ceremoniei, cardinalul Angelo Comastri, vicarul Sanctităţii Sale pentru Statul Cetăţii Vaticanului, a pronunţat formula de introducere a binecuvântării euharistice ”Urbi et Orbi”: binecuvântarea a fost extinsă nu doar la cei care urmăreau slujba prin mijloacele de comunicare, dar şi la cei care s-au unit spiritual chiar şi numai cu dorinţa sufletului la acest moment de rugăciune.

În momentul binecuvântării euharistice ”Urbi et Orbi” Papa a luat în mâinile sale Preasfântul Sacrament şi, din atriul bazilicii vaticane, a ieşit pe esplanadă din piaţa San Pietro, în ploaia care a ţinut pe tot parcursul slujbei.

Când au începutul să bată clopotele, întâmplare sau nu, o ambulanţă trecea chiar atunci prin imediata apropiere a Pieţei sfâşiind tăcerea cu sunetul sirenei vreme de câteva zeci de secunde interminabile.

Era ca şi când binecuvântarea lui Dumnezeu cobora asupra celor bolnavi şi a îngrijitorilor medicali, întărindu-i şi pe unii şi pe alţii în lupta inegală cu morbul necruţător al pandemiei. Între timp, ambulanţa se îndepărtase, iar în atriul lăcaşului sfânt începuseră litaniile adoraţiei euharistice, scrie Vatican News.

Rugăciunea „Urbi et Orbi”

«”După ce s-a înserat” (Marcu 4,35). Cu aceste cuvinte începe Evanghelia pe care am ascultat-o. De săptămâni pare că s-a lăsat seara. Un întuneric dens s-a adunat asupra Pieţelor noastre, a străzilor şi a oraşelor; a pus stăpânire pe vieţile noastre umplând totul cu o tăcere asurzitoare şi cu un gol dezolant, care paralizează orice lucru la treceerea lui: se simte în aer, se percepe în gesturi, îl spun privirile. Ne-am regăsit înfricoşaţi şi rătăciţi. Asemenea discipolilor din Evanghelie, am fost luaţi prin surprindere de o furtună neaşteptată şi înfuriată. Ne-am dat seama că ne găsim în aceeaşi barcă, cu toţii fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, cu toţii chemaţi să vâslim împreună, cu toţii nevoiaşi de a ne susţine unii pe alţii. Pe această barcă ne aflăm cu toţii. Ca acei discipoli care vorbesc cu un singur glas şi în angoasă spun ”Pierim” (v. 38), la fel şi noi ne-am dat seama că nu putem să mergem înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună.

E uşor să ne regăsim în această relatare. Greu este să înţelegem atitudinea lui Isus. În timp ce discipolii sunt, fireşte, alarmaţi şi disperaţi, El stă în partea dinapoi a bărcii, partea care se scufundă cea dintâi. Şi ce face? În ciuda agitaţiei, El doarme senin, încrezător în Tatăl: este singura dată în Evanghelie în care îl vedem pe Isus că doarme. Când, apoi, este trezit, după ce a potolit vântul şi apele, se adresează discipolilor pe un ton de dojană: ”De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” (v. 40).

Să încercăm a înţelege. În ce constă lipsa de credinţă a discipolilor, care se opune încrederii lui Isus? Ei nu au încetat să creadă în  El, de fapt, îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: ”Doamne, nu-ţi pasă că pierim?” (v. 38). Nu-ţi pasă: îşi închipuie că Isus se dezinteresează de ei, că nu are grijă de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care doare cel mai tare este atunci când auzim spunând: ”Nu-ţi pasă de mine?”. Este o frază care răneşte şi declanşează furtuni în inimă. Şi Isus trebuie să fi fost mişcat. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât Lui. Într-adevăr, odată ce a fost invocat, El îl salvează pe discipolii săi neîncrezători.

Furtuna demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite acele certitudini false şi superflue pe care ne-am construit agenda noastră, planurile, obişnuinţele şi priorităţile noastre. Ne arată cum am lăsat în amorţire şi abandon ceea ce alimentează, susţine şi dă tărie vieţii şi comunităţii noastre. Furtuna scoate la vedere toate propunerile de ”a ambala” şi de a uita ceea ce a hrănit sufletul popoarelor noastre; toate acele tentative de a anestezia, prin obişnuinţe aparent ”salvatoare”, incapabile de a face apel la rădăcinile noastre şi de a evoca memoria bătrânilor noştri, privându-ne astfel de imunitatea necesară prin care să înfruntăm adversităţile.

Odată cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri prin care mascam înainte ego-ul nostru, mereu atenţi la propria imagine; şi a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenenţă comună de la care nu putem să ne sustragem: apartenenţa ca fraţi.

”De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Doamne, în această seară, cuvântul tău pe toţi ne afectează şi ne priveşte. În această lume, pe care Tu o iubeşti mai mult decât noi, am mers înainte cu cea mai mare vitează, simţindu-ne tari şi în stare de orice. Lacomi după câştig, ne-am lăsat absorbiţi de lucruri şi distraţi de grabă. Nu ne-am oprit în faţa rechemărilor tale, nu ne-am deşteptat în faţa războaielor şi a injustiţiilor planetare, nu am ascultat strigătul celor săraci şi al planetei noastre, grav bolnavă. Am mers mai departe nepăsători, crezând că rămânem sănătoşi într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem în mijlocul mării agitate, te implorăm: ”Trezeşte-te, Doamne!”

”De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?”. Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credinţă. Care nu înseamnă atât a crede că Tu exişti, ci a veni la Tine şi a avea încredere în Tine. În acest Post, răsună chemarea ta urgentă: ”Convertiţi-vă”, ”Întoarceţi-vă la mine din toată inima” (Ioel 2,12). Ne chemi să captăm acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecăţii tale, ci al judecăţii noastre: timpul de a alege ceea ce contează şi ceea ce trece, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce necesar nu este. Este timpul de a reseta ruta vieţii către Tine, Doamne, şi către ceilalţi. Şi putem privi la numeroşii însoţitori de călătorie exemplari care, în teamă, au reacţionat dăruindu-şi viaţa.

Este forţa lucrătoare a Spiritului revărsată şi plăsmuită în dăruiri curajoase şi generoase. Este viaţa Spiritului capabil să răscumpere, să valorizeze şi să arate că vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite, de obicei uitate, care nu apar în titlurile ziarelor şi revistelor, nici în marile parade ale ultimului show ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, asistenţi şi asistente medicali, personalul de la supermarket, personalul de curăţenie, îngrijitoare domestice, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, călugări şi călugăriţe şi mulţi, dar mulţi alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează de unul singur. În faţa suferinţei, unde se măsoară adevăratul progres al popoarelor noastre, descoperim şi experimentăm rugăciunea sacerdotală a lui Isus ”ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).

Cât de multă lume practică în fiecare zi răbdarea şi inspiră speranţă, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câţi taţi, câte mame, bunici, învăţători arată copiilor noştri, prin gesturi mărunte şi zilnice, cum să înfrunte şi să treacă prin criză readaptând obişnuinţele, ridicând privirile şi stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă şi mijlocesc pentru binele tuturor! Rugăciunea şi slujirea tăcută, acestea sunt armele noastre învingătoare!

”De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Începutul credinţei este a ne şti nevoiaşi de mântuire. Nu suntem autosuficienţi, singuri ne cufundăm: avem nevoie de Domnul ca vechii navigatori de stele. Să-L invităm pe Isus în bărcile vieţilor noastre. Să-i înmânăm fricile noastre, pentru ca El să le învingă. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, avându-L pe El la bord, nu se naufragiază. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar şi cele urâte. El aduce seninul în furtunile noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viaţa nu moare niciodată.

Domnul ne interpelează şi, în mijlocul furtunii noastre, ne invită să redeşteptăm şi să activăm solidaritatea şi speranţa capabile să dea trăinicie, susţinere şi semnificaţie acestor ceasuri în care totul pare să naufragieze. Domnul se trezeşte ca să trezească şi să revigoreze credinţa noastră pascală. Avem o ancoră: în crucea sa am fost salvaţi. Avem o cârmă: în crucea sa am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: în crucea sa am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi pentru ca nimic şi nimeni să nu ne separe de iubirea sa răscumpărătoare. În mijlocul izolării, în care ne simţim rău pentru lipsa afecţiunii şi a întâlnirilor, experimentând lipsa atâtor lucruri, să ascultăm încă o dată vestea care ne salvează: a înviat şi trăieşte alături de noi. Domnul ne interpelează de pe crucea sa ca să regăsim calea care ne aşteaptă, să ne uităm la cei care ne cheamă, să întărim, să recunoaştem şi să stimulăm harul care locuieşte în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăveşte niciodată, şi să lăsăm să se reaprindă speranţa.

A îmbrăţişa crucea sa înseamnă a găsi curajul de a îmbrăţişa toate împotrivirile timpului prezent, abandonând pentru moment goana noastră de omnipotenţă şi dominare pentru a da spaţiu fanteziei pe care numai Duhul Sfânt este capabil să o trezească. Înseamnă a găsi curajul de a deschide spaţii în care toţi pot să se simtă chemaţi şi de a înlesni noi forme de ospitalitate, fraternitate şi solidaritate. În crucea sa am fost salvaţi ca să primim speranţa şi să-i permitem speranţei să întărească şi să suţină toate măsurile şi căile posibile care ne pot ajuta să avem grijă unii de alţii şi să avem grijă.  A-L îmbrăţişa pe Domnul pentru a îmbrăţişa speranţa: iată puterea credinţei, care eliberează de teamă şi dă speranţă.

”De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Dragi fraţi şi surori, din acest loc, care vorbeşte de credinţa stâncoasă a lui Petru, aş vrea în această seară să vă încredinţez pe toţi Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, tămăduitoarea poporului său, steaua mării în furtună. Din mijlocul acestor coloane care îmbrăţişează Roma şi Lumea să coboare asupra voastră, ca o îmbrăţişare consolatoare, binecuvântarea lui Dumnezeu! Doamne, binecuvântează Lumea, dăruieşte sănătate trupurilor şi consolare inimilor! Ne ceri să nu fim fricoşi, dar credinţa noastră este slabă şi ne este teamă. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la voia furtunii! Spune încă o dată: ”Voi nu vă temeţi!” (Matei 28,5). Iar noi, împreună cu Petru, ”lăsăm în grija Ta toată neliniştea noastră, căci Tu te îngrijeşti de noi” (cf. 1 Petru 5,7)».