Jurnalul Anei din Londra, EPISODUL 6: Nici nu mai ştiu ce zi e! Închei conversaţiile cu "sănătate", a devenit o adresare mai mult decât necesară

Sambata, 21 martie 2020.
Londra, Notting Hill.

Astazi nu am iesit deloc pe strada. Singurele guri de aer au venit odata cu colectarea din fata usii a unor chifle cu scortisoara pasate de vecinii de jos; si pe parcursul catorva pasi in gradina-parc, spre seara.

Ma trezesc de dimineata cu notificare de la BBC News cum ca a murit Kenny Rogers, renumitul cantaret american de muzica country. Nu mai stiu ce zi e. Dar stiu ca stirea serveste ca reminder ca oamenii mai mor si din alte cauze decat coronavirus.

Constat la mic dejun ca nu consum proviziile la o rata constanta si incep sa expire. Nu imi place sa arunc mancarea. Am o banuiala ca daca fierb ouale ma tin mai mult. Imi amintisem ca am mancat oua de Paste si dupa doua saptamani, si pana acum nu am murit. Le-am fiert. Poate ma tin chiar pana la Pastele de anul asta.

Imi fac o lista pentru a-mi organiza activitatile pe ziua de azi, intrucat am realizat ca zboara timpul si nu-mi dau seama. Poate e din cauza celor prea multe call-uri, fiecare de o durata de cel putin 45min. Nu mai fac fata.

Am inceput cu sport (se-ntelege, de acum totul online). Apoi ma invita un prieten sa ma alatur unei meditatii de tip „loving-kindness”. Nu mai auzisem de acest tip de meditatie, insa am aflat ulterior ca vine de la budisti. Ne-am concentrat pe respiratie, apoi ne-am repetat cuvintele „sa fiu in siguranta, sa fiu sanatoasa, sa fiu fericita, sa traiesc cu usurinta”. Femeia-guru ne-a indemnat apoi sa extindem dorintele si catre altii: mai intai cei dragi - familie, prieteni; apoi cei care ne-au suparat; urmati de toti cei care se lupta cu acest virus; cei din prima linie de ajutor - doctori, asistente; si cei care lucreaza neincetat sa se asigura ca avem strictul necesar: livratori, casierite, cei ce umplu rafturile de marfa. M-am emotionat si mi-am dedicat parte din meditatie catre ei.

Angela Merkel a indemnat si ea poporul german sa recunoasca munca acestor oameni, in unul dintre cele mai impresionante discursuri pe care le-am auzit in ultima vreme. A adresat natiunea (o face rar in modul acesta, televizat) ca un lider adevarat, cu un apel puternic. Dupa parerea mea, un speech de urmarit si luat ca exemplu: claritate, putere, empatie, compasiune, prudenta, speranta. Imi amintisem ce citisem despre Merkel intr-o carte numita „Ego is the Enemy” unde era data drept exemplu pozitiv: un om muncitor, care isi vede de treaba ei, fara artificii, cu ochii mereu pe tinta dinaintea ochilor. Am apreciat-o si mai mult.

Germania a fost mentionata pe dupa-amiaza de o prietena din New York, din nou ca exemplu, de data asta de tara ce a promis masuri clare pentru a sustine economia. Prietena are o companie de succes, dar se chinuie teribil cu situatia financiara actuala si mai ales cu incertitudinea (pe cate luni ne facem planuri?). Necesitatea disponibilizarilor e mereu partea cea mai dificila. Am consolat-o cum am putut, zicandu-i ca toata lumea o ia la vale, concedierile nu sunt neasteptate, guvernul va ajuta, iar lucrul cert e ca primul lucru pe care vor vrea oamenii sa-l faca atunci cand vor iesi din carantina este sa petreaca si sa organizeze evenimente (are o firma de invitatii online).

Aveam in plan sa vorbesc si cu un prieten din Buenos Aires care se afla si el in dificultate cu start-up-ul, insa telefonul ne-a fost intrerupt de faptul ca ... a calcat pe o albina. E alergic. Si e carantina in Argentina. M-am ingrijorat si m-am gandit din nou ca trebuie sa amanam urgentele de genul asta. Mi-a scris dupa ceva timp: a sosit ambulanta, i-au facut doua injectii si au verificat daca are simptome de coronavirus (bonus? sau procedura standard?). Scurt si la obiect.

Decidem sa vorbim maine si ma intorc la lista mea. In timp ce imi loghez orele de sport de saptamana aceasta in aplicatia de la Adidas, realizez ca au lansat un challenge de sport de acasa pe perioada 18 martie-19 aprilie. Participa oameni din toata lumea. Scorul liderilor pe tara arata cam asa: pe locul 1 Italia cu 3545 de ore de sport, urmata de Germania, Franta si Spania. Marea Britanie sta slab, pe locul 19, la doar 218 ore. Romania e pe 36 (dar cred ca e prima la gratare). Ma intreb daca exista vreo corelatie cu asprimea masurile de carantina.

Un lucru e cert: coridorul din apartament, ce leaga bucataria de sufragerie, va fi botezat. Va primi un nume de strada si inaugurat intr-o ceremonie cu fast. E un pasaj important.

Ce mai aflasem: turcii de la magazinasul de cartier sunt de fapt afghani. Si e important sa te pui bine cu vecinii (investisem in asta pe termen lung, din prima zi de cand m-am mutat).
Poza pe care imi doresc sa o fi facut: o doamna de ieri cu o masca facuta in casa, dintr-o coala de hartie si niste elastice. Lucrul manual in toata splendoarea.

Am vorbit cu bunicul meu. E sanatos. Ar trebui sa vorbim mai des. Ma gandesc, pe cine sa mai sun zilele astea? Am indemnat cativa oameni (inclusiv pe mine-insumi) sa isi faca o lista: oameni care s-ar putea simti singuri. Oameni vulnerabili.

Cu prietenul de luni nu am apucat sa ne vedem la film. Am tot amanat, insa realitatea e ca intre timp a decis si el, si eu, ca e mai prudent sa nu avem contact. Ne-am sunat insa pe video call. Ii spusesem despre prietenul din SUA cu coronavirus a carei postare am impartasit-o pe social media. Era interesat si el pentru o prietena care se pare ca ar avea virusul. E atat de nou totul incat orice informatie din experienta cuiva te poate ajuta sa intelegi la ce sa te astepti, daca cumva te imbolnavesti.

Imi termin toate mesajele, emailurile, telefoanele cu o urare de „sanatate”. Nu cred ca am facut-o vreodata deoarece mi s-a parut putin invechita si prea formala (am preferat mereu „o zi buna / imbratisari / toate cele bune”). Acum a devenit mai mult decat necesara. Cred ca imi va intra in limbajul curent. La fel cum cred ca „COVID-19” va deveni prima optiune la autocorrect la telefon.