Video Gitenstein: Corupţia e o problemă aici; uneori Guvernul pare lent în a lua decizii sau opac

R. Alt subiect: scutul american antirachetă. România şi SUA au început au început negocierile oficiale pe tema desfăşurării de elemente ale scutului antirachetă. Spuneţi-ne, există un text de acord sau de tratat care se negociază în prezent şi de fapt care sunt elementele acestuia?

M.G.: Da. Toate subiectele legate de un tratat sunt discutate. Am luat parte la discuţiile oficiale săptămâna trecută. Au avut loc o serie de informări aprofundate acolo despre solicitările tehnice, despre toate aspectele juridice legate de tratat, dar nu a fost luată o decizie finală.

R.: Statele Unite se gândesc la anumite locaţii din România?

M.G.: Nu. Este de datoria românilor să decidă. Noi le-am prezentat românilor cerinţele tehnice care trebuie îndeplinite pentru plasarea interceptoarelor. Românii vor trebui să vină cu o propunere, dar nu am văzut nimic deocamdată.

R.: Şi de câte locaţii aţi fi interesaţi?

M.G.: Cred că discuţiile sunt despre o singură locaţie, va fi aleasă una singură.

R. O locaţie. Şi, odată cu interceptoarele, vor fi aduşi şi militari americani pentru a le manevra?

M.G.: Va fi personal care va lucra la ele.

R.: Alte detalii nu ne puteţi oferi?

M.G.: Nu, acum nu.

R.: Raportul Departamentului de Stat privind situatia drepturilor omului a indicat, în ceea ce priveşte România, cazuri de discriminare la adresa comunităţii evreieşti. De asemenea, au fost plângeri legate de ritmul lent al restituirii proprietăţilor confiscate. Ce credeţi despre acest subiect?

M.G.: În primul rând, vreau să spun că, întorcându-mă aici, ca evreu ai cărui străbuni au plecat din această ţară, m-am bucurat să particip la inaugurarea Memorialului Holocaustului aici în octombrie 2009. Este un monument bine realizat şi m-am bucurat că a fost construit. Am acordat mult timp vizitării comunităţilor evreieşti din România. Cred că unul dintre cele mai minunate lucruri făcute de România după Revoluţie este înfiinţarea Comisia Wiesel şi a Institutului Wiesel, eforturi concrete de asumare a trecutului.

În ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor, principalul subiect care mă preocupă este Fondul Proprietatea. De aceea am felicitat-o pe preşedinta Roberta Anastase, pentru că una din cele patru legi pe care le-a trecut prin Camera Deputaţilor la începutul acestei săptămâni este una care permite Franklin Templeton să înceapă gestionarea acestui fond. A existat multă îngrijorare legată de Fond, dacă este bine gestionat şi dacă bunurile sale nu sunt risipite, pentru că de fapt aceştia sunt banii din care se vor realiza retrocedările.

Mulţi americani în vârstă care au fost victime ale comunismului sau fascismului şi ale căror bunuri au fost confiscate încep să moară, îmbătrânesc tot mai mult şi acceptă să primească sume derizorii în contul despăgubirilor fiindcă se tem că nu vor primi nici un ban de la Fond. Cred că de aceea este important ca valoarea acestui Fond să fie asigurată în continuare.

Am acordat de asemenea mult timp modului în care este rezolvată problema Bisericilor greco-catolice. Am acordat de asemenea timp problemei victimelor comunismului şi a confiscării proprietăţilor acestora de către comunişti. Este un subiect important pentru Statele Unite pentru că există 400.000 de americani de origine română şi mulţi sunt preocupaţi de acest subiect. Aşa că aud foarte des aceste probleme.

R.: Recent, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională legea lustraţiei. Care este opinia dumneavoastră despre această decizie şi, mai ales, la 20 de ani după Revoluţie credeţi că mai este necesară o lege a lustraţiei?

M.G.: Nu cunosc argumentele constituţionale pe baza cărora a fost dată decizia. Nu sunt expert în Constituţia României. Dar noţiunea de lege a lustraţiei nu este complet necunoscută în Statele Unite. Poate că nu ştiţi dar după Războiul Civil, Guvernul a pus interzis sudiştilor secesionişti să deţină funcţii. De fapt, ei aveau legi mult mai dure decât cea din România. În cele din urmă, acele prevederi au fost relaxate. Legea aici, din câte înţeleg, nu a fost niciodată implementată pe deplin.

Deci cred că este foarte important să îţi asumi trecutul. Îl admir mult pe Nelson Mandela şi tot ceea ce a făcut el în Africa de Sud. Graţie Comisiei Wiesel, România a reuşit foarte bine să îşi asume Holocaustul. Probabil că ar trebui să investiţi timp şi energie pentru a vă gândi cum să vă asumaţi trecutul comunist. Este o parte importantă a istoriei României, pe care trebuie să v-o asumaţi deschis. Nu trebuie să presupună măsuri punitive, dar trebuie asumată.

R.: Strategia Naţională de Apărare trimisă săptămâna aceasta la Parlament menţionează campaniile de presă menite să discrediteze sau să creeze presiuni asupra instituţiilor, printre vulnerabilităţile ţării. Credeţi că asta ar putea afecta libertatea de expresie în România?

M.G.: Depinde ce se întâmplă ca urmare a acestei prevederi. Părerea mea este că presa din România nu diferă de presa din Statele Unite şi în multe cazuri este subiectivă. Finanţatorii instituţiilor de presă au propriile interese. Şi în Statele Unite este la fel. E suficient să te uiţi la posturi precum MSNBC şi Fox News şi vei vedea acelaşi lucru. Copiaţi destul de bine situaţia din Statele Unite.

Soluţia din punctul meu de vedere este ca media să relateze cazurile de abuz al statului asupra unei instituţii de presă sau al unor instituţii de presă asupra concurenţei. Relataţi despre ele! Cred că soluţia este să se scrie mai mult despre astfel de situaţii, să se facă mai multă lumină, instituţiile de media să se critice mai mult una pe cealaltă, pentru că oamenii sunt mult mai inteligenţi decât vă imaginaţi şi înţeleg ce se întâmplă. Cu cât relataţi mai mult, cu atât deciziile lor vor fi luate mai în cunoştinţă de cauză.

R.: Când aţi venit în România, aţi vorbit cu plăcere de rădăcinile româneşti pe care eraţi hotărât să le cercetaţi. V-aţi găsit rude?

M.G.: Am găsit rude în Republica Moldova. Am fost la Chişinău de două ori şi m-am întâlnit cu membri ai familiei Gitenstein. Este vorba despre o tânără, o verişoară îndepărtată. Încă nu înţeleg exact care este relaţia de rudenie. Se numeşte Sonia Gitenstein, are 30 de ani şi se ocupă de cimitirul evreiesc de acolo şi conduce o organizaţie care protejează cimitirul acesta. L-am cunoscut şi pe tatăl ei, care este de vârsta mea. Se numeşte Daniel Gitenstein. Numele lor se scrie exact ca al nostru şi în mod clar de înrudim, pentru că nu sunt prea mulţi Gitenstein în lume. Iar noi provenim din Chişinău. Încercăm să clarificăm lucrurile.

Cât despre rudele mele din Botoşani, familia Bralower... cred că nu mai există urmaşi. Nu am ajuns încă la Botoşani, dar am un document de 400 de pagini cu genealogia familiei de la un văr îndepărtat al meu din Statele Unite, care arată exact când au plecat şi cine era stră- străbunica mea. Am şi o fotografie cu stră-străbunica mea, care a locuit din Botoşani şi a imigrat în SUA. Străbunicul meu a adus-o la el. Aşa că am să mă duc acolo şi am să încerc să caut posibile rude. Mă tem că nu voi găsi pe nimeni. Există foarte puţini evrei în acea zonă a României şi aş fi surprins să mai descoper rude în viaţă.

R. : Trecând la un alt subiect, în timpul audierilor dumneavoastră în Senat, anul trecut, aţi spus că o prioritate a mandatului dumneavoastră va fi reluarea adopţiilor internaţionale.

M.G.:Da

R.:Ce puteţi spune acum despre acest subiect?

M.G.: Abordarea mea în legătură cu subiectul adopţiilor este că mi-ar plăcea să fie reluate adopţiile internaţionale. Şi am făcut eforturi pentru aceasta. Preocuparea mea este legată de copii şi vreau să mă asigur că ajung în căminul potrivit. Am identificat 300 de copii care pot fi adoptaţi. Guvernul român mi-a oferit câteva informaţii despre situaţia lor. Cred că doar 40 din aceşti copii nu au fost adoptaţi. Încerc să aflu care este starea lor de sănătate, cât de bine sunt trataţi.

Apoi, mi-aş dori să văd o schimbare în legislaţia română privind adopţiile, astfel încât copiii să poată fi adoptaţi mai uşor şi mai repede, indiferent dacă sunt adoptaţi de români sau de altcineva. Pentru că eu cred că nu este un lucru sănătos faptul că aceşti copii nu sunt în mijlocul unor familii cât mai repede. Soţia mea lucrează ca voluntară aici la un centru dintr-un spital unde stau în primul an din viaţă. Şi atunci trebuie adoptaţi, cât mai repede cu putinţă. Deoarece cu cât stau mai mult în instituţii cu atât mai mare va fi impactul asupra dezvoltării lor emoţionale şi intelectuale. Ştiu că există oameni care doresc să fie schimbată legea aşa încât procesul să fie mai rapid iar acesta este un lucru extrem de important. Şi ştiţi, cunosc oameni - americani - care locuiesc aici, în România şi care încearcă să adopte şi au multe probleme.

Aceşti copii merită o familie exact aşa cum am avut noi.

R.: Tot la momentul numirii dumneavoastră ca ambasador în România aţi fost criticat de presă - mă refer la Washington Times - pentru activităţile dv de lobby. S-a scris de asemenea că în cariera dumneavoastră aţi reprezentat Lockheed Martin, compania care acum a fost selectată să livreze României avioanele F16. Ce le răspundeţi celor care spun că ar fi un conflict de interese aici?

M.G.: Regulile privind conflictul de interese sunt foarte dure în Statele Unite. Şi sunt şi foarte clare. Sunt probabil reguli mult mai dure decât în România. Eu de exemplu nu am voie să reprezint sau să am vreo influenţă asupra vreunei companii în care am investiţii personale. De exemplu, dacă aş avea acţiuni la Lockheed Martin, nu aş putea face niciun fel de muncă în favoarea Lockheed Martin. Nu am acţiuni la Lockheed Martin şi sunt absolut sigur că nici nu am avut vreodată.

Dacă aş fi reprezentat Lockheed Martin în ultimii doi ani prin firma mea de avocatură, nu aş fi putut face niciun fel de muncă în favoarea Lockheed Martin până la împlinirea termenului de doi ani.

Eu nu am reprezentat Lockheed Martin în ultimii doi ani. Am reprezentat Lockheed Martin acum zece sau 15 ani, nu mai îmi amintesc, a fost acum mult timp, în anii '90. Şi nu a avut nimic de-a face cu achiziţiile.

În al treilea rând, eu nu am nicio influenţă asupra decizia Guvernului american de a sponsoriza F-16 sau Lockheed Martin pentru programul românesc de avion multirol. Aşa că nu am avut nicio influenţă asupra aceastei decizii.

În schimb, nu am voie să fac anumite lucruri care au legătură cu Brookings Institution. Nu am voie să fac nimic care ar influenţa Brookings Institution, pentru că am lucrat acolo. Nu am voie să fac nimic care să aibă impact direct asupra firmei mele de avocatură. Adică dacă firma mea de avocatură ar veni aici şi ar spune "Am vrea să ne ajuţi cu firma aceasta sau aceasta", eu le-aş spune "Nu vă pot ajuta pe voi sau acea companie".

Deci există multă lucruri pe care nu am dreptul să le fac, dar Lockheed Martin nu figurează printre ele.

R.: Diplomaţii români lucrează pentru o vizită a preşedintelui Traian Băsescu în Statele Unite.

M.G.: Lucrăm la acest aspect.

R.: Se va întâmpla anul acesta? Anul viitor?

M.G.: Cine ştie?! Adică, preşedintele Statelor Unite este o persoană cu un program destul de încărcat, aşa că... dar lucrăm la asta.

R. Deci lucraţi la o întâlnire bilaterală a lor?

M.G.: Asta încercăm să facem.

R.: Anul acesta?

M.G.: Nu ştiu când se va întâmpla. Eu am încercat... Mi-ar plăcea să se întâmple mâine. Mi-ar plăcea să vină preşedintele Obama aici chiar mâine. Dar l-am adus pe vicepreşedinte aici.

R.: Apropo, l-am putea vedea pe preşedintele Obama aici, la Bucureşti?

M.G.: V-am spus că mi-ar plăcea să vină, dar nu se ştie. Fiecare ţară din lume vrea acelaşi lucru, iar el nu este decât o singură persoană.

R.: Spuneţi-mi domnule ambasador, cum vi se pare viaţa în România?

M.G.: Îmi place aici. Este cea mai bună slujbă pe care am avut-o vreodată. Iubesc locul, oamenii, munca mea, echipa cu care lucrez. Singurul lucru care nu este bun este că mă aflu la 8.000 de km de nepoţii şi de copiii mei.

R.: Nu vă vizitează?

M.G.: Ba da, mă vizitează. Dar aş vrea să-i văd în fiecare săptămână.

R.: Le-a plăcut în România?

M.G.: S-au îndrăgostit de România. Şi vor să revină aici. De fapt, fiul meu, soţia lui şi nepotul meu se vor reîntoarce aici în jurul datei de 6 iulie, cred. Vom petrece cam o săptămână-zece zile aici şi apoi vom pleca pentru încă o săptămână în Turcia, la Istanbul. Abia aştept.

R.: Deci vă veţi petrece vacanţa în Turcia?

M.G.: O parte aici şi o parte în Turcia.

R.: Aţi recomanda România ca destinaţie turistică?

M.G: Absolut!

R.: În pofida infrastructurii?

M.G.: În pofida infrastructurii! Am avut nişte prieteni foarte dragi care au venit aici acum zece zile şi i-am încurajat să mergem la Oradea. A fost foarte frumos acolo, în zona montană. Apoi - el este pescar, ca şi mine - am mers împreună în Deltă şi am stat într-un hotel plutitor. A fost foarte cald, dar ne-am distrat grozav. Am văzut multe păsări, n-am prins prea mult peşte. Eu am prins unul singur, dar i-am dat drumul înapoi în apă.

N-am fost în Maramureş, dar vreau să mă duc acolo.

Ştiţi, din păcate, fac multe drumuri dar când ajung undeva sunt foarte multe obligaţii oficiale de care trebuie să mă achit. Iar eu vreau să mă relaxez. De exemplu îmi place să pictez şi aş vrea să pictez. Sper să avem o săptămână doar Libby şi cu mine undeva, în Transilvania în august, fără întâlniri oficiale. Doar pentru pictură şi plimbări.

R.: Deci pescuiţi, pictaţi... Ce altceva mai faceţi?

M.G. Dorm foarte mult în weekend. E un alt hobby al meu.