PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | În cei douăzeci de ani cu Iliescu şi Băsescu, ”omul nou” al lui Ceauşescu a ajuns la maturitate şi azi face politică

Căci, odată intrată în cotidian, un anume tip de retorică funcţionează ca un reflex: ”fără penali”, la care mai nou tînărul ministru Năsui a adăugat ”fără securişti” sînt noile găselniţe ale politicienilor USR-PLUS, alte perdele de fum aruncate în ochii noştri. De ”oamenii noi”, ai acestor vremuri.

De la ”nu ne vindem ţara”, la ”DNA să vină să vă ia”

În lupta politică din ultimii ani, n-a contat vreodată nici latura umană, n-a existat nici măcar un moratoriu care s-ar fi impus în momente precum sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, de acum trei ani, în care ne amintim cum dezbinarea a fost promovată chiar de la înălţimea funcţiei prezidenţiale. Sarabanda urii a continuat, cu şi mai mare intensitate.

Dar ceea ce am văzut în ultimii trei-patru ani, din 2018 încoace, într-un spectacol pe alocuri aberant în care spiritul gregar a ajuns dominant, mi-a dat certitudinea că despre rolul cel mai nefast jucat de Traian Băsescu în România tranziţiei nu s-a vorbit încă. El, preşedintele-idol, a transmis tuturor admiratorilor săi trăsătura de caracter care îi este dominantă: puterea de a urî, cu adevărată patimă. Şi ura lui s-a transferat de-a dreptul în corpul social, de la stînga la dreapta şi de jos în sus.

Ceea ce s-a petrecut atunci în stradă, unde a fost coborîtă justiţia, coborîre care a fost continuată şi de preşedintele Iohannis care, pentru acel moment îşi îmbrăcase o jachetă roşie pentru a marca ”faza iacobină” a luptei ”anticorupţie”, mi-a dat certitudinea că cea mai gravă boală de care suferă România este aceea că mulţi dintre locuitorii săi, chiar bine educaţi, reprezintă astăzi prototipul „omului nou” al comunismului, ajuns la maturitate. Capabil să urască fără limite, să-şi însuşească fără discernămînt adevăruri proclamate de alţii şi nu judecate de el însuşi (căci nu proclama comunimsul un „viitor luminos” pentru toţi?) şi să se înregimenteze, fără ezitare, unei cauze care, cu cît e mai populistă şi mai lipsită de substanţa ei reală, cu atît e mai atrăgătoare.

Au fost două asemenea lozinci ale tranziţiei, care ne-au păstrat în stagnare şi au dat certificatul de maturitate al „omului nou” în România post-comunistă: „Nu ne vindem ţara”, în timpul mandatelor lui Ion Iliescu şi „D.N.A. să vină să vă ia”, în timpul celor zece ani ai lui Traian Băsescu. În cele două decenii pierdute, pentru România.

Amîndouă lozincile sînt moşteniri mentale din timpul mitingurilor staliniste, expresie ale urii de clasă, de pe vremuri, care a renăscut în timpul mandatelor celor doi preşedinţi, Iliescu şi Băsescu. Aceste mandate însumează două decenii de” îngheţare” a României în proiectul de ţară şi sînt tot atîţia ani pierduţi pentru noi toţi şi din vieţile noastre. Ca şi din viitorul copiilor noştri.

Două decenii risipite ca pulberea sub „bagheta magică” a doi preşedinţi, incapabili să se desprindă de comunism, de care s-au despărţit doar formal şi declarativ şi care au avut în schimb puterea, ştiinţa şi arta manipulării tipice foştilor activişti, cît şi posibilităţile instituţionale de a-şi transfera propriile nostalgii şi obsesii asupra maselor, desăvîrşind procesul început în anii ’80 şi aducînd la maturitate „omul nou” al României comuniste, proiectat de Ceauşescu, continuat de Iliescu şi desăvîrşit de Băsescu.

De la băsism la userism

Nu îmi mai doresc alţi ani irosiţi, sub sub pecetea urii de care este capabil „omul nou” proiectat de comunism şi maturizat în tranziţie. Aceasta este, de fapt, cea mai grea moştenire pe care au lăsat-o ţării, vreme de două decenii cît au condus România, după răsturnarea comunismului, cele două personaje pomenite mai sus, ajunse de-acum la marginea istoriei. Cei douăzeci de ani sînt decalajul care ne separă de celelalte state ieşite de sub cortina de fier, alături de un element neaşteptat, care face ca umplerea acestui gol să fie şi mai dificilă: omul nou ajuns la maturitate. Şi, din păcate, procesul de erodare pe care îl operează în corpul social ura de care acesta este capabil e departe de a se fi oprit. Ceea ce n-am ştiut să reclădim printr-un efort comun, am ştiut în schimb şi ne pricepem în continuare de minune să demolăm, prin ură şi dezbinare.

Această „maturizare” a „omului nou” nu este doar rezultatul unui proces istoric, ci şi al unui adevărat sistem care continuă să funcţioneze, perpetuează un adevărat tip de mental colectiv şi întreţine ura, principala lui caracteristică. Acum, rolul ”băsismului” în catalizarea urii a fost preluat de ”lupii tineri” neomarxişti din USR-PLUS. Ei demolează tot, ei distrug tot, în numele unei ”reconstrucţii” – de la clasa politică ”fără corupţi” la irealizabile ”liste negre” ale securiştilor, de la Biserică la sistemul de sănătate, sînt gata să nu mai lase piatră peste piatră, pentru a-şi impune ”propria viziune”. Care nici măcar nu există – importantă e doar distrugerea, pînă ce din tot ceea ce mai conserva spiritul naţional nu va mai rămîne nimic. 

Caut de la o vreme să înţeleg eu însumi (şi să-i fac şi pe alţii să înţeleagă) cum funcţionează acest sistem despre care s-a tot vorbit, adică cum s-a pervertit atîţia ani mecanismul unor pîrghii de autoritate ale statului de drept, pentru a se transforma într-o putere discreţionară, care la comandă politică poate distruge destine, aşa cum în trecutul comunist opera fosta Securitate. Şi cum toate acestea s-au întîmplat în aplauzele entuziaste ale unei mulţimi de ”oameni noi”, care cred sincer despre sine că sînt singurii deţinători ai adevărului şi luptă pentru o reală democraţie: poporul unui Stat paralel, cum a fost numit acest sistem.

Cei care au vorbit de ”stat paralel”, înainte şi după condamnarea lui Dragnea, au fost mai ales pesediştii, tocmai cei care au creat, la îndemîna lui Ion Iliescu, aceste pîrghii ale statului paralel. Sper că pe mine nici cea mai agitată minte a vreunui cititor nu mă poate suspecta de ”fesenism”, în toate formele sale ulterioare, pentru că eu cred, totuşi, în existenţa acestui ”stat paralel” (dealtfel, am aflat că preşedintele de onoare al Partidului Social Democrat, Ion Iliescu, chiar şi la o vîrstă atît de înaintată, încă se mai înfurie la auzul numelui meu: exprimîndu-se în în faţa unui ziarist în legătură cu o afirmaţie a mea din 2005, cînd anticipam cercetarea sa penală pentru mineriade şi revoluţie, Ion Iliescu m-a socotit „cretin şi iresponsabil”. Îl înţeleg cumva: acum, singura sa grijă a rămas posteritatea, iar soclul său e demult fisurat – şi nu numai de mine).

Chiar dacă Statul paralel a fost o sintagmă poate exagerată, el exprimă totuşi existenţa unei oculte cu nimic diferită în modul ei de acţiune de fosta Securitate, poliţia politică a regimului comunist. O forţă care are capabilitatea să-şi concentreze puterea pentru a distruge, de astă dată, nu ”duşmanul de clasă”, ci inamicul politic sau pe acela care, într-o formă sau alta, se opune intereselor sale. Cu diferenţa notabilă că lucrurile s-au făcut pe faţă, la vedere, cu defilarea publică a încătuşaţilor la televizor în entuziasmul mulţimii şi deliciul presei, înlocuind învechitele procese publice staliniste. Sau, acum, mai subtil, cu atacuri imunde pe reţele sociale, la adresa tututor edificiilor naţionale, a istoriei şi tradiţiilor româneşti, aşa cum o fac ”lupii tineri” ai ”sistemului”, din USR-PLUS, moştenirea ”băsismului”, aşa cum ”statul paralel” a fost moştenirea Securităţii.

”Oamenii noi” ai neomarxismului ateu

L-am văzut pe ”omul nou”  crescînd în România, în toţi aceşti ani ai tranziţiei în care, după cum am afirmat în cartea mea ”Moştenitorii Securităţii”, cu toate argumentele de rigoare, comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. L-am văzut în acest proces de creştere şi maturizare a lui, pînă la tînărul, vigurosul şi cu totul nesimţit politician de azi, care e capabil poate de toate emoţiile în afara ruşinii.

În toată această istorie a tranziţiei, deseori conflctele de interese, atît de natură economică, cît şi politică, au fost tranşate cu sprijinul ”sistemului”, care s-a poziţionat de partea celuia capabil să-i ofere cele mai multe avantaje şi protecţie. Apoi, în anii ”băsismului”, ”sistemul” a trecut la ”execuţia publică” a inamicilor protectorilor săi. După scenarii care s-au repetat în mai toaate cazurile, dar care nu au fost niciodată analizate.

La capătul de dincoace al propagandei, şi cînd inamicul era deja sfîrtecat public la capătul unor procese istovitoare, al unor înscenări judiciare şi/sau pedepse care pot fi interpretate ca fiind dictate dinafara justiţiei şi a statului de drept s-au aflat tot atîtea destine distruse. Şi, pe ruinele lor, au apărut rapid aceşti ”noi politicieni”, ”lupii tineri” ai aceluiaşi sistem securisto-neomarxist şi ateu, ai USR-PLUS, cu aportul ”expertizei” civilizatoare a ”corectitudinii politice”, crescuţi din seminţele ”omului nou” sădite cîndva de Nicolae Ceauşescu, pînă şi în minţile şoimilor patriei.

În comunism, existau mai multe feluri de a fi condamnat şi, multiplicate geometric, şi mai multe moduri în care ţi-ai ispăşit pedeapsa. Din care partea cea mai grea a fost aceea de după ieşirea din temniţă şi ea se chema stigmat. E ceea ce poartă, mai nou, chiar şi foştii deţinuţi politici, condamnaţi din nou, cu tot cu copiii lor, ca ”legionari”, din ”corectitudinea politică” impusă printr-o lege de trei reprezentanţi ai minorităţilor. Este zelulul sumedeniei de ”oameni noi”, care-şi pronunţă sentinţele pe reţele sociale şi canalele media, autoproclamîndu-se ei înşişi ”viitorul”, ”oamenii noi” de la USR-PLUS şi cei aidoma lor.

Nu mai vreau să trăiesc, asistînd la spectacolul  jalnic al ajungerii la maturitate al unuia din idealurile comunismului şi la distrugerea (din nou) a temeliilor noastre istorice şi naţionale, fără să mişc un deget.