(P) Anunţul Telefonic, istoria unei afaceri de 30 de ani

Anunţul Telefonic a împlinit 30 de ani. S-a născut oficial pe 7 iunie 1990, când primul ziar cu anunţuri preluate la telefon îşi făcea loc pe tarabele înţesate cu presă liberă şi independentă. Între atâtea informaţii politice, care dominau piaţa media în primele luni de după Revoluţie, noi ne-am gândit şi la capitalul mic şi mijlociu, care avea nevoie să comunice. Asta era baza creşterii capitalismului sănătos, spre care ne îndemnau să visăm acele vremuri.

Am început punând la un loc priceperea şi „averile” familiei şi prietenilor. Silvia şi Nina şi-au pus la bătaie telefoanele de acasă, transformate peste noapte în posturi aproape publice de preluare a anunţurilor. Şi se suna, vorba aia, „ca la gară”. Dobrinescu a venit cu Dacia personală, singurul dintre noi care avea maşină. Cu Dacia aia am făcut drumuri prin oraş mulţi ani, până când ziarul a prins cheag şi am putut să cumpărăm o maşină a redacţiei. Lolescu se ocupa de contabilitate, şi nu era lucru uşor în anii ăia, cu cozi infernale la administraţiile financiare, cu haosul birocratic inerent. Ziarele le duceam, cu braţul, pe arşiţă sau zăpadă, între tipografie şi diversele puncte de difuzare. Radu se ocupa de retururi, dar şi de procurat hârtie sau de alte nevoi.

Toţi făceam de toate şi mai ales învăţam din propriile greşeli, pentru că în zorii democraţiei noastre originale nu ni s-ar fi potrivit nicio reţetă de business importată. Ideea ziarului de anunţuri de mică publicitate era nouă pentru România, chiar dacă exista demult în alte ţări. Până atunci românii schimbaseră locuri de veci sau apartamente comuniste, între ele, doar în câteva pagini de mică publicitate din România liberă sau Informaţia Bucureştiului. Proprietatea comună asupra bunurilor întregului popor nu lăsa loc de prea multe tranzacţii particulare. Dar deschiderea pieţelor, a graniţelor şi a minţilor avea nevoie şi de o portavoce pe măsură. S-a întâmplat să fim noi primii.

Am început, aşadar, cu „capital” românesc, curat, şi aşa am rămas şi azi. Capitalul nostru au fost întotdeauna oamenii, cu entuziasmul, priceperea şi nevoile lor. Oamenii au făcut ziarul ăsta şi de o parte şi de alta: şi cei care au dat anunţuri în el, şi cei care le-au preluat, au tipărit şi difuzat ziarul. Îmi amintesc ce dezamăgit a fost un securist, devenit om de afaceri după 1989, când am ajuns printr-o conjunctură la el în birou şi i-am spus că sunt doar un ziarist oarecare, nici vorbă să am legături de rudenie sau operative cu „sistemul”. Atât de dezamăgit încât nici n-a mai vrut să facă „afaceri” cu noi.

Parafrazând o întrebare la modă în anii`90, pentru ce am făcut noi în primii cinci ani, apoi în următorii cinci şi tot aşa, din cincinal în cincinal, până azi, când împlinim şase cincinale, ar trebui să scriem o carte. În care să arătăm:

• Cum a reuşit o afacere românească curată să reziste 30 de ani într-un capitalism de cumetrie, în care durata medie de viaţă a unei firme e de maximum zece ani (aşa zice Registrul Comerţului);
• Cum a reuşit Anunţul Telefonic să inoveze într-un domeniu necunoscut României, şi în care azi, după 30 de ani, se bate doar cu firme internaţionale;
• Cum a reuşit unul dintre primele ziare democratice să apară neîntrerupt, în ăştia 30 de ani, şi pe hârtie şi pe Internet, în timp ce mari nume ale presei au tras obloanele rând pe rând.

După cum zicea unul dintre vechii mei colegi, când ne-am angajat în treaba asta nici noi nu ne aşteptam să rezistăm atât. Mediul nu ne-a fost propice, dimpotrivă. Totuşi, o combinaţie de tenacitate şi noroc a făcut ca ziarul ăsta cu oamenii lui să reziste, sfidând provocările.

Primul deceniu – hârtie pe şpagă, tentative de piratare

 

Primii zece ani au fost zbuciumaţi. Hârtia, care fusese monopol de stat înainte de ‘89, devenise mijloc de control politic în democraţie. Primeai hârtie dacă erai „cuminte” şi susţineai FSN-ul. Altfel, hârtia se procura greu, cu intervenţii mari şi şpăgi pe măsură, cu stres mult şi peripeţii periodice pe drumul Bucureşti-Bacău (Letea) şi retur. Ca să scoatem ziarul de două ori pe săptămână, apoi de trei ori, odată cu creşterea cererii, făceam o echilibristică incredibilă.

Pe lângă hârtie, un alt stres pentru noi erau sediile. Am început cu o cameră de hotel – 401 la Hotel Modern - apoi cu diverse spaţii mai bune sau mai nepotrivite, pe măsură ce redacţia se extindea şi aveam tot mai mulţi colaboratori. Eram adesea siliţi să schimbăm sediul, pentru că, „particulari” fiind, eram suspectaţi de „mulţi bani” şi deci musai trebuiam „mulşi”. În epoca „nu ne vindem ţara”, capitalul privat nu era privit cu ochi buni nici măcar atunci când era autohton.

Unii ne-au evacuat pur şi simplu ca să-şi facă ei în loc un ziar concurent, crezând că vadul creat de noi le va fi suficient ca să-şi încropească o afacere ca a noastră. Nu le-a mers. Oamenii au venit tot la noi cu anunţuri. E drept că o vreme a trebuit să preluăm anunţuri pe capota Daciei lui Dobrinescu, pe aceeaşi stradă unde fusese sediul, pentru că deşi găsisem altul, a mai durat ceva până au învăţat oamenii drumul la noul sediu.

De-a lungul anilor au fost mai multe tentative de a ne copia afacerea. Unii au rezistat mai mult, alţii au murit aşa de rapid cum au apărut. Era Estul sălbatic şi lupta nu era de idei, ci pe ideile altora.

Oamenii au fost de la început şi au continuat să rămână cel mai de preţ capital al nostru. Mulţi dintre cei care ni s-au alăturat atunci erau studenţi, în căutarea unui venit de vacanţă. Le-a plăcut şi au rămas până azi, formând în timp o garnitură tânără, la conducerea ziarului. Alţii aveau deja alte meserii în spate sau posturi călduţe la stat, iar în anii 90 să dai cu piciorul unui salariu sigur la stat, pe un câştig riscant la privat era un act de curaj. Timpul a demonstrat că se poate munci şi ieşi la pensie şi de la privat.

De altfel, în tulburii ani 90, Anunţul Telefonic încerca mai mult decât să intermedieze afaceri rapide între oameni. Găzduia adesea interviuri cu specialişti în economie, ca să le explice oamenilor ce înseamnă cu adevărat capitalismul şi la ce e el bun. Mărturisesc că nici azi nu ştiu pe câţi om fi convins, dar dacă am pus şi noi umărul cât de puţin la creşterea încrederii în capitalism, suntem mulţumiţi.

Al doilea deceniu – 1 milion de cititori, primul site, primele încercări de cumpărare

 

Al doilea deceniu, anii 2000, ne-a găsit consolidaţi într-un brand serios, solid şi tot românesc sută la sută. Ziarul apărea ca şi azi, lunea, miercurea şi vinerea, avea deja între 50 şi 90 de pagini, dar exista şi online – site-ul www.anuntul.ro fiind printre primele apărute în ţară, în 1996. Pe lângă ziar editam şi diverse suplimente anuale: Ghidul serviciilor, Ghidul nunţii etc. Oamenii făceau coadă până în stradă la sediile noastre, mai ales vinerea, ca să dea anunţuri în ziarul de luni. Se primeau în continuare anunţuri la telefon, dar începuse timid şi online-ul să dea roade.

Două inovaţii importante au fost puse în practică în al doilea deceniu de viaţă al ziarului, graţie unei echipe tinere şi curajoase de dezvoltare: plata anunţurilor prin SMS, iar în 2009 am fost primii care am introdus plata cu cardul direct pe site.

La finele celui de-al doilea deceniu aveam deja milionul de cititori lunar. Incredibil, dacă ne uităm în urmă, de unde plecasem: de la cele patru telefoane de acasă ale familiei şi câtorva prieteni.

În 2004 am intrat în organizaţia internaţională a ziarelor de mică publicitate - International Classified Media Association. Un club select din care am avut multe de învăţat, şi în care am fost admiraţi şi râvniţi pentru potenţialul nostru. Prima ofertă de cumpărare ne-a fost făcută chiar de la prima participare la conferinţa de la Haga 2004.

Apoi au venit altele, din cele mai neaşteptate direcţii: Daily Mail, Trader Media East, diverse fonduri de investiţii... până la oferte aproape anecdotice. Într-o zi am primit un fax la birou de la cineva care se oferea să vină la Bucureşti, chiar a doua zi, tocmai din Republica Moldova, ca să ne cumpere pe loc, cu cash. I-am răspuns, ca şi celorlalţi, că ziarul costă 50 de bani şi poate fi trimis şi prin poştă, nu e cazul să se deplaseze până la redacţie.

N-am vrut niciodată să vindem şi nici să acceptăm infuzii de capital străin. Am preferat să putem lua noi deciziile, la Bucureşti, nu să le aşteptăm de la alţii.

Al treila deceniu – concurenţă internaţională şi veşnic kafkianul stat român

 

Dacă nu au putut să ne cumpere, au început să ne concureze. Pe piaţa autohtonă au venit în ultimul deceniu jucători mari internaţionali, care au o politică agresivă de investiţii şi cu care nu e uşor să concurezi. Rămânem, totuşi, singurul ziar de anunţuri al Bucureştiului, de 30 de ani, fără încetare. Prin noi v-aţi vândut Telecolorul în anii 90, prin noi v-aţi găsit primul job, prin noi aţi închiriat garsoniera aia în Dristor, prin noi aţi găsit doamne suple şi domni cu simţul umorului. Iar noi, prin voi, am reuşit să împlinim azi, primii 30 de ani.

Două constante contondente am avut în toţi anii ăştia în coaste: politica şi statul. De la bun început am refuzat să facem politică în paginile cu reclame şi anunţuri. Nu cred că e vreo publicaţie din România care să spună că nu a beneficiat de pe urma publicităţii politice, a campaniilor electorale. Noi, însă, am refuzat întotdeauna asta. Pentru că acolo unde vinzi şi cumperi trebuie să aibă loc toţi, indiferent de ideologia politică.

Am avut de suferit de pe urma acestei decizii? Nu mai mult decât alte firme. Am fost călcaţi, periodic, de Gardă, de Fisc, de Sanepid şi de toate celelalte acronime care ascund în ele gurile lacome ale organelor statului. Din păcate mita a fost întotdeauna un desert pentru gurile astea, care altfel cresc, trăiesc şi se hrănesc cu taxele şi impozitele noastre. În 30 de ani de activitate, Anuntul Telefonic a plătit milioane de euro taxe si impozite la stat. Nu a întârziat o zi. Ce a primit în schimbul lor? Nimic.

Nici ajutor la nevoie, nici măcar o bătaie prietenească pe umăr. Când am împlinit 25 de ani, de exemplu, în 2015, nicio autoritate a statului român nu ne-a trimis un semn de încurajare. Dimpotrivă, ni s-a făcut „cadou” un proces absurd, care ne-a costat enorm, ne-a tăiat o parte importantă din afacere (în beneficiul concurenţei), ne-a cauzat prejudicii de imagine şi stress, şi încă o mai face, pentru că după cinci ani abia suntem în etapa în care am câştigat fondul.

Ăsta a fost cadoul statului român pentru una dintre puţinele firme româneşti curate, înfiinţate în 1990, care a continuat să existe 30 de ani pe propriile picioare şi să-şi plătească impozitele şi taxele an de an. Conform evidenţelor de la Registrul Comerţului, din cele 6.900 de companii înfiinţate în 1990, doar 49 mai erau active în 2018, iar dintre acestea 13 nu înregistrau venituri(sursa).

Am citit undeva că pe la unele triburi africane ar fi un obicei neobişnuit: la începutul iernii îşi urcă bătrânii în copac şi-l scutură bine. Bătrânii care reuşesc să se ţină de crengi şi să nu cadă înseamnă că sunt suficient de puternici ca să fie ţinuţi în viaţă. Ca patron de afacere românească m-am simţit adesea în pielea bătrânului urcat în copac, în timp ce tot felul de repezentanţi ai statului îl scuturau sau chiar îl crestau cu drujba. Am reuşit să ne ţinem bine în ăştia 30 de ani, poate ne-or fi întărit şi greutăţile, aşa că rămânem pe picioarele noastre în continuare.

Notă: La aniversare am decis să le dăm cuvântul şi oamenilor care au făcut ziarul ăsta de la bun început până azi. Publicăm în ediţiile noastre din 3, 5 şi 8 iunie câteva pagini în plus, cu amintirile colegilor noştri, despre cum au trăit ei aceşti 30 de ani, dar şi testimonialele celor care ne-au onorat cu încrederea lor şi au dat ani de zile anunţuri în paginile ziarelor. Sunt frânturi emoţionante de viaţă, amuzante pe alocuri, pe care vă îndemn să le citiţi, pe site sau în ziar, ca să vedeţi sau să vă amintiţi cum am fost toţi, ca societate, în aceste decenii. Pe lângă testimoniale, ziarele aniversare conţin şi pagini reproduse din ediţiile 1990, 1995 şi 2000. Le sunt recunoscător şi le mulţumesc tuturor celor care au fost şi au rămas alături de mine, la bine şi la greu. Să fim sănătoşi şi să rezistăm pe piaţă cel puţin încă 30 de ani de acum încolo!