INTERVIU document din 1996. Corneliu Mănescu: „1989 este deznodământul, este sfârşitul unei lungi perioade de nemulţumiri care deveneau paroxistice” (Partea a II-a) - AUDIO

”Scrisorii celor 6”, acest gest de curaj, prima critică ”din interior” a politicii dictatoriale a lui Ceauşescu nu a fost lipsit de urmări (bineînţeles, mai întîi pentru semnatari), dar mai ales în plan extern, arătînd că în România aparatul de partid este incapabil să se reformeze din interior, ca în alte state comuniste, că la noi Nicolae Ceauşescu are un control strict asupra partidului comunist şi el nu va putea fi înlăturat ”democratic”, ci sfîrşitul dictaturii se va realiza altfel decît prin mijloace ”statutare” comuniste.

Cum se va petrece ”alinierea” autorităţilor de la Bucureşti în politica generală de transformări din blocul ţărilor Pactului de la Varşovia, nu se ştia şi nici nu se putea presupune încă. Era perioada în care se vorbea despre faptul că în România ”mămăliga nu explodează”. Dar a explodat şi a măturat comunismul cu totul, trecînd peste orice utopică reformare a lui. Continuăm interviul realizat în 7 martie 1996 cu Corneliu Mănescu.

Marius Oprea:  Din datele pe care le cunosc pînă în prezent, firul cronologic al Scrisorii celor 6 a fost următorul: domnul Apostol a luat iniţial legătura cu domnul Brucan, ajungînd amîndoi la convingerea că o asemenea luare de poziţie este necesară. Apoi cercul s-a lărgit, ajungîndu-se la cei şase viitori semnatari ai scrisorii, scrisoare redactată într-o formă iniţială de către domnul Apostol.

Corneliu Mănescu: Da, el cînd a venit la mine prima dată, am discutat în principiu despre o astfel de acţiune. A doua oară a venit cu proiectul de scrisoare care l-am amendat prin cîteva observaţii. El trebuia să mai discute şi cu ceilalţi şi să revină, dar n-a mai revenit. Mai tîrziu, cînd l-am întrebat ce s-a întîmplat, mi-a spus că a fost presat de Brucan care se temea că această acţiune ar putea fi descoperită şi astfel să cadă totul.

Marius Oprea: Care a fost momentul în care s-a trecut de la, în ghilimele, o intrigă de parc, pînă la construirea acestui mesaj extrem de coerent, de împotrivire la adresa lui Ceauşescu?

Corneliu Mănescu: Eu nu sînt amestecat în această ”intrigă de parc”. Acelea erau părerile mele. Cînd m-am întîlnit cu cineva care împărtăşea aceste păreri şi gîndirea mea, care ajunsese mai de demult la concluzia că ar trebui făcut ceva care să schimbe cursul lucrurilor, a fost atunci cînd am început contactul cu Apostol. De acolo, nu mai e prea mult de spus...

Cred că particularitatea Scrisorii celor 6 este că vine din interiorul partidului

Marius Oprea:  În timp, cînd se situează acest moment?

Corneliu Mănescu: La începutul anului 1989. Asta e foarte important să reţineţi, pentru că dacă ţineţi seama de data pe care eu o consider ca fundamentală, adică începutul anului 1989, tot ce a fost înainte este inexact. Totul a fost reprezentat de aceste discuţii, de parc, între persoane, schimburi de păreri, descoperirea unor vederi comune în problemele actuale ale ţării, dar nu Scrisoarea celor 6! Ea devine Scrisoarea celor 6 atunci cînd, aşa cum v-am spus, Apostol a venit la mine. Brucan a fost şi faţă de mine citat de anchetator. Îmi spunea “Cum ai putut dumneata, fost ministru de externe, să te asociezi cu un spion englez, american”... ”Păi, cum îmi reproşaţi mie că am fost alături de Brucan, cînd Brucan umbla în toată lumea, ţinea conferinţe, scria articole”. Anchetatorii mi-au spus atunci că ”ştiţi cum e, astfel de lucruri, vinzi mere, iei pere...” m-au făcut să cred că a fost...aşa... un fel de joc politic toată povestea aceasta, cu posibilitatea lui de a călători, de a sta de vorbă cu oameni importanţi, cu presa. Eu însă nu îl acuz pe Brucan şi nu am dat curs nici unui moment anchetatorului. Tocmai asta i-am spus lui Brucan, vizavi de Apostol, că loialitatea care a condus la realizarea acestei scrisori, care a însemnat ceva şi care face parte dintr-o suită de manifestări împotriva regimului, împotriva a tot ce a întunecat aceşti ani ar fi trebuit să îl oprească. Dar nu i-a iertat...

Marius Oprea:  Aţi vorbit cîteva momente mai devreme de o suită de luări de poziţie împotriva regimului Ceauşescu. V-aş ruga să rememoraţi cîteva astfel de momente.

Corneliu Mănescu: A fost Valea Jiului, moment foarte important, a fost Braşovul, a fost gestul lui Dan Deşliu, care şi-a depus carnetul de partid, a fost apoi, în strînsă legătură cu scrisoarea, interviul dat de Mircea Dinescu. A mai fost acea scrisoare a unor intelectuali care au intervenit pentru ca să i se dea posibilitatea de a munci lui Dinescu, scrisoare pe care a semnat-o şi Geo Bogza. Dar totuşi, cred că particularitatea Scrisorii celor 6 este că vine din interiorul partidului.

Marius Oprea: Au mai existat şi alte forme de dizidenţă, de luări de poziţie faţă de regimul Ceauşescu în sînul partidului? 

Corneliu Mănescu: Foarte puţine, din păcate. V-am povestit despre cel care trebuia să semneze cu noi scrisoarea şi care s-a scuzat şi a refuzat, spunînd că este prea periculos.

Marius Oprea:  Dar Constantin Pîrvulescu, la Congresul al X-lea?

Corneliu Mănescu: A, Pîrvulescu e o figură cu totul şi cu totul proeminentă. L-am întîlnit însă după 1989, în spital. Judecata lui politică era aceeaşi din 1917, cînd era “Soldatul roşu”. Exact aşa judeca... Partidul nostru, ura burghezia... Însă, ceea ce l-a făcut să se ridice împotriva lui Ceauşescu era cultul personalităţii pe care acesta îl încarna. Ca mentalitate însă, el se schimbase foarte puţin, deşi devenise, dacă nu mă înşel, preşedinte de onoare al Partidului Socialist al Muncii. Este adevărat, cînd au venit să îl ancheteze i-a dat afară pe securişti. N-au avut ce să-i facă!

Marius Oprea:  De ce numai şase semnatari? Se cunosc acum nume de persoane care îşi manifestaseră în timp opoziţia, cel puţin faţă de cultul personalităţii. De ce, spre exemplu, domnul Iliescu, care era într-o opoziţie cunoscută faţă de Ceauşescu nu este regăsit între semnatari?

Corneliu Mănescu: Întrebarea asta puteţi să o puneţi şi pentru Maurer şi pentru mulţi alţii... Depinde de felul fiecăruia de a se implica. Se ştia însă, pentru domnul Iliescu, faptul că după istorica vizită în Asia au existat discuţii contradictorii între el şi cuplul Ceauşescu, care erau entuziasmaţi de ceea ce văzuseră şi în China şi în Coreea şi acum căutau să acrediteze ideea că e cel mai bun model de viaţă, lucru pe care Iliescu l-a respins. Atunci, pentru Iliescu a urmat o perioadă destul de zbuciumată, a traversat o perioadă cînd trecea de la un lucru la altul... Deşi cam asta este tot ce se cunoaşte despre disidenţa sa, totuşi acest lucru a fost cunoscut, a contat. Deci oamenii, în fond, l-au acceptat şi l-au ales, pentru că ştiau că a avut necazuri cu conducerea de atunci a statului şi partidului.

Marius Oprea:  Dar nu aţi avut şi dumneavoastră şi domnul Brucan?

Corneliu Mănescu: Da, am avut... Noi am găsit această formă de protest. Această scrisoare are şi o istorie a ei mai largă, care se pretează la interpretări. Mult timp ea a fost considerată ca un act de mare curaj şi care a dat speranţă milioanelor de români. Din această cauză şi semnatarii s-au bucurat de anumite onoruri. Alexandru Bîrlădeanu a fost preşedintele Senatului, eu am fost preşedintele Comisiei de politică a Parlamentului. Brucan, imediat după decembrie, de asemenea a condus comisia de politică externă a C. P. U. N. Pentru scurtă vreme – locul său i l-am luat eu. Răceanu nu era “în cărţi”, ca să spunem aşa. Pîrvulescu era prea în vîrstă. Apostol a fost de la început respins, pur şi simplu.

Marius Oprea:  Credeţi că urmare a sentimentelor nu prea bune pe care le-a avut Brucan faţă de el? Pentru că Brucan, dacă e să îmi amintesc perspectiva mea asupra evenimentelor, a apărut şi chiar i-a convenit această poziţie, un soi de “eminenţă cenuşie” a Frontului?

Corneliu Mănescu: Era consecinţa faptului că Brucan aflase despre Apostol că ar l-fi demascat şi ar fi cerut în timpul anchetei condamnarea lui şi acest lucru nu i l-a iertat. De la început, Apostol nu a fost primit, n-a avut acces. Eu cred că el şi astăzi se întreabă de ce. Era un om în putere, nu era ca Pîrvulescu, bătrîn, sau ca Răceanu, care mai avea şi situaţia cu fiul lui [Mircea Răceanu, condanat pentru spionaj – n.n.] şi care nu era nici suficient de apreciat pe plan politic. Lui Apostol i s-a trîntit pur şi simplu uşa-n nas!

După ce a fost elogiată şi considerată ca un gest istoric, încetul cu încetul nu a prea rămas mare lucru din Scrisoarea celor 6

Marius Oprea:  Aş vrea acum să revin la o altă problemă. Vedeţi, în special la ziariştii străini, există o tendinţă de a construi în legătură cu evenimentele din 1989 un complot. În această construcţie a lor, ei deseori se folosesc de mesajele unor oameni ca Nicolae Militaru, care povestesc cu mare plăcere activitatea lor de dinainte de 1989 împotriva lui Ceauşescu, implicîndu-l şi pe Ion Iliescu în asemenea construcţii şi se folosesc chiar şi de acest moment, al Scrisorii celor 6, încercînd să acrediteze ideea construirii cu mar atenţie a unui complot din interior împotriva lui. Vă rog să comentaţi un pic această perspectivă.

Corneliu Mănescu: 1989 este deznodămîntul, este sfîrşitul unei lungi perioade de nemulţumiri şi lipsuri care deveneau paroxistice. Asta e pentru mine 1989. E curat! Şi Scrisoarea... După ce a fost apreciată, după ce a fost foarte elogiată şi considerată ca un gest istoric, încetul cu încetul nu a prea rămas mare lucru din ea. Unii au spus că e rezultatul acţiunii unor servicii de informaţii străine, NKVD, CIA, MOSAD. După ştiinţa mea, lucrurile nu stau aşa. V-am spus cum a început, v-am citit şi declaraţia pe care am făcut-o...

Marius Oprea:  În acest tablou al nemulţumirilor din ce în ce mai mari din parte populaţiei, apoi al scrisorii, extrem de dure în acel context, semnată de cei 6 (pentru că ea pune foarte bine problemele pe acel moment), care credeţi că a fost eficienţa, ecoul Scrisorii? Mă refer aici la aparatul de partid.

Corneliu Mănescu: Eu cred că [efectul] nu a fost bun în aparatul de partid. Din contră, cred că aparatul de partid a considerat-o şi atunci, cînd lucrurile erau calde, dar mai ales după, ca un fel de abandon, ca un fel de îndepărtare de linia partidului, de interesele partidului. Eu nu cunosc şi nici n-am văzut vreo declaraţie în acest sens. Au venit apoi [după 1989 – n.n.] la mine oameni cu fel şi fel de probleme, să le ofer un ajutor uman - şi ginerele meu [Petre Ninosu – n.n.] era ministru de justiţie, care aveau nevoie de o permisie să îşi vadă familia, de condiţii mai bune de detenţie [e vorba de rudele membrilor CPEx arestaţi – n.n.].

Ei se plîngeau foarte mult că suferă. Eu i-am întrebat dacă ştiu ce mi s-a întîmplat mie şi mi-au răspuns că nu ştiu nimic... E posibil aşa ceva, n-au ştiut nimic? Păi cum să nu ştie nimic? Eu am dovezi că această chestiune, cînd a devenit clară, a răbufnit în cercurile de conducere a partidului, în Biroul Executiv şi a constituit inclusiv un motiv de furie împotriva Securităţii, care a lăsat ca această scrisoare să ajungă în străinătate. Difuzarea ei de postul dumneavoastră de radio a produs o adevărată furie. Totuşi, nimeni nu spunea nimic. Şi nici acum, nu numai faţă de scrisoare... Nici unul nu spune nimic despre ce a fost. Şi mulţi dintre ei sînt oameni care au calităţi indiscutabile, de a gîndi şi de a judeca. Te aşteptai să spună măcar atît, că ajunseseră să nu mai poată gîndi, să nu mai poată lua nici o hotărîre, dacă nu primeau o indicaţie sau alta. Aşa, parcă ar exista o înţelegere, ca să nu critice nimic din ce a fost. Cel mult, [îi auzi ] să spună “Au fost şi neajunsuri!” E insuficient!