PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Judecătorii din România dau examen la istorie şi conştiinţă: ştiu ce a însemnat rezistenţa anticomunistă, sau cred în anchetele Securităţii?

Noua lege nu a creat reparaţii, ci nedreptăţi, preluînd acuzaţiile adesea false utilizate de Securitate în anchetele ei, prin care aceasta ”demonstra” că aceia care s-au opus regimului democrat-popular trebuie să fi fost ”legionari”. O etichetă infamantă atunci, cînd erai condamnat la ani grei de temniţă în baza ei. Dar şi acum, cînd spre deosebire de anii ’50, efectele unei asemenea etichetări se extind şi asupra copiilor celor întemniţaţi.

”Dovezile” Securităţii, argumente într-o lege a zilelor noastre

În Legea 232, iniţiatorii ei, Adnagi Slavoliub, deputat al Uniunii Sîrbilor, Ganţ Ovidiu Victor, deputat al Forului Democrat German şi Vexler Silviu, deputat al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti (toţi de la ”grupul minorităţilor” din România) au creat nu o reparaţie, cum se spune în titlul legi, ci imense nedreptăţi care se petrec deja, reînviind prin lege ”adevărurile” Securităţii anilor ‘50.  Fără nicio consultare, deputatul Vexler, a introdus pe ultima sută de metri un articol, care n-a fost dezbătut în Comisiile de specialitate, dar care s-a votat cu majoritate, odată cu legea, de către parlamentarii care s-au luat numai după titlul legii şi n-au mai parcurs-o.

Prin acest nou articol 14 din Legea 232/2020, se arată că ”prevederile prezentului decret-lege nu se aplică în cazul celor care s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă şi/sau legionară în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora”.  ”S-a dovedit” era treaba Securităţii, care aduna aceste ”dovezi” în anchetele ei. Practicile, judecăţile de valoare şi sentinţele obţinute în anchete de Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului sînt în zilele noastre cauţionate de instanţe de judecată, în baza Legii 232. ”Dovezile” obţinute în anchetele de atunci sînt aplicabile, prin instanţe de judecată, astăzi.

Anchetele Securităţii, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise. Anchetatorii ”repartizau” faptele pe fiecare arestat, încît ele dãdeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale, un complot cu caracter ”legionar”. ”Şeful anchetei formula atît întrebările, cît şi rãspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou”, relata un fost anchetator al Securitãţii.

Problema care trebuia rezolvatã consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se recurgea la mijloacele de torturã fizicã, a cãror prezentare acoperă zeci de mii de pagini memorialstice. Mijloacele de tortură folosite au fost recunoscute în anchete interne, în 1967-1968, chiar de foşti ofiţeri de Securitate. Tortura în anchetă se fãcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului şef, sau a altor cadre din conducerea Securităţii. Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securitãţii şi-o asumau, odată cu îmbrăcarea uniformei.

”Dovezile” astfel obţinute sînt cele la care se referă articolul 14 al legii 232. Unele instanţe de judecată, ai căror judecători sînt fie foarte tineri, fie probabil nostalgici ai comunismului sau necunoscători a ceea ce a însemnat Securitatea în România comunistă, ţin cont de ele, aşa cum se întîmplă şi cu unii funcţionari de la Agenţile Judeţene de Plăţi. Alţii, care nu sînt străini de toate acestea, care ştiu istorie şi au conştiinţă, ţin cont de oameni şi de suferinţa lor. Care nu poate fi pur şi simplu ştearsă, anulată de o simplă etichetă, aplicată de Securitate unui deţinut politic, de cele mai multe ori după anchete presărate cu torturi.

Cum se ”dovedea” că ai fost legionar: prin tortură pînă la moarte, dacă era nevoie

Am prezentat în cărţile mele mai multe documente interne ale Securităţi, care dovedeau că tortura era o atribuţie de serviciu, o practică curentă, care însoţea ancheta. Astfel, într-o declaraţie aflată în arhiva CC al PCR, un maior de securitate relata o astfel de scenã, de torturare a unui deţinut politic, de la care se căuta smulgerea unei declaraţii: ”Deţinutul a fost scos la anchetã şi i s-a cerut sã se dezbrace pînă la piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat dacă nu recunoate activitatea sa criminală, a fost dus în beciul închisorii. Aici a fost bătut pînă la sînge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, cînd dupã circa două ore de tortură era adus abia ţinîndu-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plinã de sînge şi zbiera cît îl ţinea gura. Anchetatorul-şef susţinea cã anchetarea şi bãtaia în pielea goalã au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului”.

O altã metodã utilizatã, dupã declaraţia aceluiaşi securist, consta în smulgerea pãrului din cap, prin înfãşurarea cîte unei şuviţe pe deget: ”Am vãzut cînd un ofiţer a smuls, începînd de la ureche, o treime din pãrul alb al deţinutului, într-o singurã anchetã”. Cea mai des folositã dintre metodele de constrîngere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de Securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mîini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atîrnat de acesta, cel anchetat era bãtut cu o curea, pînã la leşin şi procedura era numitã, cu cinism, de cãtre anchetatori, ”rotisor”. Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite. Prin astfel de metode, cea mai mare parte a deţinuţilor au primit eticheta de ”legionari”, deşi nu avuseseră vreo legătură cu mişcarea legionară. Eticheta e consemnată în fişele matricole penale, în care se consemnează în legătură cu condamnaţii că ”în trecut” au fost ”apolitici”, dar ”în prezent” sînt ”legionari”. Caz în care, nu mă îndoiesc, e vorba de mărturisiri obţinute sub tortură.

Aurel Florian, fost militant social-democrat, coleg de celulã cu Ion Ţintaru, care a murit în 1950 în urma torturilor aplicate la Securitatea din Mureş, a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui: ”Cînd l-au adus prima oarã în arest, eu tocmai suportasem o anchetã, în care mi-au fost smulse unghiile de la mîna stîngã şi am fost bãtut la testicole. Mi-a spus ce e cu el, cã e sigur cã s-a fãcut o confuzie şi cã va fi repede eliberat. Era socotit legionar, deşi era doar proprietarul unui debit de tutun şi invalid de război. La scurtã vreme l-au dus la anchetã. Cînd l-au adus, şiroia de sînge şi avea un ochi aproape închis, era leşinat. Au turnat apã pe el şi i-au fãcut vînt în celulã. Am cãutat sã-l îngrijesc pe cît am putut. Mi-a povestit cã el a susţinut cã a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat din greşealã, că el n-a fost niciodată legionar, iar anchetatorii l-au snopit din bãtaie. Dupã o vreme, l-au luat din nou. Se încãpãţîna sã tacã, nu puteau scoate, în afarã de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverşunat într-atîta pe ofiţeri, încît bietul om a devenit curînd calul lor de bãtaie. Ce nu i-au fãcut! I-au smuls unghiile, l-au bãtut la testicole, l-au ars cu þigara. Odatã l-au adus şiroind de sînge pe picioare, de se fãceau bãltoace: i-au gãurit pulpele cu cuţitul şi i-au bãgat sare în rãnile deschise”.

Torturile au continuat: Ţintaru nu recunoştea nimic din ceea ce nu fusese şi nu făcuse. ”Zilnic îl luau, îi prindeau mîinile cu cãtuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mîini şi picioare o rangã, pe care o aşezau între douã birouri. Aşa, spînzurat, îl bãteau pînã leşina. Era clar cã nu va rezista mult. Trecuse puţin peste o sãptãmînã de la arestare şi corpul lui era tot o ranã. Într-o noapte, l-au luat din nou şi a fost pentru ultima oarã. Am aflat cã, beţi fiind, securiştii i-au deschis un testicol cu cuţitul şi i-au bãgat sare înãuntru, şi-apoi l-au bãtut pînã l-au ucis. Eu nu l-am mai vãzut. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci mi-a povestit un gardian, care şi el era speriat de cît de departe au ajuns brutele de securişti”. Cum s-a dovedit ulterior, Ion Ţintaru fusese arestat printr-o confuzie de nume: Securitatea voia să-l aresteze pe legionarul Ion Ţînţaru, dar a fost arestat Ţintaru, pentru că numele a fost scris pe mandatul de arestare pe o maşină de scris fără diacritice. Iar Ţintaru a fost ucis, pentru că a refuzat să recunoască ce nu era: legionar.

După aceeaşi procedură, ”s-a dovedit”, în legătură cu mulţi idintre cei arestaţi de Securitate că au fost ”legionari”. Acum, în zilele noastre, rezultatele obţinute de Securitate în acele anchete abuzive sînt aplicate, în baza articolului 14 al Legii 232, de către unele din instanţele de judecată din România.   

Cum să condamni ”Raza din catacombă”?

Într-una din serile trecute, am primit un mail de la Nicoleta Dumitrof, urmaşă a unui deţinut acuzat că ar fi fost legionar. ”Buna seara domnule Marius Oprea. Sunt, unul dintre urmasii foştilor detinuti politic. Scopul acestui mail este unul personal, deşi în funcţie de cum veţi considera, poate deveni şi unul care să ajute şi pe ceilalti urmaşi, cu care comunic. Şi ei, ca şi mine sînt în instanţe acum. Ma adresez dumneavoastră în calitate de istoric în studiul perioadei de rezistenţă anticomunistă, a arhivelor Securităţii, care cunoaşteţi toate atrocităţile, nedreptăţile şi tot ce a mai însemnat acea perioadă de jertfe ale românilor, fie că asta a însemnat sînge, moarte, pierderea libertătii ani de zile pentru o idee, un crez, umilinţe, bătăi, nedreptăţi. Vă solicit (vă rog, de fapt) numai dacă veţi considera oportun, să îmi emiteţi un punct de vedere, ştiu ca nu aveţi timp, dar poate fi foarte succint, din care sa reiasa cum erau executate interogatoriile, cum erau obtinuţe declaraţiile  cum  erau completate fişele penale ale deţinutilor, cum se dadeau sentintele, adică cîtă însemnătate ar trebui să aibe ele acum în instanţe, în anul 2021”. Cele scrise mai sus şi în continuare sînt acest punct de vedere.

În legătură cu fişele matricole penale, care sînt luate ”de bune” de către filialele judeţene ale Agenţiei Naţionale de Plăţi şi apoi de către instanţele de judecată, la contestarea lor de către petenţi, doamna Dumitrof îmi scria: ”Noi am găsit fişe ale aceluiasi deţinut, care se contrazic între ele (legionar în una, nu e legionar - în alta, apoltic în alta). Şi multe alte exemple... La tatăl meu scrie legionar în trecut, apolitic în momentul arestării (în iulie1949 - în Dobrogea). Evident, am primit respingere pe art 14. Completul la care voi fi eu in Constanţa a dat altui urmas de fost deţinut respingere, motivînd DOAR că aşa scrie în Fişă, că a fost legionar"... Deşi din dosarul penal al tatălui meu reiese de fapt că a făcut parte din Mişcarea de rezistenţă împotriva comunismului din Dobrogea, mi-e teamă: în fişa lui e acuzat că în trecut a fost legionar, chiar dacă nu mai era cînd a fost arestat”.

Doamna Dumitrof încheie astfel: ”Fiecare copil îşi iubeşte tatăl şi spune că a fost deosebit. Da, am convingerea că tatal meu a fost un om deosebit, ca şi toţi ceilalţi alături de care a fost închis. Nimic agresiv în firea lui, dimpotrivă, este cel mai blînd şi tolerant om din cîţi am cunoscut. Scria poezii în închisoare, sînt marturii, de exemplu preotul Liviu Brânzaş scrie despre tata, Bileca Vanghele şi despre poeziile lui, în cartea sa Raza din catacombă, la pagina 181...”

Să condamni a doua oară ”Raza din catacombă” e o treabă deloc grea pentru unele din instanţele de judecată din România de azi. Cele care au făcut acest lucru au luat în considerare numai un simplu enunţ, de pe o fişă penitenciară. Aceste documente erau îndeobşte completate la grefa închisorii de ofiţerul politic (un securist) cu această ”circumstanţă agravantă”, de apartenenă la mişcarea legionară, care era de multe ori un fals obţinut sub tortură de Securitate, pentru a obţine o pedeapsă şi un tratament mai sever pentru cel arestat. Acreditarea unor asemenea falsuri ale Securităţii este un păcat asumat de acele instanţe care îl cauţionează astăzi.

Din fericire, aşa cum se dovedeşte, sînt şi mulţi judecători care cunosc natura criminală a comunismului şi nu cad în capcana ”dovezilor” Securităţii. Altfel, după cum arată doar fişele matricole penitenciare, pînă şi poetul Vasile Voiculescu (reabilitat de justişia comunistă în 1968) ar fi fost ”legionar”, ca şi teologul Dumitru Stăniloae, sau părintele duhovnic Sofian şi mulţi alţii. Falsurile de acest gen sînt nenumărate. Sper ca doamna Dimitrof şi toate miile de urmaşi care se judecă azi prin tribunalele României să aibă parte de asemenea judecători, care să îndrepte prin decizia lor nedreptatea care poate fi generată prin interpretarea strîmbă a unei legi, care lasă să se înţeleagă că pot fi socotite drept ”dovezi” anchetele Securităţii.

O lege ar trebui să repare, şi nu să condamne a doua oară. Nu mă îndoiesc că majoritatea judecătorilor din România de azi pot face diferenţa.