INTERVIU: Adam Burakowski: Cred că românii au învăţat să fie mai precauţi faţă de politicieni

Adam Burakowski lansează volumul "Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965 - 1989). Geniul Carpaţilor" duminică, la Târgul de Carte Bookfest din Capitală. În interviul acordat MEDIAFAX, Burakowski povesteşte despre demersul său de a găsi documente despre Nicolae Ceauşescu, despre cum vede schimbarea societăţii româneşti, după Revoluţia din 1989, dar şi despre cât de mult i-a plăcut filmul documentar "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Adam Burakowski:

Reporter: Puteţi să îmi spuneţi ce fel de dificultăţi aţi avut în efortul dumneavoastră de a consulta arhivele?

Adam Burakowski: Accesul la arhivele din ţările postcomuniste este diferit de la caz la caz. În România, multe depozite de documente au rămas inaccesibile, pentru simplul motiv că ele n-au fost prelucrate, catalogate. Dar, în plus, se fac eforturi pentru a-i descuraja pe potenţialii cercetători care ar vrea să studieze documentele - spre exemplu, se cere completarea unor formulare interminabile. Pe lângă aceasta, sunt puse tot felul de oprelişti, cum ar fi faptul că cererea în acest sens nu poate fi depusă decât o dată pe săptămână şi acest lucru într-un interval de o jumătate de oră. Pe când în Cehia situaţia este total diferită, cercetătorilor fiindu-le facilitat accesul la arhive.

Rep.: Ce perioadă din dictatura lui Nicolae Ceauşescu, prezentată în carte, consideraţi, din punctul de vedere al istoricului, că a fost cea mai cruntă pentru populaţie?

A. B.: Fără nicio îndoială, anii optzeci, când sărăcia provocată artificial şi lipsurile de pe piaţă au atins un nivel de-a dreptul inimaginabil. Tocmai de aceea este foarte greu să le povesteşti aşa ceva celor care nu au văzut cu ochii lor cum se trăia atunci. În prezent, un magazin din satul cel mai uitat din lume este mai bine aprovizionat decât cel mai mare centru comercial din Capitală pe vremea lui Ceauşescu. De altfel, am avut chiar eu o experienţă de acest fel: în 1984, când aveam 7 ani, am mers în Maroc, în orăşelul Oued-Zem. Îmi amintesc ce uimit am fost când am intrat într-un magazin de la colţul străzii. Erau acolo de toate! Oued-Zem mi s-a părut atunci cel mai bogat oraş din lume. Şi vă rog să nu uitaţi că veneam din Polonia, unde situaţia era sensibil mai bună decât în România.

Rep.: Care sunt istoricii români care v-au ajutat în demersul dumneavoastră?

A. B.: În cursul cercetărilor pe care le-am efectuat, m-am bucurat de un ajutor enorm din partea multor români, în primul rând istorici şi ziarişti, dar nu numai. La acest capitol i-aş numi pe Stejărel Olaru, Marius Oprea şi Armand Goşu, dar mai sunt şi mulţi alţii cărora le sunt profund recunoscător. Întrucât istoricii au, de regulă, o memorie bună, fără îndoială că-şi mai amintesc cum îi chinuiam cu întrebări despre diferite probleme - de aceea, tuturor celor care îşi mai amintesc de mine, vreau să le aduc pe această cale mii de mulţumiri.

Rep.: Sunt istoricii români împărţiţi în tabere, în ceea ce priveşte aspecte din dictatura lui Nicolae Ceauşescu?

A. B.: Împărţirea în tabere a istoricilor şi, în general, a oamenilor de ştiinţă este un lucru normal, ea a existat în toate epocile şi există şi astăzi în toată lumea, inclusiv în România. În legătură cu Ceauşescu, există, în schimb, un consens destul de larg susţinut - şi anume că el a fost o figură negativă. Deosebirile pe care le remarc se referă mai degrabă la ipoteza dacă la Ceauşescu au existat şi anumite aspecte pozitive sau nu, respectiv în ce fel trebuie să abordăm rămăşiţele sistemului său de conducere.

Rep.: Cu ce s-a diferenţiat cel mai puternic comunismul românesc de cel polonez?

A. B.: În Polonia, comunismul n-a fost niciodată considerat drept ceva specific naţional. Însăşi ideea de comunism a fost întotdeauna străină tradiţiei politice poloneze, subliniind libertatea individuală, care era ridicată până la statutul de bine suprem. În România lui Ceauşescu s-a reuşit ceea ce în Polonia nu i-a reuşit niciunuia dintre conducătorii comunişti: să obţină sprijinul efectiv măcar al unei părţi a populaţiei. Mă refer aici la momentul august 1968 şi la anul 1956, când (Wladyslaw, n.r.) Gomułka a adoptat de asemenea o poziţie destul de dură faţă de Uniunea Sovietică, dar fără a cuceri încrederea majorităţii polonezilor, care, pe toată durata mandatului său, l-au considerat vândut Moscovei.

Rep.: În Polonia a existat o aşa-zisă cultură a disidenţei, în România, mai puţin. Cum vă explicaţi lipsa de ofensivă împotriva regimului comunist în România?

A. B.: Sunt două cauze. În primul rând, faptul că în România a fost aplicat un sistem represiv mai aspru faţă de orice manifestări de gândire care intrau în divergenţă cu linia partidului. Nici în Polonia, în perioada 1949 - 1953, după uciderea sau arestarea partizanilor anticomunişti, n-a mai existat practic opoziţie. Cei care erau nemulţumiţi preferau să aştepte vremuri mai bune decât să rişte moartea sau arestarea pentru tipărirea de manifeste. Mai târziu, când regimul şi-a mai redus dimensiunea represivă, a apărut din nou o activitate anticomunistă. Astfel, spre sfârşitul anilor optzeci, răspândirea de manifeste nu mai atrăgea din partea autorităţilor aproape niciun fel de consecinţe.

A doua cauză o constituie faptul că Nicolae Ceauşescu se făcea că este conducătorul întregului popor şi că duce o politică îndreptată împotriva Uniunii Sovietice. Şi atunci care putea să mai fie baza ideologică în măsură să permită cuiva să i se opună? Cercetând istoria mişcărilor de opoziţie din România, am observat tocmai această dificultate - ce idee să-i opui lui Ceauşescu? În Polonia n-a existat nicio problemă din acest punct de vedere. Satrapii care ne-au guvernat ţara proveneau din rezervele de cadre ale Moscovei, iar lupta împotriva lor era oarecum o continuare a luptei de eliberare, desfăşurată, spre exemplu, în cursul secolului al XIX-lea de poetul nostru naţional, Adam Mickiewicz, şi reprimată de imperiul ţarist.

Rep.: Există documente esenţiale pentru evaluarea dictaturii lui Ceauşescu ce lipsesc în România şi pe care le-aţi găsit în străinătate? Puteţi da exemple?

A. B.: Sigur că există. Fără îndoială că o parte din ele încă n-au fost descoperite. În cartea mea citez un document foarte interesant referitor la demonstraţia de Crăciun din anul 1968. Problematica acestei demonstraţii, la care a luat parte efectiv un mare număr de persoane şi care a parcurs principalele străzi ale Bucureştiului, este aproape complet necunoscută în România. De aceea, mereu m-am gândit de unde vine această lacună, dar până acum n-am găsit răspunsul la această întrebare. Pentru că ar trebui să fiţi mândri de faptul că, în 1968, studenţii s-au revoltat împotriva dictaturii, organizând un protest popular absolut spontan. În întreaga lume se vorbeşte despre evenimentele din 1968, dar în România ele sunt cunoscute doar sub aspectul luării de poziţie a lui Ceauşescu din luna august. Am speranţa că va apărea cândva o carte de mari dimensiuni consacrată acestei demonstraţii şi tuturor mişcărilor studenţeşti din a doua jumătate a anilor şaizeci.

Merită să mai atragem atenţia aici asupra faptului că studenţii au reuşit să facă un lucru care a dat de furcă mai târziu lui Goma, Paraschiv şi altora - este vorba de partea ideologică a protestului. Ei au demonstrat faţă de îngrădirea libertăţii religioase, acesta era un postulat clar şi înţeles de toată lumea.

Rep.: De ce a fost Ceauşescu "Geniul Carpaţilor"?

A. B.: După părerea mea, Ceauşescu a demarat cultul propriei sale persoane din cauza complexelor şi a fuduliei. Mai târziu, acest cult a proliferat la asemenea dimensiuni, întrucât activiştii de partid şi-au dat seama că a ridica osanale conducătorului este ceva foarte rentabil. Următoarea etapă a fost rivalitatea dintre ei - fiecare dorind să-i facă pe plac şefului mai bine decât ceilalţi. Şi s-a ajuns astfel la situaţia în care singura ofertă ideologică a comuniştilor români era cultul conducătorului.

Rep.: Episodul în care soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi este destul de controversat printre istoricii români sau printre cetăţeni români chiar. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile, ca istoric polonez care judecă lucrurile "la rece"?

A. B.: Ceauşescu era gata să lupte până la capăt. Din filmul procesului său se vede clar că faţa i se luminează atunci când este informat că încă se mai dau lupte. El nu cunoaşte, desigur, amănunte, nu ştie că e vorba de "terorişti", dar primeşte astfel mesajul că încă mai are şanse. În momentul de faţă se duc lupte împotriva regimului lui Muammar Gaddafi din Libia. În ciuda diferenţelor evidente dintre cei doi conducători, amândoi erau hotărâţi să lupte până la capăt. Sunt sigur că, la fel ca Muammar Gaddafi, şi Nicolae Ceauşescu ar fi transformat întreaga ţară într-o mare de sânge numai ca să-şi păstreze puterea. Şi, în plus, trebuie să ne amintim că un sistem bazat pe o singură persoană se năruie doar odată cu moartea persoanei respective, iar activiştii cei mai apropiaţi ai fostului conducător îşi caută cât mai repede unul nou pe care să-l servească. Este exact experienţa pe care a făcut-o la vremea lui (Francisco, n.r.) Pizzaro în timpul cuceririi Perului.

Pe de altă parte, trebuie să presupunem că Nicolae Ceauşescu dispunea de informaţii care puteau compromite anumite persoane din echipa care a preluat puterea. Altfel nu se ştie dacă ar mai fi fost luată hotărârea de a se acţiona atât de rapid.

Dacă lichidarea lui Ceauşescu a fost motivată din punct de vedere moral - este o întrebare mai degrabă filosofică: este moralmente justificat să ucizi o persoană ca să salvezi viaţa altora?

Rep.: În "Cuvânt înainte" spuneţi că vreţi să demonstraţi în "Dictatura lui Nicolae Ceauşescu" că "nu este rentabil să fii sclav". În România de azi au rămas la fel de mulţi "sclavi" ca în trecut?

A. B.: Nu. În sistemul comunist, toţi erau sclavi în sens fizic - soarta unei persoane era hotărâtă de alţii şi nu de sine însuşi. Din punct de vedere mental, mulţi erau sclavi, mai ales printre oamenii puterii. În momentul de faţă, problema se pune cu totul altfel şi fără nicio îndoială că schimbarea este în bine. Oamenii îşi dau tot mai mult seama că soarta lor depinde într-o mare măsură de ei înşişi. Lumea călătoreşte mai mult, are mai mult discernământ.

Rep.: De asemenea, tot în "Cuvânt înainte", spuneţi că volumul dumneavoastră a fost perceput ca "o carte despre putere". Cum vă aşteptaţi să fie perceput volumul în România?

A. B.: Este o carte despre istoria României, aşa că este greu să te aştepţi ca ea să fie receptată la fel ca în Polonia. Ceea ce pot eu să spun este doar că ea conţine multe elemente necunoscute sau aproape complet necunoscute publicului român, cum ar fi mai sus amintita demonstraţie de Crăciun din 1968 sau exerciţiul de mobilizare militară din 1976. Sper că publicarea cărţii mele în limba română va contribui la creşterea interesului pentru cercetarea epocii respective. Mai sunt multe lucruri de descoperit. Prea puţin se vorbeşte, spre exemplu, despre puciul nereuşit din anul 1984. Pe de altă parte, sper că acela care va recunoaşte această perioadă a istoriei prin intermediul cărţii mele îşi va oferi un moment de reflecţie asupra trecutului, dar şi asupra prezentului ţării sale.

Rep.: Un film care a făcut vâlvă, anul trecut, este "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", de Andrei Ujică. Aţi văzut filmul? Dacă da, personajul din film se potriveşte cu cel din cartea dumneavoastră?

A. B.: Nu numai că l-am văzut de câteva ori, dar anul acesta, în cursul lunii aprilie, am şi organizat o întâlnire consacrată acestui film la Varşovia, cu concursul Institutului Cultural Român din capitala Poloniei. Interesul pentru acest film a fost mare. Sala a fost plină, timp de trei ore spectatorii au stat cu sufletul la gură, cu toate că, aparent, acea poveste nu-i privea. Consider că acest film este remarcabil. Ceauşescu, aşa cum apare el în film, este efectiv asemănător cu cel pe care l-am prezentat în cartea mea - la urma urmei este acelaşi personaj.

Rep.: Ce credeţi că au învăţat românii din dictatura lui Nicolae Ceauşescu?

A. B.: Cred că au învăţat să fie ceva mai precauţi când este vorba de politicieni, totuşi.

Născut în 1977, Adam Burakowski este doctor în ştiinţe politice, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii Est-Europene al Universităţii din Varşovia (2004), informează editura Polirom. În 2003, el a efectuat stagii la Cold War International History Project din cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, respectiv la Ambasada Republicii Polone din Bucureşti. Din 2004 este asistent, iar din 2007, lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Între 2006 şi 2010 a fost director adjunct al postului de radio Polonia International. Din 2009 face parte din consiliul de gestionare a proiectului reţelei europene de radio Euranet. Este coautor, împreună cu Aleksander Gubrynowicz şi Paweł Ukielski, al cărţii "1989 - Toamna Naţiunilor" (Varşovia, 2009).

Volumul său "Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965 - 1989). Geniul Carpaţilor", considerat cel mai bun studiu scris de un străin despre această dictatură, apare în limba română la editura Polirom.

(Interviul a fost tradus din limba poloneză de Vasile Moga, traducătorul volumului lui Adam Burakowski)