INTERVIU - Artistul Mihai Buculei îşi inaugurează în toamnă "Aripile": E ca un parastas, nu ca o nuntă - FOTO

"Aripi", un monument dedicat rezistenţei anticomuniste creat de artistul Mihai Buculei şi care cântăreşte peste 130 de tone, fiind realizat din oţel inoxidabil, va fi instalat, în această toamnă, în Piaţa Presei Libere din Bucureşti, pe locul fostei statui a lui V.I. Lenin.

A durat aproape 20 de ani de la demararea proiectului pentru ca monumentul să fie instalat. Motivele, spune Mihai Buculei în interviul acordat MEDIAFAX, ţin atât de complexitatea lucrării, din punct de vedere tehnic, dar şi de anumite persoane, care i-au pus "beţe în roate", pentru că vrea să realizeze un monument dedicat rezistenţei anticomuniste.

"Sunt unii care nu au scăpat încă de frică. Tremură şi acum... Unii s-au dat de pământ cu toate formele anatomice când au auzit că aşa se cheamă lucrarea şi au băgat beţe în roate, ca să nu se facă... Dar în sculptură nu contează tema, tema este un pretext. Nu contează că, vezi Doamne, o să speriem comuniştii care mai trăiesc că s-a ridicat un monument în locul lui Lenin. O să aibă vise plăcute mai departe, îşi văd de treabă, îşi lustruiesc insignele (…) Dar trebuie să ne lase să mergem înainte, să nu ne pună beţe în roate, că vin generaţii noi, care au alte gânduri", spune Mihai Buculei în interviu.

Monumentul "Aripi" va fi un însemn naţional, mai afirmă Mihai Buculei. "Şi nu numai naţional. Chinul ăsta al oamenilor de către comunişti s-a răspândit în multe ţări", spune sculptorul, precizând că simbolul zborului va marca toată povestea tristă a unei generaţii, a părinţilor şi bunicilor noştri care au fost chinuiţi de regimul comunist.

"Aripile" lui Mihai Buculei "înseamnă viaţă" şi sunt sprijinite pe o movilă, care este, de fapt, simbolul unui mormânt, precum tumulii precreştini. "Acolo sunt trupurile unor oameni, pentru că sufletele, precum aripile astea, se înalţă şi se duc în altă parte. Este o materie cosmică sufletul. Şi este simbolul ăsta al victoriei, pentru că acei oameni care au fost chinuiţi, prin munţi şi prin puşcării, totuşi ei au învins într-un fel. Sufletele lor s-au eliberat şi şi-au făcut treaba. Misiunea lor a fost minunată. Trupul a rămas în pământ. Acolo este vorba despre trup şi suflet, la urma urmei, ca simbol", a explicat Mihai Buculei.

Mihai Buculei are emoţii foarte mari privind instalarea monumentului "Aripi": "Pentru că e ca la naşterea unui copil. Chiar dacă-i vezi radiografiile, vrei să-l vezi, să-l auzi, să respire".

"Este nu pot să îi spun o satisfacţie, este chiar o plăcere tristă. E ca un parastas, de fapt, nu e ca o nuntă", mai spune Mihai Buculei referindu-se la instalarea lucrării sale.

Totodată, artistul spune că, după inaugurarea monumentului, se va retrage în munţi o perioadă. "Mi-arunc telefonul în primul canal şi mă duc undeva, mă ascund în munţi. Pot să supravieţuiesc, că am trăit la ţară. Şi stau aşa până îmi uit de toate greutăţile prin care am trecut cu lucrarea asta", subliniază Mihai Buculei.

Pe de altă parte, Mihai Buculei vorbeşte în interviu despre Monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia, unul dintre viitoarele sale proiecte, dar şi despre viaţa unui artist care creează în România.

"Nu poţi să câştigi din sculptură permanent, că nu e pâine. Nu eşti brutar ca să îi fie foame omului zi de zi. Foamea asta de cultură vine mai rar şi pentru cultură nu prea sunt mulţi înfometaţi", concluzionează Mihai Buculei.

Prezentăm interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de sculptorul Mihai Buculei:

Reporter: Realizarea monumentului "Aripi" a fost demarată efectiv în anul 2003, printr-o Hotărâre de Guvern, dar proiectul său este din 1997, fiind sprijinit de fostul preşedinte al României Emil Constantinescu. Au fost necesari aproape 20 de ani ca să ne apropiem de instalarea acestui monument. De ce a durat atât de mult?

Mihai Buculei: În primul rând, este o lucrare extrem de complicată tehnic. Nu mai avem nici ingineri, nici specialişti meşteri buni care să facă un obiect atât de complicat. Nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să supăr pe nimeni. Dar am avut implicat un academician, mare inginer, care vreun an jumate ne-a întârziat pentru că nu a găsit soluţia cea mai bună. Lucrarea asta stă mai mult în spaţiu, în aer, din punct de vedere optic, este foarte grea, are mai mult de 130 de tone. E o lucrare foarte înaltă. De la sol la vârful aripii are 31 de metri, pentru că lucrarea stă pe o movilă de şapte metri şi se adaugă şi aceşti metri la înălţimea obiectului. A fost şi destul de uitată de unii, pentru că denumirea lucrării - monumentul dedicat celor chinuiţi prin puşcării, luptătorilor anticomunişti - a supărat foarte multă lume. De ce aşa târziu? Târziu, pentru că e o lucrare foarte complicată. Şi sunt unii care nu au scăpat încă de frică. Tremură şi acum... Unii s-au dat de pământ cu toate formele anatomice când au auzit că aşa se cheamă lucrarea şi au băgat beţe în roate, ca să nu se facă. Alţii au îmbrăţişat-o.

Rep.: De ce credeţi că s-a întâmplat acest lucru?

M. B.: În sculptură nu contează tema, tema este un pretext. Ca în jazz. (Se spune, n.r.) ce piesă superbă din "Simfonia a IX-a"! Doar îţi aminteşte o bucăţică, aia e tema, şi creatorul a construit un lucru extraordinar. Dar simţi că de acolo a plecat. Asta este o temă. Obiectul ("Aripi", n.r.) este spectaculos. Din observaţiile mele, de la cei mai simpli oameni până la oamenii cu experienţă şi cu studii în domeniu îl apreciază, l-au agreat de la bun început şi îl aşteaptă. Nu contează că, vezi Doamne, o să speriem comuniştii care mai trăiesc că s-a ridicat un monument în locul lui Lenin. O să aibă vise plăcute mai departe, îşi văd de treabă, îşi lustruiesc insignele şi pe pernuţa aia când o să se ducă să tragă trei focuri de armă, unde se duc ei... o să fie cu steaua aia a Republicii Socialiste în piept sau pe coşciug acolo. Foarte frumos, trebuie să îi respectăm şi pe ăia, că şi ăia fac parte din istoria acestei ţări. Dar trebuie să ne lase să mergem înainte, să nu ne pună beţe în roate, că vin generaţii noi, care au alte gânduri. Sunt etape în creaţie, alte lucruri evoluează. Eu am fost profesor la Universitate (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, n.r.) şi am avut câteva serii de studenţi, nu era uşor să comunici, pentru că trebuia să îi înţelegi, să te apropii de ei, pentru că ei veneau cu lucruri total noi. Nu puteam să îi ţin în tipare să îi bat aşa ca fierarul pe nicovală. Nu se poate, lucrurile evoluează. Deci, aceşti domni care au pus beţe în roate la lucrare au început şi ei probabil să priceapă că au ţinut lucrarea pe loc.

Dar cea mai grea problemă în lucrarea asta a fost partea tehnică. Nu mai avem meseriaşi. De exemplu, maestrul Lucaci (Constantin Lucaci, n.r.) care a făcut lucrurile acelea minunate din inox. Nu mai ştie nimeni să-ţi facă dintre meşterii din ţara asta un racord de ăla volumetric şi cu atâta acurateţe. Asta era sculptura domnului Lucaci, care conturează personalitatea dumnealui. Dar a făcut-o cu meşteri care existau, puteau să facă. Acum, dacă ar mai trăi domnul Lucaci, nu ar mai avea cu cine să meargă mai departe. S-au dus în lume ca potârnichile, în altă parte e mai bine. Este complicat. Şi atunci a mers greu lucrarea asta ("Aripi", n.r.), dar am înaintat şi acum ne aflăm spre sfârşit. Cam în două luni sperăm să o vedem înălţată. Mi-arunc telefonul în primul canal şi mă duc undeva, mă ascund în munţi. Pot să supravieţuiesc, că am trăit la ţară. Şi stau aşa până îmi uit de toate greutăţile prin care am trecut cu lucrarea asta. Pentru că nu mi-a fost uşor şi nu îmi e uşor nici de acum. Am griji.

Rep.: De ce aveţi griji?

M. B.: Nu îl car eu, dar trebuie să vină de la Ploieşti (de la SC Electromecanica Ploieşti SA, unde este realizat monumentul, n.r.). Trebuie să se demonteze nu ştiu câte pasarele. Se opreşte traficul. Eu încă nu l-am văzut în picioare. Aştept acum un 3D, o firmă care să îmi arate virtual cum arată. Macheta e de trei metri. De la macheta de trei metri de lemn, cu suprafeţe calde, lucrarea s-a transformat într-un obiect mare, puternic, cu suprafeţele plane. Este alt material, este rece, este un material mai sever decât lemnul şi am emoţii foarte mari să o văd.

Rep.: Din ce material este lucrarea?

M. B.: Din oţel inoxidabil, pentru că va sta mulţi ani unde va fi instalată. A fost un concurs, au fost oferte - asta nu este treaba mea - şi a câştigat o firmă din Germania, de la care au cumpărat cei de la Ploieşti inoxul. De la Ploieşti până la Târgovişte sunt şapte kilometri, iar la Târgovişte este o fabrică de inox, dar este inox care oxidează şi, dacă faci o lucrare de artă, asta este problema. Ne era mult mai uşor să îl luăm de la Târgovişte, dar nu e un material pentru durată, să reziste.

Rep.: Dar cum aţi ajuns să realizaţi acest monument?

M. B.: Face parte dintr-un ciclu de lucrări ale mele această temă. Este o temă. Am avut mai multe teme (de-a lungul carierei, n.r.), între care "Ferestre", "Cupole", dar şi "Aripi". Aveam lucrări. Şi Dumnezeu să-l ierte, Ticu Dumitrescu, care era preşedintele Deţinuţilor Politici (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, n.r.), dumnealui a declanşat proiectul ăsta. I-a plăcut tema asta. Un om care... inginer, interferenţa dumnealui cu artele... Perioada în care trebuie să acumulezi în lumea asta, în loc să vezi lumea, să vezi artă, stai în puşcărie. Ce vezi acolo? Gratii şi oameni răi. El a vibrat la lucrarea asta. De ce? Lucrarea asta stă pe o movilă. Acea movilă este, de fapt, un mormânt, simbolul unui mormânt. Gândiţi-vă la tumulii precreştini, care au fost tociţi de vânturi şi înălţimea lor este acum de circa şapte metri. Sunt şi în Dobrogea şi pe câmpia asta română, până spre Urali... M-au impresionat. Acolo sunt trupurile unor oameni, pentru că sufletele, precum aripile astea, se înalţă şi se duc în altă parte. Este o materie cosmică sufletul. Şi este simbolul ăsta al victoriei, pentru că acei oameni care au fost chinuiţi, prin munţi şi prin puşcării, totuşi ei au învins într-un fel. Sufletele lor s-au eliberat şi şi-au făcut treaba. Misiunea lor a fost minunată. Trupul a rămas în pământ.

Acolo (în lucrarea "Aripi", n.r.) este vorba despre trup şi suflet, la urma urmei, ca simbol. Aripile stau pe un plan înclinat. Nicio lucrare nu o să o vedeţi pusă pe un plan la 45 de grade. Este, de fapt, un truc, pentru că fizic această lucrare stă pe un soclu oblic, care este înghiţit de acea movilă şi adevărata stuctură este gândită şi construită de domnul Kober (Helmuth Kober, n.r.) de la IPROLAM, un mare inginer de rezistenţă, care a calculat şi rezistenţa Stadionului "Lia Manoliu", pe care am avut noroc că l-am întâlnit acum patru ani. Lucrarea asta a durat atât de mult şi pentru că n-am avut un Kober de la început şi l-am găsit abia acum patru ani. Şi, de când lucrăm cu IPROLAM, am evoluat imens.

Rep.: Se spune că, aşa ca o ironie a sorţii, va exista un spaţiu pietonal acoperit cu granitul roşu care a fost recuperat din soclul statuii lui Lenin.

M. B.: Nu e aşa. Această movilă e ca un muşuroi de cârtiţe. Muşuroiul, care are şapte metri, este acoperit cu gazon verde, care este tăiat cu acel plan de granit roşu, la 45 de grade. E o tăietură dureroasă aşa, roşie, care e din granitul lui Lenin. Şi de pe planul înclinat zvâcnesc aripile. Dar ele, optic, stau pe planul înclinat, dar în interiorul movilei este toată structura gândită de domnul Kober. Şi acum avem o firmă care montează, care a construit acest soclu, şi o firmă cu transportul. Eu urmăresc partea estetică a lucrării, dar problemele serioase care acum se pun sunt tehnice.

Rep.: Revenind la partea estetică. Cum va fi zborul aripilor, va fi al unei păsări rănite sau al uneia în deplinătatea forţei sale?

M. B.: Nu are nimic de pasăre rănită. Mulţi mă întreabă de ce trei aripi, de ce nu două, de ce nu patru. În primul rând, trei se compun extraordinar de frumos. Şi acum, dacă vrei să speculezi, să dai mister, deşi nu cred că e cazul, poţi să te gândeşti la treime.

Rep.: Ce impresie vă doriţi să stârnească publicului?

M. B.: Depinde de cel care priveşte o lucrare, în funcţie de formaţie, de pregătirea lui, de ce a văzut, ce n-a văzut. Sunt şi oameni extrem de simpli, care văd mai mult decât cei foarte documentaţi. Ce pot să spun? Lucrarea o să aibă un impact destul de puternic asupra oamenilor. Unii o să întrebe ce reprezintă. E întrebarea stupidă care se pune mereu şi la care un artist nu poate să răspundă, pentru că sculptorul, în primul rând, nu are un limbaj cum are literatura, nu are nicio legătură cu naraţia. Sculptura vorbeşte prin simboluri şi simbolurile epice. Dacă te uitai la ţărani, la toată arta populară, câtă simbolistică e acolo, începând de la încrustaţiile în lemn până la covoare şi aşa mai departe. Ştiu să citească simboluri. Dar sunt oameni care vor poveste, povestioară. Până şi poveştile copiilor, (Hans Christian, n.r.) Andersen şi ceilalţi, sunt construite ca un simbol.

Rep.: Va fi un monument unicat în ţară, prin dimensiuni, prin simbolistică?

M. B.: Nu ne luăm la întreceri prin dimensiuni. N-are importanţă dacă va fi mai mare sau mai mic ca altul, pentru că o sculptură monumentală nu se măsoară în metri. Pot fi lucrări la un metru care au mai multă monumentalitate decât unele de şapte metri. De ce e atât de mare în spaţiul ăla? Spaţiul este extrem de puternic. Golul ăla uriaş din faţa Casei Scânteii, cum era odată, încă e puternic. Lenin era mititel acolo, mic ca monumentalitate, soclul ăla puternic îl susţinea în spaţiu. S-au ridicat nişte clădiri din oţel şi sticlă, care sunt destul de puternice şi ele, şi această înălţime (a "Aripilor", n.r.) au stabilit-o arhitecţii, pentru că zona aia a fost studiată de echipe de arhitecţi, de cei şapte arhitecţi pe ţară care fac parte dintr-o comise importantă, care dau verdictul şi ce să se facă în zona aia. Şi atunci monumentul fiind propus, în primul rând ideologic, că acolo a fost Lenin şi acolo să fie pus semnul ăsta (statuia "Aripi", n.r.), şi în faţa acelei clădiri cu trecutul pe care-l ştim (Casa Presei Libere, n.r.), lucrarea ar fi fost zdrelită de spaţiul ăla şi atunci arhitecţii au propus înălţimea asta. Au vrut să aibă vreo 30 de metri numai aripile. Adică să înmulţim macheta mea din lemn, care are trei metri, cu zece. Dar nu avem cum să le aducem decât pe bucăţi de la Ploieşti. Şi aşa s-a înmulţit macheta cu opt. Lăţimea unei aripi are 9 metri şi jumătate, deci ambele benzi pe DN1 vor fi cu semne de circulaţie demontate, alţii în spate (în spatele transportului, n.r.) le vor monta. Nu e treaba mea, dar oricum emoţia mea există. O să fiu acolo să mă uit cum trece pe sub podul de cale ferată, pentru că nu poţi să demolezi chiar podul de cale ferată. Va trebui să o dea jos de pe trailer şi să fie dusă aripa pe sub pod pe nişte role, cu anumite maşinării puternice. Va fi greu, am emoţii foarte mari, pentru că e ca la naşterea unui copil. Chiar dacă-i vezi radiografiile, vrei să-l vezi, să-l auzi, să respire.

Rep.: Spuneaţi că, după ce vedeţi instalată această statuie, o să vă retrageţi în munţi. Ce reprezintă pentru cariera dumneavoastră realizarea acestui monument?

M. B.: Toate lucrările pe care le-am făcut au fost făcute cu aceeaşi emoţie pe care o am şi la lucrarea asta, nu este un lucru special. De exemplu, acum ar urma să fac Marele Monument al Unirii de la Alba Iulia, pentru că am câştigat concursul. Dar şi acolo sunt probleme, ca şi la monumentul ăsta. Dar, dacă se va face, nu poate să-l facă nimeni decât eu, pentru că am câştigat un concurs naţional foarte important, la care a participat toată sculptorimea - din păcate, majoritatea nu mai sunt. Au fost 29 de mari artişti în final la concursul ăla şi eu am câştigat, lucrarea mea, aşa a fost să fie. Dacă se va face, (lucrarea, n.r.) va fi din piatră. Şi acolo sunt unii care o susţin, alţii care spun "hai să dăm mână cu mână"; nişte pensionari militari care s-au declarat salvatorii eroilor neamului românesc, vor să-i proslăvească pe cei dispăruţi, pe unii vor să-i facă sfinţi ş.a.m.d. Şi aici ei vor naraţie, habar nu au ce înseamnă. Şi atunci ai probleme cu tot felul de oameni.

Rep.: Dar, din punct de vedere personal, "Aripile" au o semnificaţie totuşi aparte, având în vedere că tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic timp de opt ani, la Aiud?

M. B.: Când am făcut lucrarea asta, nu m-am gândit la lucrul ăsta, dar faptul că una dintre lucrările mele, din ciclul ăsta de "Aripi", va marca un loc pentru memoria celor chinuiţi şi dispăruţi... sigur că acolo îl simt şi pe tatăl meu şi pe mulţi cei din sat de la mine, pentru că majoritatea bărbaţilor din sat de la mine din Bucovina, mai ales pe cei gospodari, i-au trimis la puşcărie. Au venit unii care nu ştiau să dea cu sapa, dar pentru asta au şi trecut foarte uşor (pământurile, n.r.) la CAP, pentru că lucrau tractoarele. Ce tristeţe când s-au împărţit pământurile înapoi, au rămas de izbelişte, pentru că acea tradiţie minunată, dragostea pentru pământ a ţăranului, s-a pierdut, s-a rupt.

Rep.: Monumentul "Aripi" va fi un reper artistic al Bucureştiului, dar consideraţi că va fi şi împlinirea unei datorii faţă de cei care au plătit cu viaţa şi libertatea în timpul dictaturii comuniste?

M. B.: Va fi un însemn naţional, de fapt. Şi nu numai naţional, pentru că chinul ăsta al oamenilor de către comunişti s-a răspândit în multe ţări. Avem bulgarii, avem ungurii, jumate de Germanie, Polonie, cehoslovacii, Câmpia Rusă, prin Urali, popoarele alea minunate şi câţi alţii au stat slugi, o ştiu pe aia cu biciul, comunistă. Tinerii habar nu au. M-a întrebat fiica mea ce a fost atât de rău în comunism şi mi-a fost foarte greu să îi explic ca să priceapă într-adevăr. Începând cu sticla cu lapte, cum stăteam de cu seară cu sticla cu lapte să văd dacă bagă sau nu lapte dimineaţa, ca să am lapte să-i dau la copil. Ce să explici? (...) Plus libertatea de a vorbi. Doamne fereşte dacă scăpai o vorbă cu care supărai, te săltau imediat. Şi a fost foarte greu pentru populaţie. Va fi un semn nu numai al Bucureştiului. După mine, prin faptul că domnul Ticu Dumitrescu a ales simbolul ăsta al zborului, lucrarea va marca toată povestea asta tristă a unei generaţii, părinţii şi bunicii noştri care au fost chinuiţi, şi chiar copiii. Eu eram copil, am prins toată mizeria aia. (Inaugurarea monumentului, n.r.) este nu pot să îi spun o satisfacţie, este chiar o plăcere tristă. E ca un parastas, de fapt, nu ca o nuntă.

Rep.: Spuneaţi că aveţi speranţe ca în două luni să fie instalat monumentul "Aripi".

M. B.: Începând de la domnul Oprescu (Sorin Oprescu, primarul Capitalei, n.r.), care este foarte pozitivizat faţă de lucrare, şi domnul Negrei (Traian Radu Negrei, directorul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din Primăria Municipiului Bucureşti, n.r.), iar despre domnul preşedinte Constantinescu (Emil Constantinescu, n.r.) nici nu mai vorbim, şi actualul şef al Deţinuţilor Politici, în locul lui Ticu Dumitrescu, Octav Bjoza, toţi sunt interesaţi şi toţi se luptă. Şi cei de la IPROLAM. Toţi fac mai mult decât au în contractul lor, adică au pus foarte mult suflet.

Rep.: Aţi făcut referire la domnul Negrei. Am vorbit cu dumnealui în luna iulie şi spunea că bugetul total pentru monument este de 9 milioane de lei, plus TVA, iar, pentru lucrările de amplasare, transport şi montare în Piaţa Presei Libere, bugetul este de 4,2 milioane de lei, cu TVA inclus. Unii oameni ar putea spune că este o sumă mare. Cum vedeţi dumneavoastră aceste lucruri? V-aţi îmbogăţit din monumentul rezistenţei anticomuniste?

M. B.: Asta nu e o treabă care aparţine esteticii lucrării. Nu se poate face o lucrare atât de mare, atât de importantă, cu atâţia oameni implicaţi şi timp fără investiţii serioase. Am înţeles că consilierii Primăriei Generale au aprobat un rest de calcul, deci se încheie. Apa trece, pietrele rămân, cum se spune. Şi va rămâne acest semn (monumentul, n.r.). Sper să fie emoţionant totuşi pentru cel care trece (pe lângă el, n.r.), după atâta muncă şi atâta dăruire, nu numai a mea - mulţi oameni s-au implicat sufleteşte în lucrarea asta - şi să reverbereze oamenii în faţa sa.

Rep.: Poate trăi un sculptor din sculptură în România, în anul 2015?

M. B.: Depinde ce consideri când spui sculptură. Sunt sculptori care fac mărţişoare, care fac lucrări pentru magazine, sunt magazine de artă, unii au propriile lor magazine, sunt ateliere structurate pentru un mare artist. Este cazul sticlarului şi marelui artist Ioan Nemţoi, cunoscut în multe ţări din lume. Are şi magazin la Viena. El câştigă din munca lui, din creaţia lui. Sunt alţii care sunt mai boemi, stau la terase. Unii trag, alţii nu. Ca să trăieşti din artă sigur că poţi să trăieşti, dar trebuie să munceşti foarte mult. Nu poţi să câştigi din sculptură permanent, că nu e pâine. Nu eşti brutar ca să îi fie foame omului zi de zi. Foamea asta de cultură vine mai rar şi pentru cultură nu prea sunt mulţi înfometaţi. Şi atunci ăştia care sunt ghiftuiţi se hrănesc cu bomboane şi cu acadele, fac câh la chestiile astea, spunând: "Băi, ce mult costă!". Acadeaua aia dulce costă 1 leu şi de ce să dai 10 lei pe bolovanul ăla. Eu am fost şi profesor la Academie (Academia de Arte, n.r.), sunt acum pensionar. Am avut şansa să fac câteva lucrări, pentru că sunt artişti poate mult mai puternici decât mine în creaţie şi nu au avut şansa să facă lucrări mari. În Bucureşti, am Corneliu Coposu (monumentul lui Corneliu Coposu, n.r.), am Bolivarul (statuia lui Simon Bolivar, n.r.), am Cantacuzino (statuia lui Şerban Cantacuzino, n.r.) pe Dealul Patriarhiei, la care am lucrat trei ani, la faţa locului.

Rep.: Aveţi şi în străinătate?

M. B.: Da, am. În Atena sunt şi cetăţean de onoare. Din ciclul "Ferestrelor", am (la Atena, n.r.) o fereastră din marmură mare, am muncit mult la ea (...)

Rep.: Cum vedeţi în prezent România şi în special Bucureştiul, din punct de vedere istoric şi artistic?

M. B.: Din punct de vedere istoric, istoria Bucureştiului are cei 500 de ani, dar cele de sub Bucureşti încă nu sunt scormonite şi scociorâte. În momentul în care s-au dărâmat, de exemplu, Arhivele Statului, de pe malul Dâmboviţei, unde era Biserica "Mihai Vodă", pe care au dus-o pe role unde au dus-o, acolo, pe dealul ăla, este un sit neolitic puternic, niciun arheolog nu a săpat nimic. Mai departe, când au dărâmat biserica din curtea Palatului prezidenţial din Cotroceni - familia Cantacuzino e îngropată acolo -, s-a băgat buldozerul şi în morminte şi în fresce şi în tot. Istoria noastră nu că e veche, e foarte veche. Eu nu am nicio admiraţie pentru romani, chiar deloc, pentru că venirea lui Traian aici... ei nu au venit să îi înveţe pe cei care erau aici, că ei erau muţi şi nu aveau limbă. Herodot spune că cel mai vechi popor al lumii este poporul trac, după cel al inzilor. Tracii vorbeau latină. Că n-au rămas scrierile... Când au venit romanii aici, cei de aici aveau limba lor latină (...).

Rep.: În afară de "Aripi", ce alte proiecte aveţi? Vorbeaţi despre monumentul Marii Uniri de la Alba Iulia.

M. B.: Nu pot să discut acum despre monumentul acesta. Nici nu aş vrea să pot să încep acum, pentru că vreau să văd această lucrare ("Aripi", n.r.) terminată. Nu poţi să lucrezi la două pânze deodată, la două cărţi deodată sau, dacă te îndrăgosteşti, nu te îndrăgosteşti de două femei deodată. Pentru că intri într-o trăire atât de profundă când te apuci de o lucrare, începând de la materialele cu care lucrezi, locul, nu mai ai somn şi linişte. Umbli pe acoperiş ca motanii ăia iarna. Mai ales că (pentru monumentul Marii Uniri, n.r.) trebuie să trec Dunărea de sute de ori, pentru că piatra o voi aduce din Bulgaria, o piatră extraordinară din care am făcut şi statuia lui Cantacuzino de pe Dealul Patriarhiei.

Rep.: Spuneaţi, la un moment dat, că, la naştere, fiecare primeşte un har şi că e mai rău decât o crimă să nu-ţi asculţi harul. În acest moment al carierei, consideraţi că v-aţi ascultat harul, sculptura?

M. B.: Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că la naştere mi-a dat munca asta pe Pământ. Fiecare primeşte o muncă. Acel spermatozoid în care sunt toate condensate. Vă daţi seama cât de mic e, dacă într-un centimetru cub ţine milioane de bâzdâgănii de alea invizibile şi unul singur ajunge să... Şi echilibrul ăsta, că sunt mai multe fete decât mai mulţi băieţi. Majoritatea (oamenilor, n.r.) sunt cei care dau pâine, din când în când, apare şi câte o Maria Tănase. Dacă ne-ar face pe toţi cântăreţi, am muri cântând de foame. De mic am simţit lucrul ăsta, asta am făcut. A fost foarte greu, din cauza sistemului în care am trăit. Tatăl era în arest, mama murise, fraţii mei pe unde erau, eu eram cel mai mare. Nu-mi era uşor să supravieţuiesc prin şcolile alea. Nici nu ştia nimeni cât de greu îmi era. Aveam fân, pentru că fânaţul nu ni-l luase la colectiv, şi coseam iarba vara, făceam fân şi fânul îl vindeam în vacanţa de iarnă, ca să am şi eu bani de hăinuţe. Nu a fost uşor. Dar e mare păcat să nu-ţi asculţi porunca aia care ţi-a fost dată. E păcat, asta e chiar o crimă, omori o creaţie, care aparţine lumii. Nu e a ta, e a Divinităţii. La fel şi monumentul nostru. "Aripile" înseamnă viaţă, se desprind de acolo de unde vine energia cosmică. Mormântul e mormânt. Acolo e pământul. Ca şi în religia noastră. Din pământ vii, în pământ te duci. Dar nu e chiar aşa. E vorba numai de trup, sufletul nu vine din Pământ, sufletul vine de la Dumnezeu.