O carte pe zi: „Ce vrem noi, femeile? ” de Isabel Allende

„Scriu aceste pagini în martie 2020, închisă cu Roger în casa noastră din cauza pandemiei de coronavirus. La vârsta noastră, dacă Roger sau eu ne infectăm cu virusul, ne-am ars.” Isabel Allende stă în cămăruţa ei şi scrie, dar simte că, dacă criza se prelungeşte prea mult, o să li se termine, răbdarea, tandreţea, discilina, pentru că e iritantă convieţuirea forţată. Dar e şi timpul reflexiei. Ce lume ne dorim? Ce vrem noi, femeile?

„Isabel Allende – scriu editorii români care au tradus extraordinar de repede cartea, spre cinstea lor - plonjează în adâncurile memoriei şi ne oferă o carte emoţionantă, dar îmbibată de umorul său caracteristic, despre relaţia cu feminismul şi condiţia de femeie, o pledoarie pentru viaţa care trebuie trăită, simţită şi savurată cu deplină intensitate. În cea mai nouă carte a sa, marea autoarea chiliană ne invită s-o însoţim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism, din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esenţial pentru destinul său, ne vorbeşte despre scriitoare şi activiste, laudă creaţia unor tinere artiste care exprimă revolta generaţiei lor şi, nu îl ultimul rând, se înclină în faţa anonimelor care, cunoscând suferinţa produsă de violenţă, s-au ridicat şi, cu demnitate şi curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o şi au însoţit-o pe întregul parcurs al al vieţii, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi şi amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.”

Admirabil textul de prezentare de pe coperta a patra al profesoarei Mihaela Miroiu: „Isabel Allende, acest izvor nesecat de joie de vivre, ne-a scris încă o carte dezarmant de frumoasă şi de sinceră. Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune. Fiindcă aşa este ea, Isabel cea care se scrie, Isabel cea care ne scrie.

Isabel, cea care însetează după libertate, dar nu doar pentru sine, ci pentru toate femeile acestei lumi. Căci dependenţa şi docilitatea împuţinează, ţin femeile în chingile limitării forţei minţii, sensibilităţii şi creativităţii, a putinţei lor de a exista autentic în lume. Le ţin temătoare, undeva la marginea istoriei. Însă dacă îşi rup împreună chingile dependenţei, «ele vor schimba natura puterii, în loc ca puterea să schimbe natura lor».

Isabel, cea care alină şi dă speranţă, ştie cât de crunt de departe de libertate sunt cele şi cei care trăiesc traume greu de imaginat. Şi atunci împarte roadele marelui ei succes cu fetiţe din India, cu femei din Nepal, cu refugiaţii din dictaturi şi războaie. Isabel, cea care iubeşte, crede că dragostea, la 78 de ani, nu este cu nimic altfel decât cea de la 18 ani. Numai că acum se află sub imperiul urgenţei. Nu mai e timp de pierdut. Căci, până la urmă, nici măcar noi, femeile, nu suntem niciodată atât de bătrâne, încât să nu întinerim.

Isabel, cea care spune în fiecare dimineaţă Da! zilei care vine, soarbe zorile cu nesaţ, privind cu bucurie în urmă: «Sunt liberă. Nu am de dovedit nimic nimănui». Dar o face asumându-şi până la capăt cele două surse care îi hrănesc fiinţa: scrisul şi sentimentele.“

Citiţi această splendidă traducere. O încântare pentru femei şi bărbaţi deopotrivă.

Isabel Allende – Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune. Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu. Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei. 197 pag.